Tompa Gabor: “Teatrul continua sa fie cel mai bun ambasador al Romaniei in lume”

Reporter: Poet, regizor de teatru şi de filme, profesor, director de teatru. Se simte Tompa Gabor un om împlinit?

Tompa Gabor: Mă simt un om norocos. Mai bine spus, un om care a fost urmărit de o anumită stare de binecuvântare de multe ori. Nu cred că expresia “împlinit” se potriveşte, pentru că acest fapt nu mă preocupă defel. Mă preocupă locul meu în lume, în societate, relaţia mea cu arta pe care o profesez, cu colegii mei, cu oamenii care ma înconjoară, cu copiii mei, cum aş putea contribui la îmbunătăţirea acestor relaţii umane prin ceea ce fac. Aş putea să spun că am avut în viaţă destul de multe momente grele, aşa-zise reuşite, dar şi eşecuri, care m-au ajutat să pot să merg mai departe. Sunt un om curios să văd ce gândeşte, ce face, ce crede un alt om, curios să cunosc alte limbi, alte lumi, pentru că mi se pare că teatrul este un mijloc de a ne cunoaşte mai bine şi de a ne înţelege mai bine.

 

Rep.: Care a fost cel mai mare eşec pe care l-aţi avut în viaţa dumneavoastră?

T.G.: Nu ştiu dacă pot să spun care a fost cel mai mare eşec, pot să spun că am avut eşecuri mici şi mari. Cele mici au fost considerate mari la vremea aceea. Cred că toate acestea au fost “programate” de cineva care ştie desfăşurarea lucrurilor în lume şi probabil că asta trebuia să se întâmple la momentul respectiv. Am avut şi eşecuri şi în teatru şi mi se pare că eşecul trebuie conştientizat ca ceva care poate să vină în măsură egală cu succesul, care este un cuvânt foarte periculos în lumea creaţiei. Prefer eşecuri cinstite în locul unor succese de suprafaţă.  Au fost spectacole în care am greşit distribuţii, au fost spectacole pe care le-am gândit mai greşit.

 

Rep.: Puteţi să ne daţi câteva exemple?

T.G.: De exemplu “Cum vă place”, de Shakespeare, la Teatrul Maghiar din Cluj. Un eşec din care am învăţat foarte mult. Am învăţat că se poate lucra într-un mod ideal cu o echipă care are maximă încredere într-un regizor. Această maximă încredere îţi poate permite să poţi declara, la un moment dat, incertitudinile tale. Am avut eşecuri şi în viaţa personală şi în educaţie. Implementarea programului artistic educaţional pe care eu am încercat să îl elaborez nu s-a putut implementa pe termen lung. Am început să predau regie în 1990 la Târgu Mureş, unde am plecat cu un elan şi un entuziasm foarte mare, crezând că, după 1989, contraselecţia nu va mai putea pătrunde în învăţământul artistic. De aceea, încet- încet, m-am retras din învăţământul teatral din România ca să-mi continui proiectul la Universitatea din California, San Diego. Acolo se încearcă dezvoltarea unuia dintre primele trei sisteme de învăţământ teatral din Statele Unite ale Americii.

 

Rep.: La Universitatea din San Diego reuşiţi să faceţi ceva ce nu v-a fost permis să  încercaţi în România?

T.G.: LA Universitatea din California există o exigenţă şi o intrasigenţă în ceea ce priveşte calitatea profesorului. Studentul este mult mai important decât catedra. Întotdeauna m-a interesat să pot să ajut la deschiderea orizontului şi la descoperirea talentelor artistice şi această descătuşare a talentului creator. Învăţământul teatralist e posibil, însă, în momentul în care se rigidizează, acest sistem devine o moară care se macină în gol. Acolo este exclus ca profesorul să nu fie un artist care practică această meserie.

 

Rep.: Dumneavoastră vă consideraţi un model pentru studenţi?

T.G.: Ei pot să verifice dacă cele predate de mine, teoretic şi practice, corespund gândirii mele artistice şi dacă, din punct de vedere calitativ, le este acceptabil. Studenţii au o putere mult mai mare şi nu acceptă profesori care nu le pot oferi un exemplu practic în actul creativ.

 

Rep.: Are nevoie învăţământul teatral de mai mulţi artişti?

T.G.: Are nevoie de mai mulţi pedagogi buni. Mi se pare că preluarea acestui sistem Bologna a fost făcut într-un mod nefericit şi nefiltrat de către sistemul nostru de învăţământ. Am fost invadaţi de mulţi doctori fără voie, care au publicat lucrări fără să ştie să lege câteva fraze inteligente. Foarte mulţi incompetenţi au ajuns doctori. În America sau în Germania, excelenţa artistică echivalează cu doctoratul.

 

Rep.: A început a 217-a stagiune a Teatrului Maghiar de Stat.  Ce aţi învăţat de la stagiunea trecută şi care sunt noutăţile pe care le veţi aduce în 2009?

