Cronică de război dintr-un mărunt spital de campanie – Tsunami-ul ce ne-a lovit

Departe de o revenire la normalitatea de altădată, în ciuda avertismentelor, am continuat să ignorăm semnele ce prevesteau totuși ce va să vie. Ne era dor de vacanțe, ne era dor de concerte, și am continuat sa ne plimbăm pe plajă, să ne bucurăm asemeni unor copii pe nisipul ud ce se dezgolise deșănțat de apa ce se retrăsese mult prea mult.

Știam că nu s-a terminat, dar fiecare s-a rugat în taină ca zborul să nu-i fie anulat, destinația să nu devină “roșie”, ca nunta sau petrecerea “lor” sa mai poată avea loc. Și, deși “vara nu-i ca iarna”, fără să fim caraghioși , putem să recunoaștem, nu că iar am fost luați pe nepregătite, ci că ne izbește cu o viteza și o intensitate mult peste celelalte valuri anterioare. 

Am crezut că vaccinarea ne va proteja suficient, astfel încât să ne reluăm viețile de unde am rămas, sau pe aproape. Dar nu ne-am vaccinat decât puțini (10 mil de doze), prea puțini (27,4% per global), iar libertatea putea fi “cumpărată” și cu certificate false.  

Tsunami-ul a venit rapid și mult prea puternic, depășind recordurile la numărul de infectări pe zi (15.000), la numărul de decese (380). A găsit sistemul de sănătate, mult mai pregatit decat la celelalte valuri, dar cu un personal medical obosit, frustat, epuizat și nu în ultimul rând depășit de numărul și gravitatea cazurilor, sistem în care a devenit uneori  prea mult să te mai zbați pentru o viață. Au început să moară nu doar bătrâni, dar și tineri, unii dintre ei  având puterea să recunoască că “vaccinarea” fusese doar un șiretlic “românesc” pentru farsa “ultimei veri”.

Și nici nu avem habar câți “vaccinați isteți” sunt printre noi, sau câți dintre cei ce lupta vehement împotriva vaccinării (unii surprinzator, chiar doctori), sunt conștienți de impactul pe care îl are asupra celor din jur “dreptul la cuvant sau la opinie”, neimpresionați de suspendările contractelor bugetarilor din alte țări cu democrații mai puternice. 

 M-am trezit iar în vârtejul vremurilor, zdruncinată din temelii, de surprize. Și am aflat “din nou” că nu exista prea mult “noi”, ci indivizi cu interese proprii, că “pentru ca îmi pasă” e doar o replică bună, dar fără conținut, că “gentleman agreement” este doar o noțiune perimată, aproape atavică, că sunt aceeași sacrificați, că nu ceea ce crezi că e bine este cu adevărat bine, ca nu exista “Ioana D’Arc”, și că în esență  lumea nu poate fi salvată de ea însăși, și nici eu de mine însămi. Și încă cred, că dacă ar fi mai puțină indiferență am putea schimba lumea, și am putea muta munții, dacă e nevoie cu găleata. 

Și mai cred, că pașii mici ai tuturor ar putea face diferența, nu doar sacrificiile uriașe ale unora. Și sunt încă în centrul vartejului, nu pentru că vreau să fiu “vedetă”, sau “regizor de succes”, ci pentru că vremurile tulburi de război ne definesc chintesența, dincolo de pantofi, rochii sau machiaj, de imaginea pe care ne-o promovăm, în discrepanța uneori cu ceea ce suntem, în discrepanța cu ce credem că suntem.  Și continui să fiu în vârtej mai ales pentru că nu pot sta deoparte. “Și nu am învățat nimic, și nu am uitat nimic”, și încă nu am învățat să zic NU, și nu în sensul că mi s-ar  impune cum s-ar putea interpreta, căci pusă la zid  nu reacționez  chiar grozav.  

Și nu am învățat  nici să bat cu pumnul în masă “pentru că așa zic eu”, nu pentru că nu aș putea, ci doar pentru că mai cred că motivația ar putea face diferența. Am învățat însă și că uneori lucrurile mărunte, pot aduce bucurii celor de lângă noi, că dacă nu pot să zic nimic drăguț, mai bine să nu zic nimic, și cum ar spune prietenele mele puține, am învățat să nu mai fiu așa “sensibilă și delicată” (evident în sens peiorativ). Nu am învățat să nu mă doară, dar am învățat să ascund asta. Nu chiar ușor, căci expresia feței are subtitrare. 

Am învățat însă că nu toți trăim la fel de pasional; și dacă eu trăiesc așa intens, nu e nici vina mea, dar nici vina lor, și Nimicul pentru ei, diferă de Nimicul pentru mine. Iar glonțul trecut pe lângă urechea unora dintre noi, nu ne-a vindecat de “grija altora”, iar problema a rămas aceeași “Ce face țara pentru noi, și nu ce facem noi pentru țară”. Am rămas aceeași societate care nu a învățat nimic din războiul cu COVID-ul, care nu și a adunat nici pe departe forțele pentru reconstrucție, doar pentru autodistructie, în care Facebook-ul sau internetul e cel ce gândește pentru noi pro sau contra vaccinării.

Și poate cel mai fierbinte subiect al momentului ar trebui să continue să fie vaccinarea, adăugată desigur creșterii explozive a prețurilor la cam orice sau căderii unui Guvern, care indiferent de culoarea politică roșie, galbenă sau portocalie, este departe de a găsi soluții pentru criza globală ce afectează întreaga lume. Și chiar nu înțeleg de ce mai se pune întrebarea dacă să mă vaccinez sau nu, când cifrele arată destul de clar că doar 5% dintre pacienții internați sunt vaccinați, când spitalele de copii și secțiile ATI copii sunt pline, când chiar și dacă ești printre norocoșii care au prins un loc în spital, tot mai există o ruletă rusească divină cu un glonț mai puțin orb pe țeavă.

Și putem trage cu ochiul la Israel, a cărei curbă a infectării am urmat-o și noi, și vedem curba descendentă a infecțiilor la mai puțin de un sfert, închizând granițele, impunând restricții și mai ales respectandu-le. Iar aici ne împiedicăm din nou și din nou, căci “găsim noi o portiță” românească de eludare a regulilor. Și dacă am să încalc regulile cu nonșalanță, și copiii mei o vor face. 

Și carența în educație o perpetuăm de generații, devenind din ce în ce mai inventivi, iar exemplul cu vaccinarea “la chiuvetă” fiind doar unul din ele. Și nu reușesc să înțeleg cum, în ciuda situației dramatice, unii încă mai cred că nu exista, sau că nu-i destul de rău.

Și doar vă spun că valul al patrulea le depășește cu mult pe celelalte, că doar sistemul sanitar singur nu poate face față fără ajutorul tuturor, și deși tarziu, încă nu e prea tarziu să privim cu responsabilitate și să schimbăm ceva, să facem doar acele lucruri mărunte ce pot fi făcute, iar vaccinarea este unul dintre ele, căci nu țin minte vreun protest împotriva vaccinării BCG (împotriva tuberculozei), sau a schemelor de vaccinare ce au eradicat atâtea boli.

Mă uit înapoi cu mânie, mă uit în prezent cu spaimă și în viitor cu încredere, caci Doamne, ne vei fi iertat și de data asta pe cei mai mulți dintre noi, fie vaccinati, fie ne.

Milena Man