Din ce în ce mai rău

Situaţia din ţara vecină Ucraina, care înglobează şi teritorii ce au aparţinut Moldovei istorice, şi apoi României Mari, are toate atributele unui conflict cu un deznodământ imprevizibil şi periculos, nu numai pentru Europa de Răsărit, dar şi pentru lumea noastră în ansamblul ei.

La început a fost anexarea Crimeii, care, deşi a fost un act gangsteresc, a fost o măsură extrem de bine pregătită, la care autorităţile ucrainene au reacţionat lamentabil. Dintre locuitorii Crimeii, singurii care cât de cât au avut o atitudine fermă de respingere au fost tătarii, dar aceştia reprezintă o pondere relativ mică a populaţiei, deoarece Stalin, pentru o presupusă sau reală colaborare cu naziştii, i-au deportat în Asia. Puţini dintre aceştia sau descendenţii lor au revenit în locuri de baştină de lângă Marea Neagră. Nu doresc să fac profeţii, dar nu cred că această peninsulă se va întoarce la Ucraina, deoarece până la decretul lui Hruşciov care a dat-o acestei republici sovietice, aceasta nu a fost niciodată ucraineană. Oricum, actul Federaţiei Ruse este impardonabil deoarece şi această ţară i-a garantat Ucrainei integritatea teritorială, când şi-a retras armamentul nuclear de acolo. Într-un final, chiar dacă războiului din estul Ucrainei i se va pune capăt sau va continua, Occidentul nu numai că nu se va lupta cu Rusia pentru Crimeea, dar nici măcar nu va renunţa la gazele şi petrolul rusesc. Vestul are tristul precedent al acordurilor de la Munchen din 1938, când a abandonat Cehoslovacia cu un potenţial industrial şi militar foarte important şi care se găsea chiar în centrul Europei.

Primul imperativ al actualei etape este să înceteze conflictul din estul Ucrainei, acolo unde Kiev-ul încearcă să recapete teritoriile a căror populaţie rusofonă s-a revoltat împotriva autorităţilor centrale de la Kiev, sub conducerea instructorilor militari şi de securitate ruşi.

În momentul de faţă, armata şi serviciile de inteligenţă ucrainene au obţinut succese care până acum nu sunt decisive, cât timp Marele Urs ameninţă că este gata să intervină şi militar. În această privinţă, Băsescu are dreptate când spune: „Astăzi este Ucraina. Mâine poate se va ajunge în România. Este timpul ca Europa să pună pe primul plan siguranţa cetăţenilor ei şi nu relaţiile economice.” Dar ce te faci când Franţa vrea să livreze Rusiei în luna octombrie o navă militară Mistral în valoare de peste un miliard de euro, iar Germania are mari investiţii în Rusia şi doreşte fierbinte gazul rusesc? Banii nu au nicicând miros. Când eram în Libia, manifestanţi pro-Gaddafi au incendiat ambasadele americană, britanică şi franceză. SUA şi-au retras tot personalul diplomatic, englezii au suportat umilinţa şi au continuat să funcţioneze în vechiul sediu al reprezentanţei diplomatice, cu zidurile pline de fum, iar francezii s-au mutat într-o vilă situată lângă Ambasada României, deoarece aveau comenzi militare masive din partea Libiei şi nu doreau să piardă petrodolarii. Slăbiciunea încurajează agresivitatea. Aceasta este o axiomă şi nu trebuie demonstrată.

A urmat, în această lună, doborârea unei aeronave malaieziene cu 298 de victime, din care cea mai mare parte a cadavrelor a fost restituită în Olanda. Nu cred că ordinul de atac asupra avionului a fost dat de la Moscova, mi se pare chiar improbabil, dar de vină sunt rebelii pro-ruşi, oameni ai Kremlinului care, pe bună dreptate, pot să fie calificaţi ca aparţinând unor organizaţii teroriste.

Încerc să nu văd lucrurile în mod maniheist. Nu consider că Ucraina a fost o ţară ideală în protecţia minorităţilor şi, în această privinţă, şi noi, românii, am avea, cred, ceva de spus. Dar care, în această privinţă, este o ţară fără reproş? Îmi aduc aminte că în perioada când funcţionam ca avocat la Baia Mare, iar Tribunalul Militar judeca acolo, am asistat la un proces politic în care mai mulţi profesori ucraineni de la Sighetu Marmaţiei erau trimişi în judecată pentru manifestări naţionaliste de natură a influenţa conştiinţa elevilor. Aceasta s-a întâmplat prin anii 1959-1960. Cei în cauză s-au apărat în instanţă cu aceea că nu au făcut propagandă, ci au încercat să-i determine pe învăţăcei să nu confunde cuvintele ruseşti cu cele ucrainene. Aceasta în contextul că Stalin, într-o vreme, a declarat răspicat – spre deosebire de ţari – că există o limbă şi cultură specific ucraineană, distincte de cele ruse. Până la urmă, dosarul s-a retrimis la procuratură, profesorii trimişi în judecată au fost eliberaţi, dar liceul ucrainean din nordul ţării a fost pur şi simplu desfiinţat. A fost reînfiinţat în timpul mandatului lui Emil Constantinescu.

O viitoare Ucraină va trebui să asigure exercitarea nestingherită a drepturilor minorităţilor etnice şi religioase, ultimele amplasate în vestul ţării, dar va fi necesar să se atenueze flagelul corupţiei, care în această ţară mi se pare că este cel mai avansat din Europa. Numai în acest fel se vor anihila tendinţele separatiste. Deocamdată, Europa trebuie să se pregătească cum va asigura energia Ucrainei în această iarnă, altminteri statul, având capitala la Kiev, pur şi simplu se va dezagrega. Colac peste pupăză, a intervenit şi o criză guvernamentală. Numai de această situaţie mai aveau nevoie vecinii noştri.

Nu sunt un adversar al Rusiei şi iubesc literatura rusă, începând de la Tolstoi şi până la Vladimir Makine, chiar dacă ultimul îşi scrie romanele în franţuzeşte. În tinereţe, Anna Karenina şi Învierea, în plină perioadă stalinistă, mi-au fost un sprijin şi un reper spiritual. Nu am confundat uriaşa cultură rusă cu stăpânii vremelnici de la Kremlin. Trăiesc într-o ţară liberă şi consider că trebuie să-mi manifest ferm solidaritatea cu Ucraina şi cu Republica Moldova. Ultima suportă în zilele acestea o agresiune economică evidentă, deoarece doreşte, la fel ca Ucraina, să se integreze în Europa.

Adrian Man

25 iulie 2014