Batalia de la Cheroneea

În a doua jumătate a secolului al IV-lea i.Hr., tensiunile dintre greci şi macedoneni erau în continuă creştere. Prin pledoaria continuă a lui Demostene, oratorul atenian ireconciliabil, răceala şi conflictul latent dintre Atena şi Macedonia s-au transformat în război. În urma unei campanii fulgerătoare, Filip al II-lea al Macedoniei a reuşit să-i supună pe sciţii de la gurile Dunării, devenind astfel liber să se ocupe de greci. Ţelul politicii lui Demostene era de a uni Atena şi Teba într-o alianţă. Deşi erau puţini tebani care să fie înclinaţi spre prietenia cu Atena, exista un grup de oarecare importanţă care era în mod deosebit ostil Macedoniei. Alianţa dintre cele două oraşe-state greceşti s-a realizat în cele din urmă în primăvara anului 338 i.Hr., Demostene repurtând cel mai mare succes diplomatic de până atunci, împlinirea politicii sale de ani de zile. Imediat după declanşarea ostilităţilor, aliaţii greci au ocupat trecătorile ce duceau de la Focida în Beotia şi au detaşat o forţă puternică sub conducerea lui Chares să blocheze drumul macedonenilor. În vara anului 338 i.Hr., Filip a pornit o campanie-fulger prin Focida, reuşind să-l învingă pe Chares. Ameninţaţi cu încercuirea, grecii s-au retras în câmpia Cheroneea. Avansând prin pasul Parapotamoi, de unde se retrăseseră aliaţii, macedonenii i-au găsit pe greci păzind drumul spre Teba şi pregătiţi de o nouă luptă. Înaintea bătăliei de la Cheroneea, Filip a mai încercat o dată să încheie pace, dar Demostene şi-a continuat agitaţia printre atenieni şi tebani pentru continuarea războiului.
     

Regele Macedoniei avea cam 30.000 de infanterişti şi 2.000 de călăreţi, probabil puţin sub numărul inamicilor. Frontul pe care avea să se dea bătălia se întindea pe aproape trei mile şi jumătate, flancul stâng aflându-se la Cheroneea şi cel drept pe râul Cephisos. De cealaltă parte, grecii au hotărât să-i aşeze pe hopliţii tebani, cu „batalionul sacru” înainte, sub comanda lui Theagenes, nu pe flancul stâng, ca atunci când Epaminondas îi condusese la victorie, la Leuctra şi Mantineea, ci în dreapta, considerată a fi poziţia de onoare în cadrul unei bătălii. În centru se aflau trupele aliaţilor mărunţi – ahei, corintieni, focidieni şi alţii – pe care Demostene se lăuda că i-a convins să se alăture cauzei libertăţii elene. În stânga se aflau atenienii conduşi de trei generali, Chares, Lysicles şi Stratocles, dintre care Chares era un soldat respectabil, cu experienţă considerabilă, dar lipsit de talent, în timp ce ceilalţi doi erau incompetenţi. Despre luptă se ştiu probabil mai puţine lucruri decât despre orice altă bătălie importantă din istoria Greciei, dar se ştie cum au decurs, în mare, ostilităţile. Pentru Filip, cea mai periculoasă formaţiune inamică era infanteria tebana şi, în consecinţă, el şi-a plasat în flancul stâng falanga, o formaţiune de luptă ordonată şi experimentată în folosirea lancilor lungi, pentru a-şi încerca puterea împotriva celor mai eficienţi dintre hopliţii de modă veche ai Greciei. Regele macedonean şi-a plasat în flancul acestei aripi cavaleria grea, menită să dea lovitura decisivă după ce tebanii ar fi fost istoviţi de loviturile falangei. Cavaleria era comandată de fiul lui Filip, Alexandru, pe vremea aceea un tânăr de doar optsprezece ani.
     

Aripa dreapta era destul de slabă şi Filip a plănuit să cedeze treptat în faţa atacului atenienilor şi să-i atragă spre el pentru a-i separa de aliaţii lor. Această tactică de a păstra în spate aripa dreaptă aminteşte de tactica lui Epaminondas, dar folosirea cavaleriei pentru a decide bătălia este caracteristică luptelor lui Filip. Simulând o retragere, falanga macedoneană a dat înapoi în ordine, lăsând suficient spaţiu între ea şi falanga hoplită ateniană pentru că aceasta, încercând să menţină contactul cu duşmanul, să se disloce şi să dea posibilitatea macedonenilor să pătrundă în liniile sale. Atenienii au căzut în cursa întinsă de Filip şi au înaintat, închipuindu-şi că se îndreaptă spre victorie, iar Stratocles, orbit de ceea ce părea un succes, a strigat: „Înainte, până în Macedonia!” Între timp însă tebanii au fost învinşi de cavaleria condusă de Alexandru. Conducătorul lor căzuse pe câmpul de luptă şi luptătorii „batalionului sacru” duceau o bătălie lipsită de orice speranţă. Cavaleria macedoneană s-a dovedit încă o dată a fi o forţă de şoc teribilă, cu atât mai mult cu cât în această bătălie a fost condusă de vulcanicul Alexandru. Cavaleria fusese în Macedonia forţa principală de lupta înaintea apariţiei falangei şi, în vremea bătăliei de la Cheroneea, juca un rol important alături de aceasta, permiţând ruptura frontului advers sau revigorarea unor sectoare în care adversarii se dovedeau superiori.
     

