Margareta Cemârtan-Spânu (70 de ani) este unul dintre supravieţuitorii calvarului deportărilor, fiind printre basarabenii ridicaţi pe 6 iulie 1949. Frica, frigul şi foamea i-au rămas întipărite în suflet şi în cărţi. S-a născut la Mihăilenii Vechi, Râşcani, iar calvarul familiei sale începe de la bunicul Grigore, care a fost închis pentru zece ani, în 1945. „Preşedintele sovietului sătesc, Grişa Postolachi, zis Ţiganu, i-a întâmpinat pe ruşi în 1940 cu pâine şi sare. Timp de un an, a făcut ce-a vrut. Lua tot ce-i plăcea din case, cobora icoane, le călca şi le dădea foc. Când au venit românii, sătenii s-au plâns pe el şi a fost condamnat la un an. La revenirea ruşilor, în ’44, şi-a recăpătat funcţia şi a ordonat ca toţi cei care l-au trădat să fie închişi, inclusiv bunicul“, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu.
„Dragă Sofica, eu în curând voi muri…“ Bătut, înfometat şi sleit de puteri, bărbatul a supravieţuit doar câteva luni, dar a reuşit să-i lase un mesaj soţiei sale. În timp ce muncea pe un câmp, a înfipt un petic de hârtie într-un lujer de floarea soarelui, pe care scrisese cu un creion chimic: „Dragă Sofica, eu în curând voi muri. Să ai grijă de nepoţi. Iertaţi-mă şi vă iert, pentru că toată viaţa v-am iubit“. „L-au aruncat într-o groapă comună. Am aflat de la cuscrul bunicii, care a fost cu el. Bolşevicii nu ne-au spus niciodată nimic“, oftează bătrâna.
Tata şi-a luat doar costumul de mire
În 1949, toată familia a fost deportată în Siberia din cauza bărbatului învinuit de trădare. „Chiar dacă Stalin spunea că copii nu trebuie să răspundă pentru faptele părinţilor, au născocit ca motiv prăvălia pe care a deschis-o bunicul cu doi ani înainte de a fi dus. L-au numit «marele comerciant»“, explică femeia. Avea pe atunci şase ani, iar fratele său, Emil, aproape 11. Mama lor murise de tifos, au rămas cu tatăl şi bunica de 78 de ani. Îşi aminteşte cu groază ziua fierbinte de iulie când au fost ridicaţi. „Văd şi acum maşina aceea mare, neagră şi militarii înarmaţi. Ţiganu vorbea urât despre răposata mamă şi tata l-a scuipat în faţă, chiar dacă risca să fie împuşcat pe loc. Ne-au luat direct din curte. Eu măturam, iar tata cu Emil clădeau fân. A reuşit să ia doar costumul de mire. Tare mai plângea“, spune fosta deportată.
”Bunica era mândră”
Bunica, în schimb, şi-a păstrat calmul şi a luat mai multe mărunţişuri de prin casă. „Nu plângea, se ţinea mândră şi tare. Mă miram de puterea ei ca de o mare poznă. Oamenii erau aduşi la gară pe cai şi în căruţe. Era o străşnicie şi o căldură nemaipomenită. Copiii strigau că vor apă, iar soldaţii – să nu ne mişcăm“, rememorează pensionara. Plânge în hohote când vorbeşte despre călătoria în trenul de vite: „Vagonul puţea a balegă, era murdar, cu paie clădite pe jos. Gaura prin care, în mod normal, se scurgea urina vitelor ne-a servit ca veceu. Flăcăi şi fete mari, toţi se uşurau unul faţă de altul. Noi, copiii, nu ştiam de ruşine, dar cei mari tare sufereau. Printr-o ferestruică cu gratii trăgeam pe rând câte o gură de aer“.
