Primele carti romanesti si traditiile din spatele lor

Otilia Urs, expertă în cărţile vechi din cadrul Bibliotecii Academiei din Cluj-Napoca a explicat „tainele” acestor obiecte sacre. Primele cărţi au apărut în slavonă şi tratau în special teme religioase. Unul dintre cele mai valoroase fonduri de carte din România se află la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca. Acesta ar fi al doilea ca valoare din ţară după cel de la Biblioteca Academiei din Bucureşti. Fondul acesteia deţine aproximativ 1.500 de volume. „Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca deţine un număr de 1.500 de exemplare de cărţi vechi. Ele provin în majoritate din Biblioteca Centrală din Blaj. Altă parte devine din donaţii ale personalităţilor culturale care au fost colecţionari de carte românească veche. De aici pot sa amintesc „Molitfelnicul” lui Coresi, „Evanghelia cu învăţătură”, „Octoihul lui Macarie”. De asemenea am făcut şi achiziţii din anticariate, în special din cele din Cluj-Napoca. Cea mai veche carte din acest valoros fond este „Octoihul lui Macarie”, tipărit în Târgovişte în 1510. Mai deţinem şi câteva cărţi unicate şi rarităţi cum ar fi cele coresiene, iar cele care intră deja în secolul XVI devin cărţi cu mult mai răspândite, însă acestea există în mai multe locuri”, susţine Otilia Urs.
 
Bucuria cititului

În secolulul al XVI-lea oamenii se bucurau că ştiau să citească şi făceau însemnări pe cărţi din acest motiv. De altfel, alte însemnări care au o mai mare importanţă sunt cele istorice, care povesteau despre vizita anumitor domnitori la mănăstiri. „Pe lângă valoarea cărţilor în sine, ele mai prezintă şi valori de istorie culturală şi istorică. În momentul în care mă uit la o carte veche văd o copertă din lemn şi legătură din piele. Deschizând coperta însă, ele aduc un plus de informaţie. Proprietarii cărţii vorbesc de preţul cărţii, de circulaţia acesteia, dacă a fost lăsată moştenire. Referitor la istoria culturală mulţi dintre cei care au citit-o îşi spun părerea despre volum şi o valorizează într-un anumit fel chiar în interiorul cărţii. În general oamenii când fac însemnări pe această carte îşi exprimă în general părerea de bine că ştiu să scrie, se bucură că au putut să o citească şi îşi exprimă şi opinii lingvistice. „Limba este una frumoasă românească”, de exemplu. Sunt însemnări de opinii istorice: vizita unui domnitor la o mănăstire. Mentalitatea vremii respective din punct de vedere cultural era că oamenii de cultură erau consideraţi privilegiaţi să zic. Nişte oameni care deţineau o inteligenţă a vremii, erau foarte respectaţi. Pentru aceste cărţi o comunitate întreagă strângea bani pentru a putea cumpăra o asemenea carte. Biblia lui Şerban Cantacuzino de la 1788 costa contravaloarea a 8 boi”, a continua expertul în cărţi vechi.

Cartea românească, mai citită decât cea occidentală

Alte caracteristici importante ale cărţilor româneşti este starea majoră de degradare a acestora, din care se poate concluziona că românii citesc mai mult decât occidentalii. „Între cartea românească şi cea occidentală se poate observa un mai mare grad de deteriorare la cea autohtonă. Cartea fiind o raritate era foarte solicitată. Avem cărţi în asemenea hal de degradate încât nu mai ştim ce să facem cu ele. Românii din anii 1.500 erau mari consumatori de cultură bisericească. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, cărţile româneşti sunt de fapt exclusiv de cult. Cultura însemna o parte completivă a educaţiei religioase. Începând cu secolul XVIII încep să apară cărţile laice, care sunt mult mai puţin uzate. Asta spune mult despre sociologia cărţii, circulaţia ei, felul cum a fost folosită, vorbeşte despre societatea care a folosit cartea în cauză. Aceste cărţi sunt „antichităţile” noastre, cele mai vechi mărturii tipografice ale noastre. Sunt extrem de valoroase şi din punct de vedere al evoluţiei societăţii româneşti pentru că ele reflectă evoluţia generaţiilor. Celebre sunt blestemele pe cartea valoroasă veche. Unele însemnări sunt de zeci şi zeci de pagini”, consideră Otilia Urs.

Slujba ca un teatru

Prima Biblie din România a fost tipărită în Ardeal, iar manuscrisul este păstrat la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca. În perioada medievală slujba avea un ritual asemănător unei piese de teatru. „Prima carte tipărită din Biblie este un Nou Testament, cel tipărit la Alba-Iulia. După aceea a apărut la Bucureşti întregul volum. La noi se păstrează manuscrisul original lui Nicolae Emilescu Spătaru după care s-a tipărit  Vechiul Testament. Primele cărţi erau în general destinate a fi citite în altar. De exemplu: psaltiri, penticostale, octoih, evanghelii, triod. Până la sfârşitul secolului XVII încep să apară cărţi cu conţinut laic. Pe primul plan în rândul cărţilor religioase era liturghierul pentru că el este scenariul de bază sau libretul unei piese de teatru care se desfăşura în biserică. O slujbă bisericească este asemănătoare unui spectacol de teatru”, continuă oficialul Bibliotecii Academiei.

Cărţile, adresate personalului monarhal

Cărţile din perioada medievală se adresau în special preoţilor şi călugărilor, deoarece doar aceştia ştiau să citească. În Ardeal, nobilii români s-au transformat cu timpul în ţărani şi aceştia nu aveau acces la cultură. „”Cei care citeau aceste cărţi erau în special personalul monarhal adică călugării sau preoţii. Ei învăţau să scrie şi să citească. Oamenii simpli nu aveau acces la aceste cărţi pentru că nu ştiau să scrie şi nici să citească. Şi în unele cazuri dascălul unei comunităţi mai era o persoană care citea cărţile. Biserica însemna pentru ei o şcoală. Acolo învăţau, auzeau. Nobilii ştiau să citească, dar în Ardeal nobilii erau maghiari. Nobilii români din Ardeal s-au împărţit  în două categorii:unii care au apelat la religia catolică şi au devenit maghiari şi cei care au rămas pe stilul ortodox şi au rămas români, iar aceştia au decăzut spre starea de ţăran. Acei ţărani îşi păstrau doar privilegiile de nobil şi nu erau obligaţi să facă munci pentru aristocraţie, însă ei erau obligaţi să se ducă la război. Pe de altă parte, în Ţara Românească nobilii erau chiar promotorii activităţilor culturale. Ei plăteau tipărirea cărţilor, ei se ocupau de distribuirea lor ”, a conchis Otilia Urs.

Tiberiu Hrihorciuc