Nu de mult, la editura Polirom, a apărut monografia lui Melinda Mitu și Sorin Mitu doi eminenți istorici, intitulată „Ungurii despre români, nașterea unei imagini etnice este o carte deosebit de interesantă, atât prin rigoarea științifică ce se datorează unei ample biografii, precum și efortul întreprins ca să ne îndepărtăm de multe stereotipii, cultivate în permanență pentru a fi convinși că ar trebui să ne dușmănim până la sfârșitul veacului. Din păcate astfel de sintagme simplificatoare le-am auzit și la alte persoane, chiar oameni de specialitate, ceea ce ne îndreptățește să considerăm că ura, chiar dacă pornește de la premise reale este întotdeauna irațională și nu duce la nimic bun.
Raporturile noastre cu maghiarii, care durează de 1000 de ani, nu au fost simple deloc, a curs mult sânge și ostilitate bazate în primul rând pe faptul că românii din Ungaria și Transilvania au suferit o dublă oprimare: socială și națională. Nu este mai puțin adevărat că raporturile dintre cele două națiuni cunosc multe momente de solidaritate în lupta lor comună, împotriva tendințelor expansioniste otomane. Să nu uităm nici faptul că intelectualii români și maghiari, au avut cuvinte de apreciere despre cultura celeilalte părți. În acest context, mulți oameni politici transilvăneni nu au avut deloc sentimente șovine. Gheorghe Șincai, a avut mult sprijin din partea intelectualilor maghiari din Oradea, în drumul zbuciumat al vieții. În această privință, facem o trimitere la un studiu recent publicat de C Cubleșan în volumul Școala Ardeleană, semnificații cultural politice, Editura Bunavestire, Blaj 2014, pagina 65. Goga a fost prieten bun cu poetul Ady Endre și a realizat o traducere remarcabilă a poemului Tragedia Omului” de Madach Imre. Iuliu Maniu a declarat la Alba Iulia la 1918 că nu dorim să ne transformăm din asupriți în asupritori, mai mult în perioada interbelică, a colaborat cu formațiile politice democratice maghiare. La moșia lui din Bădăcin cu românii maghiarii și sașii vorbea cu fiecare în limba lor. Revenind la intelectuali, Bella Bartok a fost îndrăgostit de folclorul românesc și acesta a pătruns pe scenele lumii și prin compozițiile lui inspirate de români. Influența centrală europeană, în provincia noastră, s-a realizat indiscutabil, și pe componenta austro-maghiară. Aceasta nu înseamnă ca nu îi consider pe Horea Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și tribunii lui, pe Simion Bărnuțiu și pe părintele Vasile Lucaci, ca mari eroi ai neamului, care merită recunoștința noastră până la sfârșitul veacului.
Domnul academician Ioan-Aurel Pop a scris o carte despre „schismaticii” din Transilvania, una temeinică și consistentă prin argumentele susținute de domnia sa. Să nu uităm însă că în pofida unor conflicte religioase, Transilvania a fost un loc mai mult a toleranței chiar dacă românii nu au fost considerați națiune receptă, iar ortodocșii erau numai tolerați. religia ortodoxă nu a fost interzisă nicicând iar raporturile dintre culte au fost mai bune în Ardeal decât cele dintre catolici și protestanți în Franța. În cartea celor doi istorici clujeni se arată, pornind de la afirmațiile unor istorici maghiari, că Matia Corvin „a respectat opțiunile confesionale a rutenilor, sârbilor și românilor și chiar i-a absolvit pe aceștia din urmă de plata dișmei bisericești”.(pag 102) Desigur suntem departe de timpul când se vor redacta manuale școlare comune româno-maghiare cum au făcut germanii și francezii după marea reconciliere dintre Generalul D. Gaule și Adenauer, dar la Cluj s-a editat deja, o istorie a Transilvaniei, coordonată de istoricul Aurel Pop, având ca autori alături de domnia sa,si istorici maghiari si germani . Este o premieră remarcabilă în direcția abordării trecutului istoric fără patimă și părtinire.
Nu prin izbucniri istorice se poate demonstra și apăra justețea frontierei de vest a României. Din păcate este evident că nu există suficientă toleranță și dorință de apropiere intre noi și unguri iar cartea semnată de Melinda și Sorin Mitu este un exemplu în sensul bun al cuvântului. De aceea mi s-a părut deplasată reacția declanșată de una din cărțile lui Lucian Boia chiar dacă unele din afirmațiile sale pot fi discutate. La o emisiune de pe un canal de televiziune frecventat i s-au reproșat afirmații pe care nu le-a făcut, numai pentru că se dorește expunerea unui patriotism de paradă. Marile iubiri, inclusiv iubirea de patrie sunt tăcute, deci profunde. În contextul faptului că atât țara noastră cât și Ungaria sunt în NATO și UE, nici una din frontierele noastre nu poate fi pusă în discuție. Nu îmi este deloc simpatic Victor Orban dar pericolul îl reprezintă Putin și nu se găsește în Vest.
Dar să revenim la carte. Partea întâi este intitulată „Trecutul românilor în oglinda istoriei maghiare”(pagina 47-158), cea de-a doua se numește „Românii și ideologia politică maghiară: între reforme și revoluție”(pag 159-278) iar ultima parte care mi se pare cea mai densă se numește„Portretul robot al românilor: etnopsihologia „Bunului sălbatic” ”(pagina 287-390). Concluzia studierii textelor scrise în limba maghiară este cea enunțată de cei doi autori care au realizat o acțiune cu cea similară a lui Klaus Heitman: „românii nu sunt priviți nici cu mare dușmănie și nici cu deosebită simpatie, deoarece interesul manifestat față de ei nu este unul foarte intens. Evident nu lipsesc nici accentele critice și nici cele pozitive, dar ele nu sunt investite cu o mare pasiune emoțională”. Un autor maghiar Szilagyi a luat apărarea românilor, iar M. Mitu și S. Mitu, comentează astfel: „ românii nu erau răi de la natură, dimpotrivă, ei purtau în suflete bagajul de sentimente nobile ale oricărui popor, ascuns până acum și deformat de condițiile grele în care au fost nevoiți să trăiască(pag 302).
M-au impresionat mult pe lângă nenumăratele cărți și studii consultate și imensul număr de manuscrise văzute la biblioteca centrală universitară de către autor. Fără exagerare este o carte care onorează istorio-grafia românească.
În final îi scriu un gând de gratitudine avocaților. Gheorghe Petrescu și Lorin Pop care mi-au recomandat cartea. Citind-o mi-a adus o mare bucurie!
Un editorial de Adrian Man