Membru de onoare al Academiei Române: Ceea ce a votat Rada Supremă a Ucrainei – amendamentele la Legea pentru minoritățile naționale – este o batjocură la adresa românilor din Ucraina

Ceea ce a votat Rada Supremă a Ucrainei – amendamentele la Legea pentru minoritățile naționale – este o batjocură la adresa românilor din Ucraina, care au scris nenumărate demersuri către autoritățile ucrainene revendicându-și dreptul la învățământ în limba română, scrie în BucPress din Cernăuți Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator şi director al Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi (1995), membru fondator al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi, vicepreşedinte (1989) şi preşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi (1990-1994).

La Cernăuți a avut loc chiar o întâlnire cu adjunctul șefului serviciului de stat al Ucrainei pentru politica etnică și libertatea de conștiință, Ihor Iosovski, și cu șeful secției de cooperare cu comunitățile etnice al serviciului respectiv, Viktor Kovrei, aflați într-o vizită de lucru în ținutul nostru. De fapt, scrie jurnalista Maria Toacă, „scopul vizitei demnitarilor de la Kiev, după câte am înțeles din discursul dlui Ihor Losovski, a fost să ne informeze despre politica de stat referitoare la minoritățile și comunitățile naționale, despre mecanismul funcționării legilor cu privire la protejarea drepturilor minorităților, precum și despre cum se ține cont de recomandările și observațiile Comisiei de la Veneția în privința acestor legi. Se vede că Ucraina, în calitate de candidată la Uniunea Europeană, este dispusă să întreprindă pași spre alinierea la standardele democrației occidentale în privința drepturilor minorităților. În aparență, pentru a raporta Europei, chiar acum în condiții dificile de război, s-au întreprins anumiți pași în foaia de parcurs. Bunăoară, a fost adoptat programul „unitate prin diversitate” pe o perioadă de zece ani, până în 2034, sunt create centre ale minorităților, se formează o metodologie de funcționare a limbilor minorităților în teritoriile populate de acestea.

În măsura posibilităților, societățile naționale ale etniilor din Ucraina vor beneficia de susținere financiară în baza unui concurs de proiecte. E bine primită și noutatea, lansată de moderatoarea întâlnirii, adjuncta șefului administrației redionale militare de stat, Iulia Hrițcu-Andrieș, că în noul an de învățământ testele pentru evaluarea externă de stat pot fi susținute în limba maternă, lucru care, de fapt, a existat și mai înainte”.

Toate aceste declarații s-au dovedit a fi doar niște declarații false, doar pentru a liniști spiritele. După cum se înțelege aceste persoane nu au înaintat Radei Supreme, care urma să formuleze și să voteze amendamentele, adresările noastre, analizele pertinente ce au fost înmânate acestor înalți demnitari, lipsiți de responsabilitate și respect față de cerințele reprezentanților românilor din Ucraina. Lipsa de respect față de doleanțele românilor au manifestat-o de nenumărate ori și reprezentanții Departamentului pentru învățământ de la Administrația Regională din Cernăuți. Ei organizează întâlniri cu autoritățile kievene invitând doar oamenii bine instruiți, care repetă ca niște papagali textele ticluite de dânșii, care demonstrează cât de bune sunt aceste legi pe care cu entuziasm le aplică în școala lor. „Nimic sfânt”, spunea scriitorul Ion Druță.

Naivi fiind, la acea întâlnire speram că vocea noastră va fi auzită la Kiev. „Poate aveau să ne spună mai multe domnii de la Kiev, scrie în continuare ziarista și scriitoarea Maria Toacă într-o postare pe Facebook, despre sincronizarea politicii Ucrainei în domeniul drepturilor minorităților la cerințele UE, dacă liderii societăților românești invitați la întâlnire nu orientau discuția pe făgașul celor mai dureroase și vitale probleme, cum este cea a instruirii și educației în limba română. Punctul de cotitură a pornit de la afirmația dlui Lisovski despre asimilarea din perioada imperiului sovietic. Noi, românii, am simțit mai mult decât alții povara acelor timpuri de tristă amintire, marcate de distrugerea oricărei respirații naționale. însă nu putem uita nici adevărul că în acea perioadă de ocupație sovietică numai. Acest subiect controversat, când în timpuri de asuprire națională aveam școli în limba maternă, iar acum le pierdem pe toate, a fost abordat de dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, care a insistat și asupra problemei divizării în români și moldoveni, dar mai ales a faptului că în școlile din sudul ucrainean al Basarabiei continuă vechea politică sovietică, adică nu este recunoscută limba română, ci „moldovenească”. Și alți vorbitori, în special dr. Cristina Paladean, șefa Catedrei de Filologie Română și Clasică a universității cernăuțene, președinta Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, au accentuat că „moldoveneasca” nerecunoscută ca limbă de lingviști renumiți din lumea întreagă, funcționează numai în câteva școli din regiunea Odesa și în Transnistria, aflată sub influența kremKlinului. concret, pe puncte, dr. Cristina Paladean a argumentat neconcordanța dintre drepturile minorităților, consfințite în Constituție, precum și în Tratatul de prietenie și bună vecinătate româno-ucrainean, semnat în 1997, și realitatea cu care ne confruntăm zilnic.