În acest moment al bătăliei Filip a putut să folosească un grup de infanterişti macedoneni pentru a-i ataca pe atenieni în flanc şi din spate. Împotriva asaltului acestor trupe bine antrenate, atenienii erau lipsiţi de apărare. 1.000 dintre atenieni au fost ucişi, 2.000 au căzut prizonieri, iar ceilalţi au fugit, Demostene fiind printre primii. Tebanii din „batalionul sacru” au rămas pe câmpul de bătălie refuzând să fugă. Au luptat până au căzut cu toţii şi eroismul lor a conferit luptei de la Cheroneea întreaga glorie a luptei pentru libertate. Când călătorul merge pe şoseaua de la Focida la Teba şi trece pe lângă oraşul Cheroneea, el vede pe marginea drumului mormântul unde au fost depuşi acei eroi şi leul, acum restaurat, ridicat acolo să le păzească somnul. Când aliaţii au pornit campania, ea nu părea lipsită de speranţă. Dacă ei ar fi fost conduşi de un general competent, ar fi putut învinge armata macedoneană împingând-o în locuri extrem de strâmte, între văile Focidei şi dealurile Locridei, dar în faţa lui Filip grecii nu l-au avut decât pe Chares. Războiul a fost decis cu adevărat în Locrida de inferioritatea strategică a generalilor atenieni şi tebani. Urmarea inevitabilă a greşelilor lor a fost catastrofă din Beotia. Avantajul numeric cu care au pornit aliaţii a fost pierdut şi faptul că macedonenii au fost conduşi de un mare general a făcut ca înfrângerea aliaţilor la Cheroneea să fie inevitabilă. Dacă şansele unui alt rezultat în bătălia de la Cheroneea au fost exagerate, semnificaţia acelui eveniment a fost adeseori greşit reprezentată.
     

Cum hegemonia printre statele greceşti a trecut pe rând de la Atena la Sparta şi apoi la Teba, după Cheroneea ea va trece în Macedonia. Atena a fost redusă la un loc secund de către Macedonia şi Tebei i-a fost şi mai greu. Pentru greci, supremaţia Macedoniei părea intruziunea unui parvenit. Această supremaţie era triumful unei monarhii absolute asupra unor comunităţi libere, astfel încât supunerea statelor greceşti faţă de regele macedonean putea fi considerată, din punct de vedere retoric, ca sclavia faţă de un tiran. Din aceste motive, Cheroneea a creat un motiv de îngrijorare în Grecia şi impresia că exista ceva unic în victoria lui Filip a fost probabil confirmată de istoria ulterioară, care a demonstrat că vechile comunităţi greceşti erau la apusul puterii lor şi nu aveau să mai devină niciodată puteri de prim rang.

Cauza războiului: pledoariile lui Demostene

„În realitate, atenienii nu aveau niciun chef de război şi nici nu erau împinşi spre el de o necesitate imperioasă sau îndemnaţi de o pornire irezistibilă sau convinşi în mod raţional de utilitatea sa. Pledoaria consistentă şi plină de efect a lui Demostene i-a condus pas cu pas. Sentimentul lor natural de iritare la apariţia unei noi puteri în nord a fost hrănit continuu de elocventul orator şi de prietenii săi până când s-a ajuns la o ură iraţională împotriva regelui macedonean, ale cărui caracter, ţeluri şi resurse erau cu totul greşit interpretate.” – J.B.Bury, Russell Meiggs.

Urmările bătăliei de la Cheroneea
 
În urma victoriei, Filip a luat în Grecia o serie de măsuri menite să-i întărească autoritatea: toate oraşele din Beotia – cu excepţia oraşului Oropos – au fost declarate autonome; în Teba a fost instalată o garnizoană macedoneană; în oraşelele de pe insula Eubeea, în Ahaia şi Corint au fost instalaţi la conducere sprijinitori ai Macedoniei; Atenei care chemase sub arme pe toţi cetăţenii până la vârsta de şaizeci de ani şi promisese drepturi de cetăţenie metecilor şi libertate sclavilor ce participaseră la bătălia de la Cheroneea, Filip i-a făcut propuneri de pace. Folosindu-se de absenţa lui Demostene, care plecase în statele greceşti neutre pentru a le convinge să treacă la acţiune împotriva Macedoniei, regele macedonean l-a trimis la Atena pe oratorul atenian Demades, căzut prizonier în bătălia de la Cheroneea. Demades a reuşit să elaboreze un tratat de pace între Filip şi Atena. Clauzele erau următoarele: toţi atenienii căzuţi prizonieri la Cheroneea urmau să fie eliberaţi fără niciun fel de răscumpărare; Atena îşi păstra independenţa, teritoriul care-i aparţinea, flota, insulele Salamina, Lemnos, Samos, Imbros, administraţia Delosului şi recăpăta oraşul Oropos situat la graniţa cu Beotia. Pe de altă parte, Atena trebuia să renunţe la Chersonesul Tracic, la oraşele din Peninsula Chalcidica şi să desfiinţeze cea de-a doua ligă maritimă ateniană. În anul 337 i.Hr., la Corint, delegaţii tuturor polisurilor greceşti, cu excepţia spartanilor, singurii care au avut curajul să refuze invitaţia regelui Macedoniei, a fost proclamată „pacea generală” menită să pună capăt războiului dintre Filip şi greci. Restul Greciei a fost supus fără mare dificultate de către macedoneni, cu excepţia Spartei, al cărui teritoriu înconjurător a fost totuşi pustiit de armata macedoneană şi împărţit cetăţilor rivale Spartei.

Ioan BOTIŞ