Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică

La sfârșitul secolului XIX, când etnologul Teodor T. Burada a vizitat Peninsula Istria din Imperiul Habsburgic (zona croată) a rămas surprins de existența unor sate de valahi, care vorbeau o limbă românească străveche (arhaică), având o costumație populară asemănătoare cu cea a păstorilor din Munții Apuseni. (O călătorie în satele românești din Istria, Ed. Tipografia Națională, Iași, 1896). La peste 120 de ani de atunci un grup de fotografi pasionați și istorici vizionari au reluat traseul pe urmele fostului etnolog în satele valahe din Istria, peninsula din Croația. Pe principiul expedițiilor culturale și antropologice, acești istorici și fotografi orădeni au cercetat cu pasiune și entuziasm ultimele localități valahe și s-au întâlnit cu puținii localnici care vorbesc limba istro-română. Cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, artiștii fotografi Liviu Constantin Demeter, Gheorghe Petrila și Ovidiu Gabor au mers în Peninsula Istria să-i cunoască pe ,,românii apuseni”. În anul 2019, timp de o lună, istoricul Liviu Constantin Demeter, împreună cu colegii săi fotografi – Gheorghe Petrila și Ovidiu Gabor, a luat la pas Peninsula Istria din Croația, pentru a descoperi neamurile noastre latine, care trăiesc de peste o mie de ani în acele foste ținuturi traco-ilirice și ale imperiului roman. În urma acestei expediții culturale, ce se aseamănă cu călătoriile sociologice ale lui Dimitrie Gusti, pe 7 decembrie 2020, cei trei temerari au lansat o monografie fotografică – ”Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică”. Aceasta cuprinde fotografii color, cu explicații despre persoanele întâlnite, bisericile și satele vizitate, dar și despre meșteșugurile pe care le practică încă cei aproximativ 500 de vorbitori de istro-română, azi de religie romano-catolică, care, încă, își duc veacul în Peninsula Istria. Albumul a fost împărțit în patru capitole: Semenii noștri, Biserici și sate, Gospodari și gospodării și Pământul, grădinile, viile, livezile și vitele istro-românilor.

Cartea se bucură de o prefață scrisă cu acribie de profesorul Sever Dumitrașcu, care vorbește despre cercetările dedicate istoriei istro-românilor, dar și despre așezările românilor apuseni și ale celorlalte ramuri ale românilor din Balcani: daco-românii, aromânii sau macedo-românii (locuind în Grecia, Albania și Macedonia), megleno-românii (locuind în Grecia și Bulgaria, pe Valea Megleniei) și istro-românii din Croația. „Dacă te întâlnești cu un istro-român, tot secretul e să vorbești rar, să vorbești cu cuvinte pur românești, simple. Trebuie să le vorbești în termeni arhaici, cu cuvintele pe care le întâlnim în lumea rurală. Acolo cuvintele noastre se aseamănă cu dialectul istro-român. Ei, de exemplu, la sat spun <katun>. Orice sat, pentru ei, în dialectul istro-român, este <katun>. Termenul de oraș nici nu știu dacă l-au mai păstrat, pentru că, atunci când au plecat din spațiul românesc, multe cuvinte nu existau. De exemplu, cuvântul <caș> ei l-au păstrat. Ei spun caș la tot ce înseamnă brânzeturi. Sau pentru <bine ați venit>, ei spun <bire ați verit>, pentru <la revedere> ei spun <la remvedea>”, a relatat unul dintre autorii monografiei presei române după întoarcerea în țară și lansarea monografiei. Cei trei entuziaști cercetători și fotografi explică faptul că istro-românii mai trăiesc în special în localitățile: Zejane, Susnjevica, Nova Vas, Jesenovik (Sucodru), Kozljak, Kozljak, Krsan, Kostrcani, Letaj și Brdo. (https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/trei-oradeni-pe-urmele-istro-romanilor-3594243). Aventura cunoașterii celei mai apusene ”romanii populare” a debutat de pe băncile universității. „Totul a început în sala de curs la universitate. Am avut un curs special intitulat „Istoria românilor de pretutindeni”, susţinut de profesorul universitar Sever Dumitraşcu. M-a impresionat foarte mult că e cea mai mică comunitate istorică de români din Europa şi cea mai îndepărtată. Că sunt pe cale de dispariţie şi că în cel mult 50 de ani nu vor mai fi istroromâni nicăieri. Atunci mi-am dorit să-i vizitez. La ei acasă”, a declarat atunci, pentru Agerpres, Constantin Demeter. Era prin anul 2015, povestea el. Azi Constantin Demeter este absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea orădeană şi cu doctorat. Cu gândul la istroromâni, a început să lucreze la un proiect pentru finanţare nerambursabilă, care i-a luat şapte luni, şi, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, a ajuns în Istria în anul 2019. „Am făcut proiectul, pe care l-am numit „Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică”, prin asociaţia Etno Foto Art a prietenului meu Ghiţă Petrilă, artist fotograf, şi ni s-a alăturat, cu maşina, un alt artist fotograf orădean, Ovidiu Gabor. Noi ne cunoşteam de la Fotoclubul Nufărul şi aşa am făcut echipă”, afirma presei Constantin Demeter. Timp de două săptămâni, în perioada 24 august – 6 septembrie 2019, cei trei prieteni au fost „trubadurii Istriei”, după spusele istoricului, un areal nu mai mare decât judeţul Bihor, lung de 90 de kilometri şi lat de 60 km, ale cărui principale aşezări sunt localităţile Zejane şi Şuşnieviţa, cu mai multe cătune. Ei au avut ca și ghid de studiu o hartă făcută, în premieră, de cercetătorul Sextil Puşcariu în timpul cercetărilor lui despre istroromâni, începute prin anul 1906. Le-a ajutat, chiar dacă unele denumiri s-au schimbat şi s-au croatizat. Dacă pe vremea lui Sextil Puşcariu în satul Şuşnieviţa trăiau în jur de 2.000 de oameni, numărul lor a ajuns astăzi la circa 200. „Ne-am înţeles cu localnicii, pentru că 50 sau 60% din dialectul lor sunt cuvinte româneşti, e adevărat vechi, arhaice. L-am rugat pe un sătean să ne spună Tatăl Nostru şi, la un moment dat, zice: ‘Şi ne iartă nouă păcatele noastre, Precum iertăm şi noi celor care ne ofendescu.’ E foarte interesant. Pe lângă fotografii, am făcut şi scurte filmări cu telefonul, că nu am avut altceva”, relata pentru Agerpres şi Ovidiu Gabor. (https://www.agerpres.ro/cultura-media/2021/12/04/bihor-o-colectie-de-imagini-document-despre-istroromani-comunitate-pe-cale-de-disparitie-realizata-de-trei-oradeni–825498).

