Lecţia de istorie

 

La sfârşitul anului trecut, am citit două cărţi a căror apariţie o datorăm academicianului Dan Berindei: Nicolae Bălcescu, scrisă de Domnia Sa şi Jurnalul Politic, avându-l ca autor pe Ioan Hudiţă, fruntaş naţional ţărănist şi ministru al agriculturii în guvernele Sănătescu II şi Rădescu, când ţara încă nu era dominată de comunişti şi de stăpânii lor de la Moscova. Dacă Bălcescu apare ca o figură singulară a generaţiei paşoptiste, prin devotamentul exemplar pentru ideea naţională şi cauza emancipării sociale, nu lipsită de o anumită exaltare şi naivitate, inerente temperamentului său, în cea de-a doua carte – editată de acad. D. Berindei – personajul central este Iuliu Maniu. Constituie un model de intransigenţă, având un simţ al echilibrului remarcabil şi o capacitate de anticipare care nu a cultivat iluzii. Desigur, ideea pe care a împărtăşit-o şi el, de a aduce trupe româneşti de pe front, ca protest pentru decizia ruşilor de a evacua autorităţile româneşti din Ardealul de Nord şi a pune capăt dezordinilor din ţară, nu avea şanse de reuşită ţinând seama de raportul de forţe pe plan internaţional. (La sfârşitul războiului, ruşii l-ar fi câştigat şi fără sprijinul aliaţilor din vest.) În această privinţă, regele şi Sănătescu au fost mai realişti. Dacă englezii nu i-au ajutat pe polonezi, pentru care au declanşat războiul împotriva Germaniei, cu atât mai puţine şanse ar fi avut România de a fi sprijinită. În afară de petrol, nu prezenta prea mult interes pentru occidentali.

 

În cele 33 de zile, cât a fost, pentru prima oară, ministru, Hudiţă a depus eforturi susţinute pentru a-şi onora atribuţiile, în condiţiile în care a fost sabotat de autorităţile militare sovietice şi de „inginerii democraţi” din instituţia pe care a condus-o. În acelaşi timp, ducea o continuă activitate politică, fiind unul din posibilii succesori ai lui Iuliu Maniu, care îl prefera altor candidaţi, liderul naţional intenţionând să se retragă la dragul lui Bădăcin. Fiindcă tot se vorbeşte acum, mai mult ca oricând, de performanţe în învăţământ, din Jurnal rezultă că aceasta nu se poate realiza fără o pregătire continuă. Hudiţă nu se prezenta niciodată la curs fără ca, în ajun, să revadă materia pe care o preda studenţilor. Revenind la agricultura din toamna anului 1944, din Jurnal se desprinde concluzia că foametea din anii următori a fost bine „pregătită” de sovietici. Au „preluat” – citeşte jefuit – seminţele, carburanţii, utilajele, cerând, concomitent, să se îndeplinească riguros clauzele armistiţiului. În altă ordine de idei, un episod nu lipsit de semnificaţii este acela în care rudele şi prietenii află că a devenit ministru. Scrie Hudiţă: „Seara n-am mai putut evita valul de musafiri veniţi să mă felicite sau să-mi ceară unele servicii” (fila 38). Solicitările sunt multe şi variate. Unul vrea să nu fie epurat de la Curtea de Casaţie, altul doreşte pentru soţia sa un post în Capitală, dacă se poate director de şcoală, al treilea vrea să fie numit într-un consiliu de administraţie, etc., etc. … Totalul cererilor primite au fost consemnate pe „vreo 6 pagini de agendă de birou”. Vorba Ecleziastului, nimic nou sub soare.

 

În timpul mandatului ministerial al memorialistului, acesta se intersectează cu Romulus Zăroni, protejatul lui Groza, care avea funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii. Cu tot devotamentul lui Zăroni faţă de cei care l-au trimis în administraţia centrală, în timpul unei deplasări în provincie, un grup de ostaşi sovietici i-au luat maşina oficială în care se afla. Apropo de Armata Roşie „eliberatoare”, aceasta s-a comportat ca una de ocupaţie, dar indisciplinată. S-a dedat la jafuri, violuri, arestări, chiar omoruri, despre care fenediştii constituiţi în jurul Partidului Comunist din România nu ziceau vreun cuvânt. Câtă deosebire faţă de Tito, care a protestat viguros la Stalin pentru abuzurile armatei sovietice în Iugoslavia, provocând mânia celui din urmă. (A se vedea memoriile lui Djilas.)

 

În comisia de armistiţiu, sovieticii se arătau profund nemulţumiţi că românii nu respectă integral clauzele armistiţiului. Pe teren, făceau tot ce este posibil să nu ne îndeplinim obligaţiile, pentru ca apoi tot ei să reclame că partidele istorice sunt vinovate de aceasta, dorind să-şi împingă în faţă protejaţii lor.

 

Groza, în ciuda aparentei jovialităţi, este descris ca o persoană profund negativă. Prin Hudiţă, îi transmitea tot felul de mesaje lui Maniu, căuta să se prezinte ca unul ce joacă la două capete când, în realitate, era o marionetă comunistă. Nu-i lipsea inteligenţa – dovadă că nu a avut soarta lui Tătărescu –, ci caracterul.

 

Vişinski a jucat un rol foarte important în demolarea guvernelor Sănătescu, monitorizându-l permanent. Diplomatului sovietic i s-a opus o rezistenţă foarte anemică din partea americanilor Berry şi Schuyler şi britanicului Stevenson, ce făceau parte din Comisia de armistiţiu. Aceştia, de dragul menţinerii netulburate a alianţei cu sovieticii, au cedat în toate problemele esenţiale în dispută. Într-un articol anterior din Gazeta am scris că, în politică, interesul este factorul principal ce determină conduita actorilor politici. Restul este neesenţial. Lipsa de interes pentru România a occidentalilor, amintită şi înainte, a făcut ca pe termen lung să nu avem nici o şansă să ne menţinem independenţa, deoarece se aflau trupe ruseşti pe teritoriul nostru. (Singura excepţie fericită a fost Finlanda.) Din discuţiile lui Vişinski cu Hudiţă şi din alte episoade amintite se desprinde concluzia că rusul şi-a jucat perfect rolul în România.

 

Dintre toate personajele din Jurnal care au făcut istorie, singurul în viaţă, acum, este Regele Mihai. Nu se bucură de apreciere foarte favorabilă din partea lui Hudiţă, iar dr. Lupu aproape că-l detestă; regretă că ţara nu este republică. Conducerea PNŢ îi reproşa Suveranului că a fost indecis în relaţiile cu sovieticii şi FND-ul, calul troian al comuniştilor. Cred totuşi că lipsit de sprijinul anglo-americanilor, mai mult nu putea face. În grupul „conciliatorilor” de la Palatul regal, Hudiţă o include şi pe Regina Mamă Elena. În România, în trecut şi în prezent, femeile au jucat întotdeauna un rol important în politică, mai mult sau mai puţin transparent.

 

O figură tragică este Titel-Petrescu. Acesta, în 1944, credea că, printr-o alianţă cu PCR, poate tempera agresivitatea comuniştilor. Acest lucru nu s-a întâmplat, motiv pentru care ulterior s-a ataşat ţărăniştilor şi adevăraţilor liberali. Din această cauză, după 1948, a ajuns în detenţie. După ieşirea din închisoare, a început să scrie în „Glasul Patriei” articole elogioase despre regimul de democraţie-populară. Un naiv care a plătit scump acest defect.

Referitor la colaboratori, Maniu a avut tot timpul presentimentul conduitei ulterioare a dr. Lupu. I-a cerut lui Hudiţă să-l convingă pe prietenul său să nu dezerteze din partid. Comuniştii şi ruşii au încercat tot timpul să provoace sciziuni în PNŢ, tatonându-l, în acest sens, şi pe autor. Maniu a manifestat deplină încredere în Hudiţă. Aşa cum am mai scris în comentariile precedente despre alte volume ale Jurnalului, Hudiţă i-a fost principalul consilier de politică externă, l-a vrut ministru de externe şi ar fi dorit să-l urmeze la conducerea partidului.

Din Jurnal mai răzbate duşmănia implacabilă pe care a purtat-o Dej lui Pătrăşcanu. Conducătorul comunist i-a cerut relaţii lui Hudiţă despre ce a făcut Ministrul Justiţiei comunist în perioada războiului. De unde să ştie bietul Hudiţă ce-i pregăteau colegii de partid? Şi această parte a voluminosului Jurnal nu este numai interesantă, dar şi deosebit de bine scrisă, având valenţe literare evidente. Mi se pare de neînţeles că despre o asemenea carte nu s-a scris în România Literară sau în Dilema Veche şi, după câte ştiu, dacă nu mi-a scăpat vreun număr din Observatorul Cultural, nici în această revistă. Aş indica Jurnalul ca bibliografie obligatorie la cursurile de istorie contemporană, atât este de bogat în informaţii, din care unele, inedite.

Cât au fost de scurte perioadele în care oameni ca Hudiţă, de certă orientare democratică, au participat la guvernare, acestea au avut un rol pozitiv. A fost un compromis acceptabil, deoarece a amânat, pentru o vreme, instalarea comuniştilor la putere, care s-a realizat parţial la 6 martie 1945 şi s-a finalizat abia la 30 decembrie 1947, când a fost înlăturată monarhia. Temporizarea comunizării ţării nu a fost puţin lucru. Dintre toate statele din centrul şi sud-estul Europei, în afară de Cehoslovacia, România a fost ultima înghiţită deplin de tăvălugul totalitar, ce a durat până în decembrie 1989. Se confirmă axiomatic ideea că politica este arta posibilului şi în aceasta constă principala lecţie de istorie a cărţii.

Un gând de recunoştinţă domnului profesor Berindei pentru studiul introductiv şi aparatul de note şi indice care, de altfel, au însoţit fiecare volum de jurnal. Îmi îngădui să-i comunic anul morţii lui Augustin Popa, şi anume, 1974. A decedat în Trenton, SUA. (Conform I. Buzaşi, Prefaţă la A. Popa, Pietre de temelie, Ed. Buna Vestire, 2008, Blaj, pag. 6)

Aşteptăm cu nerăbdare următoarele apariţii din Jurnal!

7 ianuarie 2009