Jocul de Oină a fost inclus în data de 23 octombrie în Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial, dosarul de înscriere fiind aprobat de Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii în ședința din 6 octombrie 2020.
Cercetarea pentru documentarea și inventarierea tradiției jocului de oină a fost realizată prin Muzeul Etnografic al Transilvaniei, reprezentat prin dr. Tudor Sălăgean, și Federația Română de Oină, reprezentată prin Nicolae Dobre, președintele Federației Române de Oină; dr. Cristian Văduva, vicepreședinte FRO; Marius Bolba, coordonator secție Oină CS Politehnica Cluj; Mihaela Hango, CS Izvorul Chiuiești. Revizuirea și completarea documentației a fost realizată, în cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, de președintele comisiei, dr. Emil Țîrcomnicu, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București; conf. dr. Ioana Fruntelată, Universitatea din București; dr. Ioana Baskerville, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.
Includerea jocului de oină în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial reprezintă o justă confirmare a Legii 96/2014 pentru completarea Legii educației fizice și sportului, prin care oina a fost declarată sportul național al României.
Jocul de oină reprezintă o tradiție vie a patrimoniului cultural național. Acesta este înrudit cu elemente similare din patrimoniul cultural universal, dată fiind răspândirea jocurilor de acest tip în diferite culturi. Jocurile cu bâta și mingea, aflate la originea oinei, au fost prezente în viața comunităților în toate regiunile istorice ale României, cu caracteristici asemănătoare, dar cu denumiri diferite. Sunt citate în acest sens: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga (sudul Transilvaniei), țuru, de-a lunga (centrul Transilvaniei), apuca, matca-mare (Maramureș), hâlca, lopta-pila, hapucul, hopaciul (nordul Transilvaniei), de-a patru să stăm, lopta-lungă, baciul, baș (Banat).
Datorită eforturilor depuse de organizațiile implicate, jocul de oină cunoaște o extindere internațională, fiind adoptat de comunități (non-românești) din India (unde a fost înființată o Federație Națională de Oină), Marea Britanie, Indonezia sau Nepal. De asemenea, în mediul online de limbă engleză se manifestă un interes sporit față de oină, din perspectiva asemănărilor existente între aceasta și jocul de baseball nord-american.
Elementele specifice activităților pastorale care se regăsesc în regulile jocului și în terminologia acestuia leagă originile oinei de practicarea păstoritului. Pentru această ipoteză pledează și termenii folosiți în jocul de oină: băț, bâtă – baston, baci – denumirea căpitanului de echipă, păscari – denumirea jucătorilor de la prindere, intrarea în strungă – intrarea jucătorilor în teren, precum și locul unde evoluează echipa la prindere sau la pasare. Creat și dezvoltat în cadrul unor comunități care se ocupau cu păstoritul, jocul stimula competitivitatea, dibăcia și agerimea celor care îl practicau, alternând momentele de apărare și cele de atac.
Cele mai vechi mențiuni ale unor jocuri cu mingea și bâta datează din secolul al XVIII-lea, în Diaetetica lui Mátyusz István, apărută la Cluj, în anul 1762, sau într-o însemnare a cronicarului bănățean Nicolae Stoica de Hațeg din anul 1763, care menționează lopta mică. În secolul al XIX-le, mențiunile se înmulțesc, pentru ca în ultimele sale decenii să beneficiem de primele descrieri. Alexandru Lambrior (1845-1883), într-un articol publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1876, realizează o prezentare detaliată a hoinei, menționând termeni ca baci, cete, cei de la păscut, pascare, mingea hălită, la bătaie, mingea de cuc.
În ce privește termenul oină, acestuia i se atribuie o origine cumană, argumente în acest sens fiind aduse, în anul 1920, de lingvistul Vasile Bogrea, care citează termenii oyn, „joc”, oynas „jucător” menționați în Codex Cumanicus, un manuscris din secolul al XIII-lea care conține numeroase elemente de limbă cumană. Pentru jocul de oină nu au fost însă identificate analogii evidente în țările și teritoriile turcofone, astfel încât este foarte posibil ca această denumire de origine turcică (cumană) să fi fost atribuită unui joc păstoresc local.
Începuturile oinei moderne au fost legate de reformele educaționale inițiate de Spiru Haret (1851-1912). În calitate de secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, acesta a constituit, în anul 1894, o comisie de unificare a tehnicii şi tacticii jocului de oină, din care au făcut parte, printre alții, profesorii Radu Corbu, Gh. Moceanu, N. Velescu, N. Dumitrescu-Țăranu, Dimitrie Ionescu.
În forma sa reglementată, jocul de oină este practicat astăzi pe întreg teritoriul României. În prezent, funcționează cinci asociații județene de oină și 32 de cluburi: 12 dintre acestea în localități urbane și 20 în mediul rural. În unele comunități urbane și rurale jocul de oină este practicat în absența unui cadru organizat. Asigurarea viabilității elementului românesc este realizată în cadrul competițional diversificat creat de Federația Română de Oină, membră a Asociației Europene a Jocurilor și Sporturilor Tradiționale.
