O formă de abuz a memoriei, după Ricoeur, este memoria comandată. Ceea ce, din punctul său de vedere, se întâmplă când istoricii sunt angajaţi politic indiferent de regimul politic şi care ridică osanale conducătorilor statului.
Lucarea lui Paul Ricouer, L`histoire, le mémoire, l`oubli, simplifică lectura filosofiei istoriei. Adevărul şi istoria nu trebuie absolutizate, ci articulate în vederea unei perspective echidistante, fără melancolii şi nostalgii. În 1952, în Republica Federala Germană, spre exemplu, deci la trei ani dupa adoptarea primei constituţii democrate şi la şapte ani după finele celui de al doilea Război Mondial, 42% din populaţia germană se declara în favoarea național -socialismului spre deosebire de doar 2% pentru actuala Bundesrepublik. 2% !
Ricœur încheie fenomenologia memoriei prin teza: ´´ce n’est donc pas avec la seule hypothèse de la polarité entre mémoire individuelle et mémoire collective qu’il faut entrer dans le champ de l’histoire, mais avec celle d’une triple attribution de la mémoire : à soi, aux proches, aux autres.´´ La finalul lecturii lui Ricoeur, cititorul este epuizat : ceea ce debuta ca o analiză a unor concepte clasice, bine cunoscute se transformă într-o enciclopedie – el citează şi aduce în discuţie peste 220 de autori – o riguroasă evidenţă a relaţiilor dialectice dintre memorie, istorie, uitare şi în cele din urmă: iertare (le pardon).
Ricouer şi Eric Voegelin, sunt istorici şi filosofi care au analizat istoria ca metodă de cunoaştere şi în special regimurile totalitare din secolul XX.
Din punctul de vedere al lui Voegelin, este nevoie de o nouă ştiinţă politică care să descifreze mai bine şi mai repede aceste mişcări de mase transformate ulterior în noi religii. Această ştiinţă ar trebui să îşi aibă bazele în filosofia antică, în special în operele lui Platon şi Aristotel (platonisch-aristotelisch Grundung der der episteme politike). Pentru oameni, a gândi trecutul înseamnă a se mişca în dimensiunea profunzimilor, a pune rădăcini şi astfel a se stabiliza, înainte de a rătăci datorită a cee ce s-ar putea produce în lipsa acestei dimensiuni istorice – Zeitgeist, istoria sau simpla tentaţie. Cel mai mare rău nu este radical, el nu are rădăcini şi din această cauză el nu are limite ; el poate să atingă toate extremele neimaginate şi astfel se poate răspândi în lumea întreagă.
Comparațiile între diferite sisteme/regimuri totalitare din Europa la care am reucurs, au fost necesare pentru o mai bună înțelegere a fenomenului politic totalitar din secolul XX. Acest demers comparativ se încadrează în ceea ce Hans Mommsen consideră a fi drept asemănări exterioare : ,,analogia dintre bolșevism și național-socialism este adecvată mai curând pentru a lua doar niște asemănări exterioare drept consititutive.’’
Fragment din Emilian Dranca, Religiile politice în secolul XX, în curs de publicare.