Cei trei temerari și căutători ai unui ținut al arhetipului românesc ancestral au ajuns în Istria prin acest program cu finanțare nerambursabilă, asigurat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, în cadul proiectului ”Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică.” În vremea premierului Boc s-a încheiat un protocol cu statul croat, prin care România are dreptul să finanțeze proiecte culturale și școli în limba română, cu aprobarea și sprijinul Zagrebului. Comunitatea lingvistică istroromână stabilită în Peninsula Istria este o concentrată numai în zone rurale, cu predilecție pe cele două părți ale muntelui Ucka, în special în jurul satelor Zejane și Susnjevica.(https://www.crisana.ro/stiri/reportaj-26/in-peninsula-istria-traieste-o-comunitate-mica-si-pretioasa-in-vizita-la-istroromanii-din-croatia-171279.html). Rodul acestei expediții a fost unei valoroase monografii fotografice, intitulată „Românii Apuseni: Istroromânii – Monografie fotografică” apărută la Editura Mega din Cluj-Napoca, în 2021. Prototipul antropologic al românilor din Istria este tocmai profilul românilor din Munții Apuseni, fapt ce o spun și autorii în cartea ”Românii din Balcani” (coordonatori Mihai Drecin, Menési Beáta, Ion Zainea), Editura Pro Universitaria, București, 2020. Interesant este faptul că istro-români își spun ”vlaski”, existând și o localitate omonimă: Vlasici. Istoricul Constantin Liviu Demeter ne-a lăsat o amintire frumoasă: ”La intrare în Zejane, un gard de piatră desparte mejdia dintre o grădină cu căpățâni de varză și un câmp împădurit pe alocuri cu pomi. Un gard electric protejează varza bine crescută. Satul este situat într-o vale străbătută de vechea șosea Rijeka-Trieste. Aproape la toate casele găsim ghivece cu flori. Văd o grădină terasată pe trei nivele, cu flori și legume, casa fiind ridicată la poalele unui deal. Ne întâlnim cu Vilim Sankovic, care ne spune în dulcele grai istroromân: Io sâm dân Jăiani. Ne invită în curtea sa. Ovidiu și Gheorghe, încântat de cunoștința cu Vilim, stăruie la vorbă cu el. În acest timp, pe mine mă lasă să-i fotografiez grădina cu roșii și un vechi autoturism din curte. La casa nr. 32 o casă se construiește pe fundamentul uneia mai vechi. Intru în vorbă cu cei doi muncitori, salutându-i. Mi se răspunde în croată. Am înțeles astfel că trebuie să ne vedem fiecare de treaba noastră. Decid să fotografiez o fântână în fața casei nr. 14, astăzi devenită piesă de decor, cândva sursa principală de viață pentru locuitorii acestui imobil. La fel este povestea fântânii și de la casa nr. 13. Printre grădinile din sat, între legume observ deja în al doilea loc fasole oloagă. Și știu că nu am pășit decât pe un sfert din strada principală. Ne întâlnim cu Zeljko Doricic. Stăm de vorbă el şi, între timp, ni se alătură nepotul său, Michail Doricic. Cu acceptul bunicului, tânărul este fotografiat de Ovidiu. Stabilim cu Zeljko să ne mai revedem. Mergem nu mult timp și ne întâlnim cu un alt istroromân, Iosip Turcovic, în vârstă de 73 ani. Ne invită la el în curte. Locuiește la nr. 10 în Zejane. Ne invită în grajd. Îl strig pe Gheorghe: suntem în iștalău. Domnul Iosip se întoarce și ne spune: Da, iștala aiceoa! Stăm câteva minute de vorbă cu noul nostru prieten, căci dorește să ne arate cum a împletit ceapa și usturoiul. Nu ezităm mult, ne minunăm și-l fotografiem. Apoi ne luăm rămas bun, bucuros că ne-am cunoscut, întristați că ne despărțim. Văd un camion, pe ușa șoferului de la cabină, scrie numele unei firme de transport – este prima urmă de activitate comercială în sat. La nr. 49 ne întâlnim cu Ana Manfreda Lu Martenina, în vârstă de 86 ani, care vorbește o limbă vlaska de o puritate uimitoare. Fără cuvinte croate sau italiene. Ne spune că este cea mai în vârstă persoană din Zejane.” (Coordonatori Mihai Drecin, Menési Beáta, Ion Zainea, op. cit., pp. 208-209).

