Judecătorul este obligat să asigure supremaţia legii

Nimeni nu este mai presus de lege – este unul dintre principiile constituţionale de bază reglementat în Constituţia României, care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

De la acest principiu nu există derogrări, caz în care nici judecătorul nu trebuie să fie exceptat, nu trebuie să fie mai presus de lege.

În mod particular, acest principiu este transpus în art.2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi care prevede că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Prin independenţa judecătorului nu se înţelege independenţa faţă de lege, ci obligaţia oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor statului, de a nu interveni în activitatea judecătorului şi de a nu-i dicta modalitatea în care să-şi exercite atribuţiile funcţiei sale.

Supunerea judecătorului faţă de lege înseamnă, printre altele, respectarea ei şi actul de înfăptuire a justiţiei, adică toate actele şi hotărârile emise de către judecător să se bazeze pe respectarea şi aplicarea legii.

Conform aceleiaşi legi, judecătorul este obligat ca, prin întreaga lui activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare.

Aşadar, activitatea judecătorului trebuie să se bazeze numai pe lege atunci când acesta judecă o anumită cauză, pe întreaga durată a procedrii judiciare, până la pronunţarea unei hotărâri prin care se tranşează litigiul, să respecte drepturile subiective şi procesuale ale tuturor părţilor din proces (indiferent de natura lui) în mod egal (nediscriminatoriu).

Aceste principii legale au şi caracter constituţional, deoarece într-o manieră sintetică sunt prevăzute în art. 124 alin. 1-3 din Constituţia României.

Într-o societate democratică, pentru menţinerea statului de drept este necesară responsabilitatea socială şi juridică a cetăţenilor prin instituirea de obligaţii (cum este şi cea de respectare a legilor), dar şi de garanţii prin care să se asigure că obligaţiile vor fi şi în mod efectiv respectate.

Responsabilitatea juridică nu poate exista dacă nu se prevăd sancţiuni, indiferent de tipul lor, deoarece acestea din urmă reprezintă garanţia respectării obligaţiilor impuse cetăţenilor.

De aceea, ne întrebăm: este necesară prevederea unor sancţiuni pentru judecător, adică pentru cel înditruit să vegheze la respectarea legilor de către ceilalţi cetăţeni şi să le aplice sancţiuni, dat fiind că ar trebui considerat „cel mai drept şi mai înţelept om al cetăţii”?

                        Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

În cuprinsul Titlului IV – Răspunderea judecătorilor şi procurorilor, sunt prevăzute reglementări privind formele de răspundere juridică ale celor două categorii profesionale.

În capitolul I – Dispoziţii generale – se precizează că magistraţii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii (art. 94).

În cuprinsul art. 96 din lege se reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare. Textul citat prevede că răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Se observă că legea foloseşte aceleaşi forme de vinovăţie atunci când vorbeşte de răspunderea civilă pentru erorile judiciare (rea-credinţă sau gravă neglijenţă), pe care le foloseşte vechiul Cod de procedură penală.

Putem considera că termenul de gravă neglijenţă este sinonim cu cel de culpă gravă, sau culpă gravă profesională, pe care îl foloseşte noul Cod de procedură penală.

Aceeaşi lege enunţă faptul că repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale se face în condiţiile prevăzutre de Codul de procedură penală.

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, este condiţionată de stabilirea răspunderii penale sau disciplinare a magistratului, printr-o hotărâre definitivă pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să-i determine o eroare judiciară (art. 96, alin. 5).

Acelaşi articol prevede că persoana vătămată va chema în judecată statul, care va fi reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (art. 96 alin. 6). De asemenea, se prevede şi dreptul statului de a introduce acţiuni în regres împotriva judecătorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară, drept ce va lua naştere după ce statul plăteşte despăgubirile la care a fost obligat prin hotărâre irevocabilă (art. 96 alin. 7).

Acţiunea în regres a statului împotriva judecătorului este prescriptibilă, iar termenul de prescripţie este de 1 an, fără a se preciza momentul de la care curge acest termen (art. 96, alin. 8).

În principiu, această reglementare constituie dreptul comun în materia răspunderii patrimoniale a magistraţilor şi se aplică pentru stabilirea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele nepenale (indiferent de natura lor), deoarece nu există reglementări speciale.

Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale în procesele penale se vor aplica prevederile vechiului Cod de procedură penală dacă eroarea judiciară a fost comisă în perioada în care era în vigoare acest Cod, respectiv, prevederile noului Cod, dacă eroarea a fost comisă după intrarea în vigoare a acestuia.

Chiar dacă normele care prevăd răspunderea civilă a judecătorului sunt cuprinse în Codul de procedură penală, acestea au caracter civil, reglementând o formă specială de răspundere civilă delictuală, care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun din Codul civil.

Cu toate acestea, acolo unde normele speciale nu prevăd, se completează cu dispoziţiile generale din vechiul şi noul Cod civil, în raport de data la care s-a comis eroarea judiciară ce antrenează răspunderea civilă.

De asemenea, în Codul de procedură penală (atât vechiul, cât şi noul Cod) sunt prevăzute norme de procedură civilă privind exercitarea acţiunii în despăgubiri împotriva statului şi apoi a acţiunii în regres împotriva judecătorului, care se vor aplica cu prioritate de către înstanţa civilă investită cu soluţionarea acestora.

Evident că aceste norme se vor completa cu cele ale noului Cod de procedură civilă dacă acţiunile civile au fost introduse după data intrării în vigoare a acestui Cod, iar dacă au fost introduse înainte, se vor aplica prevederile Codului de procedură civilă anterior, cu excepţiile prevăzute de legea nouă de procedură.

Revenind la răspunderea patrimonială, trebuie să înţelegem că Legea nr. 303/2004, indiferent de natura procesului, condiţionează această răspundere a judecătorului de dovedirea de către stat, în cadrul acţiunii în regres, a relei-credinţe sau a gravei neglijenţe a acestuia în săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii, pentru care persoanei vătămate i s-au acordat despăgubiri civile.

Se constată că temeinicia acţiunii în regres este condiţionată doar de dovedirea vinovăţiei judecătorului în una din cele două forme.

În plus, în procesele nepenale, răspunderea patrimonială a statului este condiţionată de existenţa unei erori judiciare comisă de judecător în procesul pe care l-a judecat şi de stabilirea erorii pe baza unei hotărâri prin care s-a dispus răspunderea penală ori disciplinară a acestuia pentru o faptă penală ori disciplinară, comisă cu prilejul judecării procesului în care se pune problema răspunderii sale.

Va urma,

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI