LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL …
ŞI CUVÂNTUL S-A ÎNTRUPAT ÎN NOI
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
«Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos. (…) Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. (…) Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl» (Col 1,2;3,16.17).
Iubiţi credincioşi,
Timpul marii sărbători a Naşterii Domnului ne invită în fiecare an la un moment de reflexie asupra evenimentului istoric al întrupării Cuvântului divin şi a consecinţelor lui asupra întregii omeniri. Vă invit în acest an să ne înălţăm gândul mai sus, spre momentul de început al Cuvântului creator, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă misterul Naşterii lui Dumnezeu în haină umană, la Betlehem, acum peste două milenii.
De fapt, ce a fost la început? Unii adoptă teoria «Bing-bang-ului» (G. Gamov), alţii vorbesc despre o evoluţie pornită din neant prin «forţa întâmplării» (C. Darwin), există şi alte numeroase teorii şi tradiţii mitologice. Dar noi creştinii ce spunem? Sau mai corect ce credem? Ce a fost la început? Ne răspunde foarte limpede şi clar Sf. evanghelist Ioan: «La început a fost Cuvântul…», mai înainte de toate cele văzute şi nevăzute a fost Cuvântul lui Dumnezeu «prin care toate s-au făcut şi fără de care nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut» (cf Io 1,3). Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi creştinii şi astăzi «…viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie ascuţită cu două tăişuri…» (Evr 4,12).
Catehismul catolic (CBCc) ne învaţă că credinţa noastră nu este «o religie a cărţii», ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este un cuvânt scris şi mut, ci Cuvântul întrupat şi viu (Sf. Bernard de Clairvaux).
Pentru a pătrunde în tainele dinaintea creaţiei ne vom folosi de Prologul Evangheliei de la Ioan. Este unul dintre primele imnuri creştine, o adevărată simfonie a divinităţii Cuvântului creator, izvor de viaţă şi lumină pentru toate cele ce s-au făcut. Un imn alcătuit după mentalitatea orientală, într-o spirală ascendentă, precum zborul acvilei ce se înalţă spre cer, descriind cercuri mari pe bolta cerească. Să ne înălţăm şi noi cugetele spre înalt, primind acest Cuvânt inspirat al evanghelistului Ioan. Să privind cu ochii credinţei spre Cuvântul etern al Lui Dumnezeu Tatăl şi «ieşind» din axa timpului creat, să încercăm să surprindem Cuvântul, a doua Persoană divină, în trei momente: înainte de întruparea, (întromenirea), Sa, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut», Cuvântul creator; la întruparea Sa «de la Spiritul Sfânt şi din Maria fecioara», Cuvântul răscumpărător şi la întruparea Sa în noi oamenii, Cuvântul sfinţitor.
Timpul sărbătorilor de iarnă ne face să lăsăm pentru câteva zile preocupările cotidiene şi să ne îndreptăm atenţia spre cei dragi, spre cei pe care îi iubim, care-i considerăm aproape, ai noştri. Ne gândim cum să-i înveselim, cum să-i bucurăm?
Încercăm să căutăm cadouri care le-ar face plăcere, să le adresăm cuvinte şi cântări plăcute, urări de bine şi de sănătate. Sunt gesturi simbolice care au şi o valoare spirituală, luminează viaţa umană.
Să nu uităm însă că scopul bucuriei acestor zile este în primul rând o mare sărbătoare creştinească: Naşterea Domnului nostru Isus Hristos. O sărbătoare menită să lumineze întreaga noastră viaţă spirituală, să ne bucure sufletele cu cel mai mare «cadou» pe care noi oamenii îl primim de la Dumnezeu Tatăl-creator, prin Fiul Său, Cuvântul întrupat: Darul vieţii veşnice. «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (Io 3,16).