T.G.: Şi Teatrul Maghiar a fost binecuvântat în ultimii ani, pentru că a obţinut aproape tot ce se poate obţine de către o trupă de teatru. A fost primit, în unanimitate, în Uniunea Teatrală din Europa (UTE), o companie a celor mai prestigioase teatre de pe continentul nostru. A obţinut, de câteva ori la rând, premiul pentru cel mai bun spectacol al anului în România, UNITER, sau chiar premiul criticii în Ungaria, numeroase premii individuale. Am reuşit să organizăm două festivaluri teatrale de mare anvergură: Interferenţă şi Festivalul Uniunii Teatrale din Europa, care a fost fără precedent în oraşul nostru şi în care, timp de  câteva zile sau săptămâni, au putut fi văzute în Cluj câteva companii dintre cele mai importante din Europa. Am construit o sală studio, pe care o doream de aproape 50 de ani. Întrebarea care va marca următoarele noastre stagiuni este cum să mergem mai departe? Condiţiile în care trăim, nişte vremuri tulburi, în care ne marchează atât criza economică, cât şi îngrijorătoarea ascensiune a tendinţelor politice extremiste, a atmosferei de incertitudine şi ură. Întrebarea este dacă putem şi trebuie să facem teatru în condiţiile acestea? Suntem obligaţi să facem teatru, pentru că acesta trebuie să răspundă în continuare la marile întrebări ale vremii. El trebuie să contribuie la cel mai important rol al său, acela de a fi oglinda societăţii. De a face oamenii să se confrunte cu ei înşişi şi să continue să-şi asume riscuri artistice împreună cu publicul, pentru că, probabil, doar această dorinţă comună  de reînnoire continuă va putea să aducă catharsisul dorit pe care teatrul îl poate câştiga şi care poate avea un rol de curăţarea a sufletului. Însă teatrul are nevoie de dragoste, atât din partea creatorilor, cât şi a publicului, care nu trebuie să vină cu prejudecăţi la spectacole. Acum pornim la drum cu reluarea unor spectacole foarte importante: Trei surori, Unchiul Vanea, Woyzeck. În septembrie, vom prezenta şi „Richard al III-lea” şi „Născut pentru niciodată”. Din păcate, până în decembrie nu vom mai avea premiere noi. Vom participa la Festivalul de Toamnă de la Budapesta cu „Richard al III-lea”, „Moartea lui Danthon” şi „Trei surori”. Un tânar regizor, Istvan Albu, va monta „Demonii” de Dostoievski sau „Posedaţii”, aşa cum se numeşte adaptarea lui Albert Camus. Andrei Şerban va monta „Strigăte şi şoapte”, de Ingmar Bergman. Elie Malka va face o altă piesă pentru Sala Mare, „Funerariile de iarnă”, de Hanoch Levin. Acesta este un spectacol care trebuia să aibă loc în toamna aceasta, dar, din cauza lipsei de bani, a trebuit să amânăm cel mai important spectacol al nostru din toamna acestui an până în februarie. De asemenea, vom participa cu „Richard al III-lea” la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa care va avea loc la Belgrad. Va veni un mare regizor european, fostul colaborator al lui Bertolt Brecht şi fost director al Berliner Ensemble, Mathias Langhoff. La sfârşitul stagiunii, în regia mea vor putea fi văzute „Leonce şi Lena”, de Georg Büchner şi „Alcoolicii”, de Visky Andras. Vom avea un mare turneu la anul cu piesa „Născut pentru niciodată”, în Franţa, dar vom avea reprezentanţii şi în Elveţia, Belgia, Austria şi Luxemburg. În Coreea, vom participa la Festivalul de la Seul, cu Richard al III-lea.

Rep.: Luând în considerare regizorii de prestigiu care susţin în mod frecvent reprezentanţii pe scena Teatrului Maghiar, precum şi numeroasele premii pe care aţi reuşit să le dobândiţi, adăugând la acestea şi calitatea de singurul teatru de stat din România membru al Uniunii Teatrale din Europa, cum se poate descrie relaţia cu Teatrul Naţional Lucian Blaga?

T.G.: E o relaţie de prietenie. Mihai Mănuţiu, director de programe , a montat mai multe spectacole la teatrul nostru. Eu am pus în scenă, în iunie, „Cântăreaţa Cheală” pe scena Naţionalului, ultimul spectacol pe care l-am terminat acolo. Actori de la Teatrul Maghiar joacă frecvent la Teatrul Naţional. Facem chiar schimb de scenografi. Cred că relaţia este organică, de respect reciproc, de curiozitate faţă de munca altora, chiar nu consider exclusă o coproducţie cu distribuţie mixtă.  

 

Rep.: Există concurenţă între aceste două instituţii?

T.G.: Pe noi nu ne preocupă, practic, o concurenţă. Teatrul Maghiar din Cluj face parte, pe de o parte, din cultura teatrală de limbă maghiară, dar şi din mişcarea teatrală românească, fiind un teatru al tuturor clujenilor. Mă bucur foarte tare că în publicul tot mai numeros al Teatrului Maghiar putem observa că vin şi mulţi români, datorită traducerii în limba română în cască. Mai nou, titrarea este un lucru firesc şi natural pentru noi.