„Permiteți-ne să vă iubim românește” – acesta a fost laitmotivul angajării în dialog a publicistului Nicolae Șapcă, vicepreședinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, Cernăuți. Cu exemple concrete a combătut persistenta părere a oficialilor ucraineni privind lipsa de paritate dintre școlile cu predarea în ucraineană din română și cele cu predarea în română din Ucraina. (…).

Participanții la dialog din partea reprezentanților societăților românești au ținut să pună în lumină faptul că tânăra generație de români, elevi de azi și absolvenți ai ultimelor decenii, cunosc la un bun nivel limba de stat și nu întâmpină dificultăți în procesul integrării în societatea ucraineană. Drept mărturie ne servesc rezultatele evaluării de stat la limba și literatura ucraineană. Astfel, e eronată afirmația oficialilor că ucrainizarea învățământului în școlile care mai păstrează predarea în limba română se face în favoarea copiilor noștri pentru a le deschide drumul spre o carieră strălucită în Ucraina”.

Oaspeților de la Kiev li s-a înmânat o analiză a cazurilor de încălcare a Constituției Ucrainei în aplicarea legilor Ucrainei referitoare la respecarea drepturilor minorităților naționale la învățământ în limba maternă. Comisia de la Veneția și Consilului Europei au recomandat ca legile respective să fie revăzute pentru a asigura drepturile minorităților lingvistice la folosirea limbii materne în toate sferele social-administrative, inclusiv la instruire în limba maternă – așa cum prevăd angajamentele internaționale ale Ucrainei.

Dar ce citim? Amendamentele votate pe 21 octombrie anul curent, care cică „îmbunătățesc” Legea pentru minorități, nu au inclus și cerințele românilor din Ucraina la învățământ în limba română. Prin astfel de experiențe comunitatea românilor din Ucraina a mai trecut.

Le amintim deputaților de la Rada Ucrainei că sentimentul de identitate națională este un sentiment intim. Fiecare persoană se reprezintă prin limba pe care o vorbeşte, comportamentele sociale, simbolistica comunitară, cultura, istoria, aşa cum este ea povestită în şcoli sau citită în cărţile disponibile, la radio, televizor etc. Identitatea naţională de grup se manifestă, în primul rând, prin limbă, care este o componentă esenţială a personalităţii. Identitatea naţională şi limba evoluează şi corespunde unui parcurs al vieţii individului sau al comunităţii. Conştientizând apartenenţa la o comunitate naţională, sentimentul de identitate naţională devine mai puternic atunci când intervin ameninţări la una din componentele lui esenţiale – limbă, istorie, cultură, în general. Atunci comunitatea se mobilizeazează politic.

Comunitatea istorică românească din Ucraina (regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia), fiind poziţionată la granţă de imperii (teritoriile care consecutiv au fost sub diferite stăpâniri – ale Moldovei Medievale, Turciei, Austriei, României Regale, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Cernăuţi; a Ungariei, Cehoslovaciei, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Transcarpatice; ale Moldovei Medievale, Turciei, Rusiei, României, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Odesa, actualul raion Izmail, de fapt, fosta Basarabie propriu-zisă), odată cu instituirea noii stăpâniri, impunerea altei limbi oficiale de comunicare, uneori chiar şi a limbii de predare în şcoli, schimbarea bruscă a stilului şi a politicii administrative, precedate de un război devastator, cerea adaptarea, atât psihologică, cât şi a modului de viaţă a populaţiei băştinaşe etc. Aceste teritorii au fost greu încercate de istorie, iar limba română, a fost primul factor identitar atacat.

În anul 1857, înainte de moarte, boierul şi patriotul bucovinean Doxachi Hurmuzaki îşi scria memorabilul său testament politic, care a rămas învăţătură, un îndemn şi o călăuză în activitatea fiilor şi nepoţilor săi, pentru generaţiile viitoare. El arăta în testamentul său: „Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica. 

Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti, care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri în timpii barbariei chiar cu răpunerea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a acestei ţări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze. Biserica ţării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletelor noastre”. Astăzi, românii din regiunea Cernăuţi (ajunşi astăzi la doar 20% din totalul populaţiei din regiune) şi-au păstrat, timp de peste 200 de ani, tot ceea ce înseamnă pentru un popor limbă, conştiinţă naţională, spiritualitate şi identitate naţională. generaţii de intelectuali români, numele cărora merită să fie valorificate pentru istoria şi cultura românilor.