1. Cuvântul înainte de întrupare – Cuvântul creator
«La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu…» (cfr Io 1,1)
Ioan nu-şi începe Evanghelia cu istoria umană a Naşterii Domnului, nu doreşte nici să prezinte lungi şiruri de genealogii trupeşti, el priveşte mai înainte de toate începutul începuturilor. Pentru el mai importantă este originea divină a Cuvântului întrupat. De aceea el contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar mai înainte de orice «acţiune divină» şi pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu Tatăl. «Priveşte» cu ochii minţii şi afirmă eternitatea şi divinitatea Cuvântului, precum şi legătura Sa intimă cu Tatăl. Comuniune totală, deplină şi constantă cu Tatăl la nivel de natură, dar în acelaşi timp diferit de El ca şi Persoană divină.
Apoi Ioan se opreşte asupra «primei acţiuni» divine: actul creaţiei.
Să recitim împreună din întâia carte a Sfintei Scripturi acest moment solemn şi sacru: «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. (…) şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.» (Gen 1,1.3). Primul sunet care străbate neantul haotic, fără formă este Cuvântul lui Dumnezeu, o poruncă divină care prin puterea ei împlineşte ceea ce porunceşte. Cuvântul este totodată şi o chemare la existenţă, la viaţă. Dumnezeu creează separând lumina de întuneric şi punând totul în ordine. Actul creaţiei divine nu se limitează doar la o poruncă de început, ci urmează o serie de Cuvinte dătătoare de viaţă, care cheamă la lumină aştri, plante, peşti, păsări, animale şi într-un mod particular pe omul creat după chipul (icoană) şi asemănarea lui Dumnezeu (cf Gen 1,26-27). Tuturor le dă viaţă, dar şi puterea de supravieţuire continuând astfel opera creaţiei în şi prin creaturile Sale.
Cuvânt (Logos – în limba greacă), mai are, în traducere, şi înţelesul de raţiune, sens, definiţie. Preluând acest sens înseamnă că prin Cuvântul lui Dumnezeu toate creaturile au primit raţiunea de a fi. De altfel, deosebirea dintre cuvânt şi sunet sau zgomot constă tocmai în faptul că la cuvânt primează sensul, înţelesul său, izvorât dintr-o gândire. Orice cuvânt este o înşiruire de sunete, dar nu orice înşiruire de sunete este un cuvânt. Şi animalele pot emite sunete, dar cuvântul raţional este caracteristic numai omului, dotat cu inteligenţă şi raţiune.
Marea tradiţie a gândirii creştine a înţeles că există un raport intim între Cuvântul – Raţiune şi raţiunea de a fi a creaturilor (Schönborn). Toate creaturile sunt chemate la viaţă cu un anumit scop, toate au o raţiune de a fi, un sens. Iar dacă întreaga creaţie are un scop precis înseamnă că undeva a existat o gândire supranaturală care a elaborat un «proiect» în care fiecare element al creaţiei avea deja locul său. Ca urmare, creaţia nu este rodul unei simple întâmplări sau al evoluţiei ca şir de coincidenţe extraordinare rezultat al «inteligenţei materiei», ci presupune un act creator, de viaţă dătător, cu un scop şi o finalitate precisă. Aceasta este puterea Cuvântului împreună lucrător cu Înţelepciunea divină, căci «…cu Tine este Înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de faţă când ai făcut lumea şi care ştie ce este plăcut înaintea ochilor tăi şi ce este drept, potrivit poruncilor Tale» (Înţel 9,9).
Cuvântul, fiind de-o fiinţă cu Tatăl, cunoaşte în profunzime scopul pentru care toate au fost create. Deci Logosul-creator pătrunde în intimitatea fiecărei creaturi, iar inteligenţa creatoare dă sens lucrurilor, le conferă propria fiinţare şi propriul mod de acţiune.
