Evenimentele care au avut loc în Franța, dar care se petrec și în alte părți ale lumii, de care se vorbește mult mai puțin decât ceea ce se întâmplă în Occident, mă determină să scriu despre legătura ce se face între religie și cultul violenței și consecințele nefaste ale acestor relații alterate. Ca unul care am trăit și muncit mai mult de doi ani într-o țară musulmană, și încă într-una rigoristă, în care alcoolul era strict prohibit, poate experiența personală mă va ajuta să scriu câteva aprecieri, de natură să înlăture câteva confuzii.
În primul rând, nici într-una din marile religii, și aici mă refer la cele trei mari culte monoteiste (mozaică, creștină și musulmană) nu există, ca principiu de viață, ura și violența. Este adevărat că în religia musulmană se vorbește de Jihad – Războiul Sfânt – dar imensa majoritate a musulmanilor sunt oameni pașnici cu frică de Allah și nu sunt de acord cu exaltații din Franța și de aiurea.
Conflictele dintre populații, de natură etnică și socială, au îmbrăcat și haina religioasă, dar religia a fost un pretext. În Irlanda de Nord, catolicii reprezintă o minoritate constituită din cetățenii cei mai săraci și discriminați în raport cu protestanții. Aceștia din urmă sunt mai avuți și aroganți, care atunci când s-a proclamat, după o luptă de secole, statul independent Irlanda, au dorită să rămână supuși Coroanei Britanice și să-și păstreze privilegiile. Astfel s-a înființat organizația IRA, care a promovat multă violență, dar și represiunea autorităților, fără margini, nu a făcut altceva decât să accentueze conflictul. Este evident că religia a fost doar un pretext, deoarece atât catolicii, cât și protestanții, sunt creștini, religie al cărei principiu fundamental este să-ți iubești și să-ți ierți semenii, inclusiv pe dușmani.
Când am fost în Libia, am fost întrebat de un consilier juridic de la o mare companie locală, Brega, care este deosebirea între catolici și ortodocși, știind că românii sunt, în marea lor majoritate, ortodocși. I-am răspuns că se deosebesc unii de alții cum este diferența între sunniți și șiiți, cele două mari ramuri ale musulmanismului, care descind, amândouă, de la profetul Mohammed. Mi-a răspuns că nu e mare diferență. În anii 80, când a intervenit acest dialog, nu era conflictul ireductibil între șiiți și sunniți, cum se întâmplă acum, și nimeni nu credea că vor crea așa-numita grupare ”Statul Islamic”, care vrea să-i înlăture nu numai pe evrei și pe creștini, dar și pe frații lor de sânge, șiiții, reprezentând un pericol mondial. Războiul împotriva ”Statului Islamic”, dus de o grupare de state, în frunte cu SUA, nu este unul religios, ci al civilizației împotriva barbariei în formele ei cele mai abjecte. Statul Islamic dorește să creeze un califat mondial, un stat al cărui obscurantism și intoleranță sunt de neîngăduit. Adepții grupării și ai formației Al-Quaida sunt mai periculoși decât au fost în trecut la un loc Gaddafi și Saddam Hussein, și, în zilele noastre, talibanii. Deci nu putem fi indiferenți la ceea ce se întâmplă. Mi se pare că sunt perioade când limitarea temporară a unor drepturi și libertăți fundamentale ni se pare inevitabilă.
În consecință, apartenența la religia islamică nu este sinonimă cu acceptarea terorismului și a intoleranței, dar, în opinia mea, nu înseamnă că trebuie să jignim sensibilitățile unor grupuri religioase și sociale. Din această perspectivă, condamnând ferm asasinarea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, nu cred că activitatea victimelor a fost una fără de reproș.
Să nu uităm, totuși, că civilizația musulmană a adus un aport imens la cultura și știința mondială. Cu titlu de exemplu, mă refer la medicină, matematică și al literatură. Așa fiind, acceptarea și promovarea islamofobiei este un lucru reprobabil. Atitudinea cancelarei Merkel și a președintelui Germaniei Gauck este una exemplară. În schimb, mă surprinde cât de mulți adepți își găsesc jihadiștii în musulmanii și persoanele de altă credință ce se află în statele occidentale, pe care îi instruiesc în Irak, Siria și Yemen, și apoi revin reprezentând un permanent potențial de acte teroriste. A se vedea recentul exemplu din Franța în care unul din teroriștii ce au acționat la redacția revistei s-a instruit în Yemen.
Mai există o altă temă de care doresc să mă ocup. Multă lume confundă arabii cu musulmanii. Există arabi creștini, o populație minoritară, în Egipt, Siria, Irak, precum și Liban. (În aceasta din urmă țară aceștia fac parte obligatoriu din structura statală, președintele țării trebuind să fie creștin.) Este adevărat că dintotdeauna creștinii au fost persecutați, practic, din momentul când s-a întemeiat Biserica lui Cristos. Dar acum creștinii din Orient, dacă nu sunt asasinați și nu se aruncă cu bombe în biserici sunt pur și simplu alungați. Apoi, sunt mulți musulmani care nu sunt deloc arabi. Indonezia are peste 100 de milioane de musulmani, majoritari fiind în Pakistan și foarte mulți sunt și în Africa. Din păcate, aproape pretutindeni se găsesc și grupări musulmane extremiste. De vină pentru această situație este și împărțirea lumii, extrem de acută, între săraci și bogați. Săracii sunt aproape întotdeauna musulmani.
Trecutul istoric colonialist este, de asemene, o provocare pentru zilele noastre și, de aceea, istoria grevează raporturile dintre creștini și populația de religie musulmană. În acest context, așa fiind, numai măsurile de securitate și acțiunile militare cu siguranță nu sunt suficiente. Trebuie să întreprindă și măsuri sociale și politice care să micșoreze diferența dintre state și națiuni, ceea ce nu este un lucru ușor într-o lume eminamente egoistă. Ar trebui, deci, ca oamenii politici care doresc o înțelegere să aibă o încercare de a cunoaște mai bine realitatea și remediile ce se impun. Românii noștri se înțeleg bine cu musulmanii din țară. Atât cu cei originari (turcii și tătarii), cât și cu cei de dată recentă, care au venit după 1989.
Cât privește democratizarea lumii musulmane și căile pentru a se ajunge la acest deziderat, într-un alt articol.
Adrian Man
15.01.2015
In memoriam
La sfârșitul anului trecut, ne-am despărțit cu mare tristețe de consilierul juridic și avocatul Nicolae Crișan, căruia colegii și prietenii îi spuneau ”Vișinel”. A fost un om de caracter și un fotbalist de excepție, care a jucat în anii 50-60, în marea echipă a Universității. În cariera lui de fotbalist a mai fost și la Jiul Petroșani, precum și la CFR Cluj. Trăsăturile lui morale poate s-au datorat și faptului că în primii ani de școală l-a avut ca îndrumător spiritual pe episcopul Iuliu Hossu, viitorul Cardinal. Îl evoca cu multă nostalgie. Și ca profesionist, în opinia mea, a fost unul bun, chiar foarte bun.
Am constatat cu amărăciune că atunci când l-am condus pe ultimul drum, în afara unui companion de la echipa de juniori, campioană a țării, nu a participat nimeni de la ”U”, jucători și oficiali. Este un lucru care nu onorează clubul.
Cei care l-am iubit îi vom păstra amintirea cu mult regret și pentru faptul că a fost întotdeauna un prieten admirabil.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (A.M.)