Morţi de foamete şi aruncaţi din tren
Pe drum au mâncat doar nişte brânză foarte sărată şi uscată, pe care o luase bunica de acasă. Odată la patru-cinci zile, trenul se oprea şi primeau peşte sărat. „Închipuiţi-vă cât de mult aveam nevoie de apă, dar nu era. Într-o zi, femeia de lângă mine, veşnic tăcută, murise. Am atins-o şi era rece, cu ochii larg deschişi, de parcă era vie. Avea o pieliţă albă la gură, se strica deja. Vreo şase zile a stat aşa, moartă, iar când trenul s-a oprit, soldaţii au luat-o de picioare şi au aruncat-o afară. Numai atunci s-a revoltat bunica: «Cum aşa? Doar nu e animal, trebuie înmormântată, are rude undeva. Doamne, ţine-mă să mor ca o creştină!»“, relatează femeia.
Nu ţine minte cât au mers, dar într-o zi s-au oprit pe un pod peste un râu lat, probabil, Volga. Câteva vagoane au rămas pe un mal, câteva – deasupra fluviului şi restul – în cealaltă parte. Uşile s-au deschis şi ocnaşii au fost îndemnaţi să se spele şi să bea apă. „Cei de pe maluri se adăpau ca vitele, iar noi, cei de pe pod, ne uitam cu jind. Brusc, un băiat s-a aruncat în apă şi a început să înoate. Ce s-a început atunci! Gardienii împuşcau, ne goneau în vagoane. Emil rămăsese în urmă, în învălmăşeală. Un soldat i-a tras un pat de armă şi el a început să ţipe de durere. Nu puteam să ne oprim pentru că în jurul nostru zburau gloanţe“, îşi aminteşte femeia.
Într-un final, i-au închis la loc, nespălaţi şi nebăuţi. Abia s-au liniştit că din alt vagon a venit o veste cutremurătoare: în timp ce erau afară, o femeie îşi aruncase bebeluşul în Volga prin gaura din podea. Şi-a pierdut bărbatul, avea patru copii, dintre care unul sugar. Sânul i se usca fără lapte şi micuţul nu avea mâncare. „Abia acum, când sunt mamă şi bunică, înţeleg ce durere a tras. Spunea: «Nu mai pot să-mi privesc copilul cum moare. Ce să-i dau? Peşte sărat?! Judecaţi-mă, dar eu nu mai pot». Auzind asta, tăceam chitic. Nu ne trebuia nici apă, nici mâncare, de teamă să nu fim aruncaţi şi noi“, mărturiseşte fosta deţinută.
După ce „a pierit satana de Stalin“
„Închisoarea pe roţi“ s-a oprit la capătul căii ferate, în Kurgan. Cele 40 de suflete din vagon au fost repartizate pe la casele băştinaşilor. Familia Margaretei a trăit patru ani la o văduvă. Deşi era greu, mai ales iarna, tăiau pădure, cărau lemne, mergeau la cosit şi păscut caii. „În ’53 a pierit satana de Stalin şi peste trei ani, unul câte unul, ne-am întors acasă“, îşi încheie istoria de groază. A făcut apoi opt clase la seral în Chişinău, dar nu şi-a continuat studiile. De-a lungul vieţii, a lucrat ca infirmieră, croitoreasă, costumieră. Adevăratul motiv al deportării sale l-a aflat acum câţiva ani, după ce s-a ales cu o noră istoric, care a avut acces la arhive. „Cu greu am obţinut dosarul. Fiecare scenă trăită mi s-a întipărit pe veci. N-am să uit nici în mormânt“, conchide Margareta Cemârtan-Spânu.
Durerea în rânduri
Margareta Cemârtan-Spânu a transpus experienţa exilului în câteva cărţi. În „Lupii“ sunt memoriile sale, „Dragostea de porumbei“ e o culegere de poezii, iar „Siberia de acasă“ – jurnalul mătuşii sale. Într-un episod, ea povesteşte cum era cât pe ce să fie sfâşiată de lupi în pădure, dar a scăpat ca prin minune. (preluare http://adevarul.ro)