Spre deosebire de gândirea greacă sau de teoriile evoluţioniste, evanghelistul Ioan afirmă limpede că lumea cu toate ale sale, a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Deci toată creaţia poartă amprenta pozitivă, bună, frumoasă şi armonioasă a divinităţii. Ca urmare, scopul pentru care lumea a fost creată este pentru a manifesta bunătatea, adevărul şi frumuseţea lui Dumnezeu spre mărirea şi gloria Sa, dar şi spre fericirea noastră (cf CBCc n.53).
În sinteză, Biserica ne învaţă, prin Sfânta Scriptură, că lumea nu este produsul unui destin orb, al întâmplării sau doar al evoluţiei materiei, ci Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înţelepciune şi iubire, alcătuind o lume ordonată şi bună. El nu s-a mulţumit să dea doar un semnal de început al creaţiei prin Cuvântul Său, ci Tatăl-creator păstrează în existenţă creaţia Sa şi o susţine, conferindu-i capacitatea de a acţiona şi orientând-o spre împlinirea sa, prin Cuvântul Său şi Spiritul Sfânt (cf CBCc n.54).
După cum exemplifică Isaia proorocul: «Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi şi Cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui» (Is 55,10-11).
Creaţia este deci «fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire şi manifestă iubirea atotputernică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu, fiind primul pas spre alianţa unicului Dumnezeu cu poporul său şi începutul istoriei mântuirii care culminează în Hristos…» (CBCc n.51).
Să ieşim în natură, să contemplăm minunata creaţie care ne-înconjoară şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru minunatul Său «proiect divin», împlinit prin puterea Cuvântului, şi să-i recunoaştem «urmele» în tot ce ne înconjoară chiar şi în trupul nostru, aşa cum frumos ne invită psalmistul: «Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps 18,1) şi «Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. (…) Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte…» (Ps 138,6.14).
2. Cuvântul întrupat pentru noi – Cuvântul răscumpărător
«Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi…» (cfr Io 1,14)
La timpul rânduit Cuvântul lui Dumnezeu luând fire omenească, se-ntrupează şi se sălăşluieşte, printre / în noi. Este momentul culminant al imnului. Cuvântul co-etern cu Tatăl, mijlocitor al întregii creaţii, izvor de viaţă şi lumină pentru oameni, se «smereşte pe Sine, luând chipul slujitorului, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om,…» (cf Fil 2,7). Acceptă să fie învăluit în faşa sărăciei umanităţii noastre, aşezat pe paie în ieslea animalelor, supus frigului nopţii de iarnă şi grijii părinteşti, ca orice prunc nou-născut. Cuvântul de o fiinţă cu Tatăl, născut din veşnicie, de necuprins, devine acum trup (ad litteram «carne»), adică «îmbracă» haina simplei creaturi. Devine astfel o persoană umană supusă tuturor constrângerilor, limitelor pământeşti. Paradoxal, Creatorul pătrunde în istoria propriei creaţii unindu-se deplin cu tot ceea ce este specific unei persoanei umane.
Apostolul Ioan exprimă foarte concret acest moment al întrupării Cuvântului prin expresia «şi-a aşezat cortul printre/în noi», care ulterior a fost tradusă cu «s-a sălăşluit printre noi». Dumnezeu care îşi «aşează cortul» între oameni, ne-aminteşte de cortul sfânt al adunării din vremea lui Moise, în care, la timpul rânduit, s-a manifestat prezenţa divină prin norul care acoperea cortul adunării şi locaşul se umple de slava Domnului (cf Ex 40,35). Acel cort sfânt al adunării era un cort acoperit, învelit, cu piele (Ex 36,19). Acum Cuvântul lui Dumnezeu, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», îmbracă haina de piele umană.
Pentru beduinul care trăieşte nomad în deşert, cortul este casa pe care în pelerinajul său şi-o mută din loc în loc, acolo unde vrea să rămână mai multă vreme. La fel, Cuvântul întrupat, în pelerinajul Său pământesc, îşi va muta casa din loc în loc pentru a exprima voinţa Tatălui şi a arăta Chipul Tatălui, dar nu va rămâne decât acolo unde uşa sufletului se va deschide, va fi ascultat şi primit (cf Apoc 3,20).