 

Rep.: „Unchiul Vanea ”, în regia lui Andrei Şerban, a fost montat în cadrul Teatrului Maghiar, chiar dacă repetiţiile în limba maghiară au fost oarecum îngreunate. La fel, tot cu această piesă aţi avut un număr impresionant de spectatori, deşi titrarea în limba română nu era cel mai uşor de urmărit. De ce credeţi că un asemenea regizor a optat şi optează în continuare pentru reprezentări în cadrul Teatrului Maghiar, în defavoare celui Naţional?

T.G.: Nu pot să spun că Andrei Şerban optează în defavoarea Teatrului Naţional, pentru că a pus în scenă mai multe piese acolo, chiar primul său spectacol de la Cluj. El respectă actorii de la Teatrul Maghiar şi a declarat că este unul dintre cele mai bune trei spectacole ale sale. „Unchiul Vanea” a fost un spectacol care a avut o apreciere unanimă peste tot şi o cerere extraordinar de mare din partea publicului. Eu cred că Andrei a fost cucerit de omogenitatea şi seriozitatea profesională a trupei remarcabile pe care o avem. Teatrul Maghiar a fost, de-a lungul anilor, considerat foarte puternic chiar şi de teatrul german. Cred că este un aliaj fericit şi, cu cât asimilezi mai multe lucruri din mai multe culturi, cu atât cred că se rafinează şi creşte calitatea artistică. Artistic vorbind, Teatrul Maghiar este mult mai apropiat de teatrul românesc decât cel din Ungaria. Este o şansă de care trebuie, în continuare, să profităm şi cu care să ne hrănim.

 

Rep.: Tot în legătură cu colaborarea dumneavoastră cu Teatrul Naţional, este doar o coincidenţă faptul că anumite piese pe care le-aţi montat aici au fost în trecut montate, fie la Teatrul Maghiar , fie la alte instituţii teatrale?  Şi aici mă refer la spectacole precum „Regele Lear” (montat la TN în 2006 şi la Budapesta în 2001) şi „Cântăreaţa Cheala” (montat la TN în 2009 şi la TM în 1992)?

T.G.: Sunt două motive diferite. La „Regele Lear” am simţit că spectacolul de la Budapesta nu a fost unul desăvârşit, nu am putut duce la capăt ideile şi limbajul. Am reluat spectacolul, încercând să duc ideea mai departe. În cazul Cântăreţii Chele, a fost o cerinţă a Teatrului Naţional, fiind anul lui Eugen Ionescu, dar şi o dorinţă a mea de a face un spectacol care a avut forma cea mai muzicală, cea mai închegată din tot ce am făcut.

 

Rep.: Anterior aţi declarat că „Lumea noastră, în absurditatea ei, a depăşit cu mult absurditatea teatrului absurdului.” Ne daţi câteva exemple de teatru absurd din viaţa reală ?

T.G.: Nu ştiu dacă eu trebuie să vin cu exemple, pentru că însăşi exemplele pe care le-am dat cu apozitatea contraselecţiei, lipsa de competenţă, faptul că în lumea politică nu mai este nici măcar o virtute, faptul ca un partid politic să fie consecvent propriului program, sunt suficiente. E un fel de luptă sălbatică pentru putere. Este absurd că Teatrul Maghiar din Cluj este frecvent atacat chiar de o parte a politicienilor maghiari. Ei vorbesc despre teatru fără să vadă spectacolele. E foarte interesant că teatre mult mai modeste sunt considerate anumite comori ale localităţilor respective. Ceea ce mă fascinează este că există încă o foame pentru cultura adevărată.

 

Rep.: Mai sprijină statul „foamea pentru cultură”?

T.G.: Anul acesta a fost unul curios, pentru că, după ce anul trecut şi acum doi ani am realizat două festivaluri internaţionale de film, totul a devenit mai auster în 2009. Ceea ce a fost mai grav pentru noi a fost faptul că participarea noastră la Avignon s-a pus sub semnul întrebării, pentru că a trebuit să plătim jumătate din şederea noastră de acolo timp de o lună cu 22 de spectacole. Nu am primit niciun fel de sprijin, a trebuit să mai renunţăm şi la un proiect în toamnă. Ministerul Culturii nu este conştient de valoarea teatrului nostru. Am văzut că Festivalul „George Enescu ” s-a organizat bine, iar Festivalul Naţional de Teatru „beneficiază” de o reducere a bugetului de 80%, care pune aproape în imposibilitate teatrele să participe, pentru că se presupune că pot folosi din bugetul propriu. Nu înţeleg lipsa de sprijin prin proiect a participării noastre la Avignon.  Anul acesta, lucrurile s-au desfăşurat mai haotic şi sub semnul crizei mondiale economice. Asta nu înseamnă că această criză trebuie să servească ca pretext pentru ani îndelungaţi şi să fie punct de referinţă pentru că nu putem găsi soluţii. Sper că nu se va mai prelungi această criză şi când se va termina în realitate, noi încă vom juca scenariul acestei crize ca să nu distribuim banii acolo unde trebuie. Teatrul continuă să fie cel mai bun ambasador al României în lume.