n ianuarie se împlinesc 135 de ani de la nasterea lui Iuliu Maniu (1873-1953), unul dintre cei mai importanti barbati de stat pe care i-a dat Ardealul tarii. Nu voi face o scurta biografie, deoarece am mai scris despre momentele mai importante din viata lui, dar voi evoca câteva împrejurari care mi se par semnificative despre destinul acestui om.
Într-o interesanta carte pe care a reeditat-o de curând Editura Humanitas, Athenne Palas, Contesa de Valdeck, o ziarista americana care a petrecut în Bucuresti cea mai framânata perioada antebelica din iunie 1940 pâna în ianuarie 1941, constata izbitoarea coruptie de pe malul Dâmbovitei. Luând contact cu reprezentantii clasei politice autohtone si sesizându-le acest aspect, aceasta întreaba: “Totusi, cine sunt cei incoruptibili?”. I se raspunde: “Iuliu Maniu si Ion Antonescu”. Desigur, între cei doi era o mare deosebire, primul fiind adeptul sistemului democratic, dar este incontestabil ca nici unul nu era sensibil la aspectul pecuniar al vietii politice. N-as vrea sa spun ca în România au existat numai doi oameni politici cinstiti, dar este relevanta opinia generala despre moralitatea “Sfinxului” de la Badacin.
Rolul lui Maniu în lupta de emancipare nationala l-au recunoscut dupa 1960 si comunistii, dar se stie mai putin ca acesta nu a avut atitudini nationaliste sau exclusiviste. La casa lui din Dealul Tarinii vorbea cu angajatii lui în limba lor, adica cu românii în româneste, cu maghiarii în limba maghiara, iar cu sasii si svabii în limba germana. A rostit la 1 Decembrie 1918 cunoscuta idee ca românii nu trebuie sa devina din asupriti, asupritori. Aceasta atitudine a avut-o si în perioada cât a condus Consiliul Dirigent si Guvernul României. Maniu l-a admonestat sever pe Antonescu pentru depasirea Nistrului, dar si pentru masurile luate fata de evrei. Un conducator al comunitatii evreiesti, rabinul Safran a trebuit sa se autoexileze, deoarece nu a acceptat sa ceara condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu.
Este exemplara lupta dusa împotriva manifestarilor abuzive ale regelui Carol II, care în 1938 s-a transformat în despot. A preferat sa se retraga din functia de presedinte al PNT, decât sa încerce sa faca compromisuri. Monarhul i-a purtat pica si dupa ce Antonescu l-a silit sa abdice, dovada sunt însemnarile lui din exil. Când la 15 august 1940, osemintele lui Simion Barnutiu au fost transferate din cimitir în cripta bisericii din Bocsa, Salaj, ceremonie la care a participat si Maniu, desi era la câtiva kilometri de Badacini, i s-a interzis sa vina acasa, autoritatile declarând ca nu-i pot asigura siguranta personala. La fel au procedat comunistii dupa 1945, înainte de arestarea lui. Toate extremismele au lucruri comune: minciuna, masurile discriminatorii si abuzul fara rusine.
Bunicii mei dupa tata au avut opt copii, din care patru au urmat scoli mai înalte. Fiecare, într-un fel sau altul, a fost ajutat de Maniu. A raspuns cu promptitudine si la cererile consatenilor, carora le-a donat un teren pe care s-a construit scoala. Acum, într-o alta zona, tot pe o proprietate a lui Iuliu Maniu se edifica biserica greco-catolica. Atunci nu este de mirare ca atunci când autoritatile au evacuat-o din locuinta pe sora sa (calugarita franciscana Cecilia), vecinii au fost consternati si au plâns pentru neputinta lor de a o ajuta. Acesta moment s-a produs în 1948, dupa ce fratele ei a fost condamnat la temnita grea, iar averea i-a fost confiscata.
A fost un om profound religios, devotat bisericii Blajului, dovada fiind faptul ca si-a lasat întreaga avere imobiliara Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Ar fi de datoria episcopului Virgil Bercea sa amenajeze în casa din Badacin o manastire, asa cum s-a cerut în testament. Cu toate acestea, în probleme fundamentale, a avut o atitudine transanta si fata de reprezentantii bisericii. Când patriarhul Miron a acceptat sa prezideze primul Guvern al dictaturii regale, l-a certat sever; scrisoarea a fost reprodusa în “Historia” lui Cristoiu. Prin anul 1940, mitropolitul ortodox din Sibiu, Balan, si cel greco-catolic din Blaj, Nicolescu, au facut declaratii favorabile monarhului. Maniu a condamnat public pozitia ierarhilor, cerându-le acestora sa nu se implice în politica.
Iuliu Maniu nu este cunoscut pe cât ar merita. Ar merita o biografie mai putin seaca ca cea scrisa de Apostol Stan, iar memorialistica, desi interesanta, este relativ putina. Cele mai bune pagini le-a scris Nicolae Carantino, care a fost cu el în celula temnitei din Sighetul Marmatiei în care a trecut la vesnicie. Mi s-a parut semnificativa împrejurarea relatata de Carantino din zilele premergatoare agoniei. Cel mai mare regret l-a avut Maniu ca, înainte de a fi întemnitat, nu l-a vizitat pe Papa de la Roma. Acum doi ani, i-am scris domnului primar ca pe strada Iuliu Maniu din Cluj este scris gresit anul mortii si anume 1955, înloc de 1953. Mi-a raspuns o directie de specialitate a administratiei locale ca obsrvatia mea este corecta si ca se vor lua masuri în consecinta. Azi, 4 ianuarie 2008, am trecut prin Piata Avram Iancu, colt cu Iuliu Maniu. Inscriptia eronata continua sa troneze acolo, si aceasta greseala se perpetueaza într-un centru universitar si stiintific de elita. Cum ar spune Ecleziastul: „Nimic nou sub soare…”.
Adrian Man