Tradiţia Bisericii a rezumat acest moment în afirmaţia de credinţă: «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Spiritul Sfânt, din Maria fecioara şi s-a făcut om» (Simbolul credinţei). Cuvântul divin Cel de o fiinţă cu Tatăl, născut mai înainte de toţi vecii, îmbracă acum haina de piele a sărăciei noastre umane pentru a ne îmbogăţi pe noi cu demnitatea de fii ai lui Dumnezeu (cf 2Cor 8,9).
Întruparea Cuvântului are un scop precis în marele «proiect divin»: pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, adică pentru a ne împăca pe noi păcătoşii cu Dumnezeu-Tatăl şi astfel a ne descoperi iubirea infinită a Tatălui faţă de noi (cf CBCc n.85). De asemenea pentru a ne oferi un model de sfinţenie, pe care urmându-L să putem deveni părtaşi «firii dumnezeieşti scăpând de stricăciunea poftei celei din lume» (2Pt1,4).
Cuvântul se întrupează în primul rând pentru a salva neamul omenesc din «neantul» păcatului, pentru că dimensiunea păcatului pornită de la om atinge întreaga creaţiune. Ca urmare, era nevoie de o nouă intervenţie divină: întruparea Cuvântului. Rămâne un mister al credinţei această minunată unire, fără amestecare, a naturii divine şi a celei umane în unica persoană divină a Cuvântului (cf CBCc n.86.89). Este ceea ce confirmă şi tradiţionalul imn liturgic: «Unule-născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră, a te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi» (Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur).
Cuvântul întrupat este perceptibil, are un Chip vizibil. Trupul său învăluie Dumnezeirea aşa cum odinioară cortul adunării adăpostea Slava prezenţei divine. Umanitatea, Trupul lui Isus este tabernacolul viu în care se găseşte prezenţa reală a divinităţii, este noul cort, noul templu în care mărirea lui Dumnezeu devine vizibilă.
În Vechiul Testament, poporul lui Israel cunoscuse mărirea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei sale. Mai întâi în vremea sclaviei egiptene, apoi sub diferite forme în timpul pelerinajului prin deşert, în cortul adunării, precum şi, la sfinţirea templului lui Solomon. Acum, în persoana lui Isus, oamenii vor putea vedea şi întâlni Gloria divină, pentru că El, Cuvântul este Fiul unic născut din Tatăl şi «întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii» (Col 2,9).
Mărturia lui Ioan Botezătorul (v.15) confirmă marele mister al naturii divine întrupată în haină umană. Proorocul dăruit cu harul cunoaşterii dincolo de timp, afirmă inspirat că Acela care în cronologia istoriei umane vine după el (la şase luni – cf Lc 1,36), exista de fapt mai înainte de el, din veşnicie. Cu alte cuvinte Îl contemplăm acum cu ochi umani, dar natura Sa divină exista dintotdeauna în Tatăl. În natura divină veşnică a Cuvântului este plinătatea Dumnezeirii, care prin natura omenească a Domnului nostru Isus Hristos se revarsă asupra tuturor oamenilor, sub forma harului răscumpărător. El nu este doar Mijlocitor, ci este Însuşi Izvorul harurilor dătătoare de viaţă şi lumină (Io 5,26). Lumina creatoare va străluci acum în lume prin Isus Hristos, Cuvântul întrupat, revărsând harul divin asupra creaţiei aflată în întuneric şi păcat.
«Şi din plinătatea Lui noi am luat şi har peste har» (Io 1,16). Sf. Ioan teologul vorbeşte despre două haruri succesive oferite umanităţii care provin din plinătatea Cuvântului. În cronologia istoriei este mai întâi Legea, cele zece cuvinte primite de Moise pe muntele Sinai, care sigilează alianţa cu Dumnezeu, iar apoi urmează desăvârşirea Legii, Noua alianţă întemeiată pe credinţa în Isus Hristos, Cuvântul întrupat, prin care se dobândeşte harul şi adevărul.