Cei trei cercetători și fotografi au parcurs 2.629 de kilometri şi 26 de sate. În aceste sate au întâlnit comunitatea istroromânilor, care îşi spun vlahi. Cercetarea s-a făcut pe urmele hărții lui Sextil Pușcariu și ale cercetărilor Silviu Dragomir. În declarații oferite presei cu ocazia expoziției de la București Constantin Liviu Demeter a adus explicații inedite și interesante pentru publicul larg românesc. ”Noi am venit din Istria cu 660 de imagini. Le-am predat autorităţii ministeriale de atunci, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni de astăzi, şi din aceste 660 de imagini am dorit să selectăm pentru un album. Nu puteam să includem într-un album 660 de imagini şi atunci am apelat la o altă personalitate. Ne-am folosit de Sextil Puşcariu pentru cercetarea acolo, acum avem nevoie de Dimitrie Gusti. Şcoala monografică Dimitrie Gusti înseamnă în domeniul fotografiei portrete, înseamnă locuinţe, înseamnă peisajul şi înseamnă instituţii. Aceste capitole se regăsesc în albumul de 72 de pagini, în catalogul expoziţiei”. Ceea ce este de subliniat la fotografiile din acest album-document este antropologia tipurilor umane prezentate, aproape identice cu cele ale moților din Apuseni, bucovinenilor sau moroșenilor din Maramureșul istoric. Recent am fost în ținutul goralilor polonezi sau în Moravia valahă din Cehia și am observat aceeași vestimentație rurală de la munte – ciobănească – și un instrumentar pastoral asemănător. Există și o tipologie antropologică, aproape similară, a chipurilor de munteni români trăitori pe arcul carpatic. Continuarea cercetărilor prin organizarea de expediții culturale antropologice și sociologice în ethnosul românilor apuseni, cu finanțare de la DRP sau MAE este o obligație morală de a se identifica și evidenția istoria multiseculară a acestor ”romanii populare”, care au contribuit la o etnogeneză românească extinsă, precum și la formarea unor arhetipuri etno-folclorice și lingvistice înrudite, din Tesalia până în Carpații Păduroși și din Istria până în bazinul Donețk. Dimitrie Gusti a organizat grupe de cercetare sociologică pe teritoriul României interbelice, dar expediția culturală a cercetătorilor orădeni trebuie continuată și extinsă, prin noi incursiuni științifice organizate de urniversități și instituții culturale ale statului român pe arealul balcanic și central-european.

Ionuț Țene