Cele trei regiuni cu populaţie românească (români şi moldoveni) autohtonă Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa (r. Ismail) sunt astăzi un adevărat laborator de deznaţionalizare treptată, care confirmă în cel mai autentic mod rolul celor trei instituţii româneşti – şcoala, biserica şi limba.

Şcoala valorifică toate resursele umane ale colectivităţii minorităţilor naţionale, contribuie la menţinerea permanenţei spirituale şi culturale. O condiţie fundamentală a dezvoltării societăţii minoritare o constituie folosirea limbii materne – a acestui tezaur imens de valori spirituale şi înţelepciune naţională – în toate sferele de activitate umană.

Mihai Eminescu despre limba română

„Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale…, susţinea Mihai Eminescu într-un articol, biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria  pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea  naţionalităţii şi nimic mai mult… nu veleităţile unei vieţi de stat… nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”. „…fiecare, susţine Mihai Eminescu în continuare, are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel”.

ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor a selectat fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu pe care le-a publicat în două broşuri  2005 şi 2006): Fragmente din publicistica  lui Mihai Eminescu (2005) şi Mihai Eminescu – cuvinte de suflet (2006). Preocupat de soarta tinerilor, înstrăinarea lor crescândă „faţă de principiile şi învăţăturile moralei creştine” sfinţia sa scria în Cuvântul introductive: „tinerii noştri, ieşiţi de pe băncile şcolilor şi universităţilor, intră, vrând nevrând, în vâltoarea problemelor societăţii din care fac parte, mai ales în vâltoarea frământărilor politice chiar ca spectator şi, nu neapărat, ca participanţi activi. În această vâltoare se întreabă fireşte pe ce cale să apuce, cum să privească sau să judece cele din jurul lor fără a-şi tulbura pacea sufletească sau a-şi rata o carieră, un drum, o activitate folositoare atât pentru ei înşişi cât şi pentru poporul din care fac parte…” Căutând răspunsul la aceste probleme în publicistica lui Mihai Eminescu, ÎPS Pimen menţionează că fragmentele selectate „ne pot ajuta să gândim şi să lucrăm pentru binele nostru personal şi al poporului nostru, ai cărui fii suntem prin naştere şi trebuie să rămânem prin fapte”.

În vâltoarea vieţii, tinerii se confruntă cu multiplele probleme legate de „integritatea morală şi unitatea sufletească” şi una din aceste probleme este cea a limbii materne. „Măsura cuvilizaţiei unui popor în ziua de azi, scria M. Eminescu, este o limbă sonoră şi aptă  de a exprima prin sunete, noţiuni, prin şir de accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după  noţiune, o caracteristică mai abstractă, ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de exemplu, cu material lingvistic unguresc…” (Echilibrul). Mihai Eminescu se referea la situaţia românilor din Transilvania. Raportând acest adevăr la situaţia lingvistică de astăzi din Ucraina, românii care neglijează folosirea în comunicare a limbii române, refuzând învăţarea ei în şcoală, vorbesc limba ucraineană cu elemente lingvistice ruseşti sau ucrainene. Pentru românii din Ucraina, astăzi aceasta este o tristă realitate.

Într-un alt articol M. Eminescu îşi continuă gândul, făcând referire la datoria generaţiilor faţă de limbă: „răul cel mare  nu e că o asemenea stare de lucruri există, ci că se perpetuează, se moşteneşte, şi dacă generaţia ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristă, nu ne îndoim că printr-o consecinţă neapărată şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate. Însă generaţia ce creşte are şi ea datorii…” (M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna).

Soarta limbii române este în permanentă  atenţia poetului în perioada când lucrează la ziarul  „Timpul”: „Limba noastră – placă-ne-o a crede are un trai lung și de aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă”. … „El, poporul românesc, căruia nu-i dăm  nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” („Timpul” și problema țărănească).  Istoricul Nicolare Iorga, într-un articol dedicat literaturii române susţine aceste adevăruri despre limba română: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămănise tot ce dăduseră atâtea generaţii… Deci, scrie în contimuare istoricul, a vorbi de formarea naţiunii române, de crearea spiritului românesc ca una din condiţiunile întrebuinţării limbii româneşti, este de a sacrifica în zadar unor zei care au murit…”.

Este oare o enigmă faptul, că timp de peste două secole de înstrăinare, în nordul Bucovinei se mai vorbeşte româneşte? Fenomenul bucovinean, ca problemă de supravieţuire a limbii, a spiritualităţii şi identităţii româneşti, a continuităţii unor tradiţii culturale naţionale, merită să fie studiat (nu doar monitorizat, conform unor modele politice). Un popor de cultură, cu tradiţii istorice şi culturale străvechi nu dispare, chiar dacă condiţiile sunt nefavorabile şi continuă să se înrăutăţească.

Tinerii noştri, care au moştenit o limbă, „ca un fagure de miere”, au o „datorie sfântă” păstrarea limbii române ca factor identitar.