El este de-acum Calea, în adevăr spre viaţă. Iar Apostolul neamurilor afirmă: «…dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred» (Rm 3,22).
Cuvântul divin «îmbrăcat» în haina umană vorbeşte în limbă omenească pentru a-L revela pe Tatăl Atotţinătorul, «Cel ce singur are nemurirea (…) şi pe care nu l-a văzut nimeni dintre oameni şi nici nu poate să-l vadă…» (1Tim 6,16). Chiar dacă «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (Io 1,18), Cuvântul întrupat poartă icoana Tatălui, El este unicul Chip vizibil al Dumnezeului invizibil mai înainte născut decât toată făptura (Col 1,15).
Întru început, Chipul Tatălui-creator putea fi perceput de om, apoi, după primul păcat omul s-a îndepărtat treptat de Dumnezeu, până când Chipul Său a rămas de nevăzut pentru oameni. Omul, chemat să colaboreze cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei (cf Gn 2,15), cade sub ispita păcatului şi se îndepărtează de Creatorul său. Ca urmare omul pierde «familiaritatea cu Dumnezeu», este alungat din grădina Edenului şi trebuie să cheme numele lui Dumnezeu (cf Gn 4,26).
Omul însă exprimă dorinţa de a privi Chipul Tatălui creator. Moise imploră «Arată-mi slava Ta!». De aceea, Dumnezeu permite lui Moise să perceapă ceva din prezenţa Sa (Es 33,18-23; 34,5-7), şi de asemenea profeţilor Isaia (6,1-6), Ezechiel (1,1ss) şi Daniel (7, 10), în viziune. Acum, prin întruparea Cuvântului intervine o schimbare radicală, Fiul unic-născut aflat în deplină comuniune cu Tatăl, înlătură vălul ce ne separa de Tatăl. De-acum înainte toţi oamenii îl pot întâlni pe Tatăl privind Chipul Fiului căci «El este Chipul Dumnezeului Cel nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura» (1,15). Unicul Chip vizibil al Dumnezeului invizibil care privit la lumina Harului Spiritului Sfânt poate să ne dezvăluie bunătatea şi iubirea Chipului Arhetipului etern al Tatălui (cf. Sf. Vasile cel Mare). Biserica ne învaţă că “numai în misterul Cuvântului Întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om…” (cf. CBCc nr. 67).
Să rămânem în rugăciune în faţa acestui mare mister şi să contemplăm icoana Chipului Cuvântului întrupat. Este Dumnezeu Cuvântul creator care îmbracă haina creaturii şi îşi «aşează cortul între noi», pentru mântuirea noastră. Deci Bunul Dumnezeu după ce ne-a chemat la viaţă sădind în sufletele noastre un suflet nemuritor (CBCc n.70), a rămas alături de noi dar a dorit chiar să locuiască prin Cuvântul Său în noi. Acum trebuie doar să ne deschidem poarta sufletelor şi să-L lăsăm să manifeste Voinţa lui Dumnezeu şi să arate Chipul Tatălui prin noi.
3. Cuvântul întrupat în noi – Cuvântul sfinţitor
«Şi celor care l-au primit, care cred în numele Lui le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu» (cfr Io 1,12)
«Cuvântul era Lumina cea adevărată» (Io 1,9), continuă Ioan în Prologul său. Este lumina primordială creată prin Cuvântul divin ce exprimă Voinţa Tatălui-creator, dar este şi lumina interioară, lumina adevărului, a înţelepciunii, a binelui, a frumosului. Este Lumina spirituală ca şi har interior ce luminează orice suflet creat, atunci când un om vine pe lume, după cuvântul profetic al lui Isaia: «Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!» (Is 49,6). Isus Hristos, Cuvântul întrupat, este «Răsăritul cel de sus» care va lumina întregul Ierusalim: «Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine Lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit!» (Is 60,1).
Isus va putea afirma pe drept: «Eu sunt Lumina lumii, Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii» (Io 8,12)
Paradoxal însă deşi Cuvântul este Cel prin care toate s-au făcut şi creaţia întreagă poartă «amprenta» Lui, lumea, opera Sa, nu L-a cunoscut.
Dar cine ar fi trebuit să-L cunoască? Cine a primit «scânteia divină» nemuritoare şi facultăţile necesare pentru a putea cunoaşte (inteligenţă, voinţă, raţiune)? Cine dacă nu omul, «cununa creaţiei», cel plăsmuit după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf Gn 1,26-27), cel care a primit în plămada de lut pământesc suflarea de viaţă prin care a devenit un suflet viu, o fiinţă vie (cf Gn 2,7).
Iată deci că aceia care ar fi trebuit să recunoască şi să primească cu bucurie Cuvântul întrupat la ceasul venirii Sale pe pământ, nu L-au cunoscut şi nici nu au găsit un loc pentru El. Coborât dintru înălţime în minunata Lui creaţie, pentru a-i aduce Lumina vieţii, El nu găseşte loc nici în locuinţe umane şi nici în sufletele oamenilor, toate sunt ocupate cu altceva. Găseşte suflete închise, reci, întunecate, iar pentru El nu se găseşte decât o grotă de piatră, rece, adăpost al animalelor de povară pe timp de noapte, în frigul iernii de lângă Betlehem.
«Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit» (Io 1,11). Ai Săi, cei pentru care a coborât din gloria cerească a iubirii Tatălui, ca să-i lumineze şi să-i elibereze din întunericul păcatului, nu L-au primit. Tocmai cei care aveau mai mare nevoie de harul şi adevărul Său, îl resping cu indiferenţă.
Sunt doar două suflete pline de lumină care ard de iubire şi de nerăbdare pentru Cel care va să vină. Două suflete care, primind revelaţia divină, se deschid larg, precum florile sub soarele de primăvară, pentru a-L primi cu bucurie pe «Împăratul măririi». Maria, tânăra fecioară din Nazaretul Galileii care păstra cu sfinţenie în sufletul ei neprihănit bucuria veştii îngereşti. Aflase de la Arhanghelul Gabriel că Pruncul ce urma să-L aducă pe lume se va numi Fiul celui Preaînalt, va primi tronul lui David şi va împărăţi peste casa lui David, iar numele Lui va fi Isus (cf Lc 1,31-33). Împreună cu Maria se află dreptul şi blândul Iosif care păstrează şi el secretul revelaţiei primite în vis. Ştie şi crede că Pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei este zămislit de la Spiritul Sfânt, iar numele hotărât încă din veşnicie, pe care mesagerul divin l-a dezvăluit este Isus. Acest nume exprimă identitatea şi misiunea pe care Pruncul o va avea: Mântuitorul păcatelor poporului Său (cf Mt 1,20-21). Două suflete, Maria şi Iosif, L-au cunoscut, L-au primit şi au crezut în numele Lui. Pentru ei Nou-născutul este cu adevărat Isus – Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat pentru mântuirea noastră din păcat. El este pentru ei «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,(…), care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul sfânt (…) şi s-a făcut om» (Simbolul credinţei).
Maria şi Iosif vor fi primi oameni care vor pătrunde în «familia divină», nu doar ca părinţi şi ocrotitori pământeşti ai Fiului lui Dumnezeu, dar şi pe plan spiritual, ei sunt cei dintâi care vor primi puterea de a deveni «fii lui Dumnezeu» prin Fiul, Isus Hristos. Aceasta este calea pe care ne-o deschid Maria şi Iosif, cei care au primit Cuvântul întrupat şi au crezut în Numele Său: Isus, Mântuitor. Este unicul drum ce poate să lumineze, să transforme din interior viaţa umană şi să conducă la acea renaştere spirituală ca «fii ai lui Dumnezeu», căci «nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte 4,12) , spune Sf. apostol Petru.
Nicodim, fruntaşul iudeilor, venit noaptea la Isus dorea să cunoască această renaştere spirituală: «Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?» (Io 3,5). Isus îi răspunde vorbindu-i simbolic de «naşterea de sus»: «De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu» (Io 3,3). Aceasta este renaşterea spirituală izvorâtă din bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului, căci El ne-a mântuit prin «baia naşterii celei de-a doua şi prin înnoirea Spiritului Sfânt» (cf Tit 3,5). Este în mod simbolic Sacramentul Botezului pe care cu toţii l-am primit.
De aceea trebuie ca şi astăzi să primim Cuvântul lui Dumnezeu, să credem în Numele Său şi astfel să-L lăsăm să pătrundă, să dea viaţă şi să lumineze sufletul nostru prin Lumina cea adevărată şi să ne dăruiască harul renaşterii spirituale, care să se întrupeze în viaţa noastră. Astfel, să devenim prin Cuvântul întrupat acum în noi lumină pentru cei din jurul nostru, lumină care oricât de slabă şi nebăgată în seamă ar fi, va împrăştia întunericul din lume. Slabă şi ne băgată în seamă a fost şi lumina ce s-a aprins în iesle în Noaptea sfântă din Betlehemul Iudeii, dar ce foc mare a aprins în lume prin sufletele care au primit-o cu credinţă.
Iubiţi credincioşi,
Încheiem un an bogat în comemorări şi aniversări, evenimente ziditoare pentru Biserică şi neam, momente istorice de bucurie sau de pioasă amintire. Am început anul sub mantia protectoare a Psf. Fecioare Maria, aniversând 150 de ani de la apariţiile de la Lourdes (Franţa), s-a adăugat apoi Anul paulin, timp de reflecţie asupra personalităţii Apostolului neamurilor, pentru ca în luna octombrie să celebrăm Sinodul Bisericii catolice despre «Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii». Am comemorat câteva momente istorice din viaţa Bisericii noastre: – 155 de ani de la promulgarea Bulelor pontificale de întemeiere a Mitropoliei Blajului şi ridicarea eparhiilor de Lugoj şi Armenopoli (Gherla); – 90 de ani de la împlinirea «ceasului dreptăţii» la Marea Adunare naţională de la Alba-Iulia unde a răsunat glasul Bisericii greco-catolice prin vocea tânărului episcop de Gherla Iuliu Hossu: «De
acum o Românie mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului Său!»; – 60 de ani de la emanarea decretului de «reducere la tăcere» şi trecerea «în catacombe» a Bisericii noastre de către Statul comunist şi cei împreună cu dânşii; am pomenit cu pioşenie pe cei care s-au jertfit pentru credinţă şi au înţeles că Domnul a permis aceasta pentru a conferi Bisericii noastre «cununa martirilor şi mărturisitorilor pentru unitate» (S.D. Ioan Paul al II lea).
Un şir de evenimente de bucurie sau întristare pe care le punem acum în faţa Domnului, considerându-le tot atâtea daruri pe drumul sfinţirii Bisericii noastre, spunând cu smerenia şi înţelepciunea dreptului Iov: «Oare dacă am primit de la Dumnezeu cele bune nu le vom primi oare şi pe cele rele?» (Iov 2,10). Toate sunt cadouri trimise sau permise de către Dumnezeu la timpul potrivit. Pentru noi creştinii, cel mai mare cadou al vieţii noastre, pe care Dumnezeu la trimis «la plinirea timpurilor», este întruparea Cuvântului pentru mântuirea noastră. Este un dar pe care îl putem primi sau îl putem refuza însă în acest cadou este cuprinsă veşnicia în fericirea bucuriei raiului sau în chinul suferinţei iadului. Depinde totul de alegerea noastră. De aceea să alegem bucuria, să alegem adevărata fericire a fiilor lui Dumnezeu, să primim Cuvântul divin ce «a îmbrăcat» haina noastră umană şi să-i facem loc să se întrupeze şi în viaţa noastră!
Cuvântul lui Dumnezeu este creator, eficace şi mântuitor, este începutul vieţii şi al istoriei, începutul creaţiei şi răscumpărării (cf Mesajul Sinodului episcopilor despre «Cuvântul lui Dumnezeu…», MS n.3).
«La început a fost Cuvântul …şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi» (cf Io 1,1.14). Cuvântul creator a toate, la timpul rânduit de iubirea Tatălui îmbracă haina umanităţii noastre, devenind Cuvântul întrupat pentru mântuirea noastră din moartea adusă de păcat. Cuvântul este Lumina care luminează şi astăzi pe toţi cei care îl primesc cu credinţă. «De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine» (cf Apoc 3,20). Acolo unde uşa sufletului se va deschide Cuvântul sfinţitor va rămâne se va sălăşlui, va da viaţă, va lumina şi va sfinţi. Iar dacă va fi ascultat şi păzit cu sfinţenie El se va întrupa şi în viaţa noastră, dobândindu-ne fericirea, după cuvântul lui Isus: «…fericiţi sunt cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc» (Lc 11,28).
Acum să ne înălţăm privirea cu bucurie spre Cel care vine să ne lumineze şi să spunem: «să fie lumină!», să fie lumină în sufletele noastre, să fie lumină în viaţa noastră, să fim lumină în lumea noastră şi să păstrăm mereu aprinsă lumina primită prin Botez. Să ne amintim că am fost creaţi din iubirea Tatălui prin Cuvântul creator, am fost răscumpăraţi prin întruparea Fiului, Cuvântul răscumpărător şi suntem sfinţiţi prin Harurile Spiritului Sfânt, prin Cuvântul sfinţitor, în Sfintele Taine ale Bisericii.
Să fie acesta Cadoul anului 2008 pe care să-L primim cu bucurie, să-L păstrăm cu sfinţenie, să-L medităm cu înţelepciune şi să-L trăim cu perseverenţă, pentru ca astfel să dobândim harul renaşterii spirituale «fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac» (1Pt 1,23-25).
Să cântăm cu bucurie vestea minunată a întrupării Cuvântului divin
«O, ce veste minunată în Betlehem ni s-arată / Că a născut Prunc, Prunc din Spirit Sfânt, Fecioara curată (…) Pe Fiul Cel din vecie ce L-a trimis Tatăl mie / Să se nască şi să crească, să ne mântuiască» (Kiriac, O, ce veste minunată).
Să încheiem după datina strămoşească c-o urare creştinească:
«În oraşul Viflaim / Veniţi voi toţi să-l vedem / Că astăzi ni s-a născut / Domnul Cel făr’ de-nceput /…/ În sălaş dobitocesc / Culcă-te craiu îngeresc / În sălaş de împărat / Culcă-te pe fân uscat / Şi de acum până-n vecie / Mila Domnului să fie / La creştini la toţi să fie / Şi nouă de bucurie/…/ Amin Doamne, Mărire Ţie!» (M. Bocşe, L. Mihaiu, Colinde străvechi de pe Valea Someşului, sec. XIX).
Mulţi ani sfinţi cu sănătate sufletească şi trupească, să aveţi Sărbători sfinte cu bucurie creştinească, alese şi bogate haruri cereşti să vă dobândească, dimpreună cu binecuvântarea noastră arhierească,
† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos după trup, în Anul Domnului 2008, al 308-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 156-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 79-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al patrulea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi în al patrulea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al patrulea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 12-lea an al episcopatului nostru şi al 7-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.
