Scriitor, om de cultură, iubitor de tradiţii, realizator de filme documentar. Nicoară Mihali a devenit celebru pentru temele curajoase pentru care le abordează în lucrările sale. Recent, Mihali a lansat o carte inedită care vorbeşte despre ziaristul Napoleon Bonaparte şi „exilul” presei contemporane.
Reporter: Care dintre articolele lui Napoleon publicate în „Le Moniteur” v-au impresionat?
Nicoară Mihali: În „Le Moniteur”, Napoleon adesea nu semnează, dar marii experţi care au studiat scriitura lui Napoleon le-au identificat în lucrări de referinţă în literatura franceză, şi cred că unice în literatura mondială. Există un set de articole care polemizează cu autorităţile engleze şi alea sunt deosebit de interesante. Important este că stilul acesta jurnalistic modern pe care l-au preluat toţi este de fapt stilul creat de Napoleon: precis, clar, fără înflorituri, direct, la subiect etc.
Rep.: Comparativ, despre ziaristul Bonaparte şi ziariştii de azi?
N.M.: Aş considera că nu prea există diferenţe. Presa zilelor noastre, ca şi presa lui Napoleon este aservită într-o măsură mai mare sau mai mică clasei politice. Interesele politice fac jocurile ziarelor şi astăzi în lume şi aşa au făcut şi pe vremea lui Napoleon. Numai că Napoleon, aşa cum am scris în lucrarea aceasta, este cel care a confundat adesea presa cu armata, care trebuie să execute nu să discute. În presa zilelor noastre este această diferenţă că nu-i militarizată, nu se subordonează unui singur împărat, ci are şi posibilitatea aceasta de a discuta, de a „lătra” pe marginea marilor subiecte.
Rep.: Cât de actuale sunt tehnicile lui Napoleon prin care îşi punea la punct adversarii politici?
N.M.: Nu mai sunt actuale tehnicile lui Napoleon. Napoleon era un şarmant, era un elegant, replicile lui erau parfumate. Eu cred că parfumul politic cu iz de putere nu porneşte din casele de parfumuri, ci tocmai din Cancelaria lui Napoleon. Napoleon a fost un genial militar, un genial diplomat şi a ştiut să se folosească de presă prin tehnicile lui în faţa adversarilor politici. Nu a folosit întotdeauna numai sabia şi războiul ci a fost şi o mare artă a diplomaţiei pe care oamenii zilelor noastre, cel puţin raportat la sistemul acesta balcanic, nu au deloc inspiraţie din Napoleon. Am mai avut noi o perioadă în care primul domnitor, Alexandru Ioan Cuza a mai împrumutat câte ceva din codul lui Napoleon civil şi penal. Dar de atunci a trecut multă vreme şi cu toate că sunt deosebit de interesante şi de frumoase şi cultivate în marile civilizaţii ale lumii, tehnicile lui Napoleon în diplomaţie la noi lipsesc cu desăvârşire.
Rep: Cum arată o „Sfânta Elena” a presei, un exil al presei?
N.M.: Eu spun că presa scrisă nu va avea niciodată o Sfânta Elena. Însă în memoriile lui Napoleon presa a jucat un rol deosebit de important pe insula Sfânta Elena. Deci, şi-a luat câteva cărţi fundamentale pe care le-a citit, de istorie, şi şi-a luat absolut toată colecţia din „Le Moniteur”. De acolo se inspira din când în când, din această presă şi din perioada în care a fost prim-consul şi cât a fost împărat. Citea şi îşi aducea aminte. Presa a fost cea care îi reactualiza amintirile. Presa zilelor noastre nu mai are meritul de a sta la loc de cinste pe o insulă Sfânta Elena. Consider că multă din presa citită în budoare se va duce pe Apa Sâmbetei. Şi puţină din presa zilelor noastre va rămâne să facă istorie şi să stea la loc de cinste în amintirile unui mare împărat al lumii pe o insulă numită Sfânta Elena.
Rep.: În ce măsură trebuie să se muleze presa pe cerinţele cititorului şi în ce măsură trebuie să educe aceste cerinţe?
N.M.:Văd că în permanenţă circulă materiale deosebit de interesante la nivel naţional care demască în permanenţă matrapazlâcurile şi necinstea politicienilor. Cred că şi presa de provincie ar trebui s-şi ia mai în serios rolul ce „câine de pază”. Este nevoie să se scoată la iveală încă o dată toate demascările care se fac pe marginea unor examene de bacalaureat, că la facultate nu mai sunt examene. De exemplu, până mai ieri un umil inspector şcolar era adus la serviciu de către soţie cu maşina. Iar acum vreo trei zile era să nu-l recunosc coborând dintr-o maşină de vreo 40 de mii de euro. Câtă vreme presa nu va demasca asemenea lucruri anormale nu va putea să lase ceva pentru viitor. Presa se mulează uneori pe cerinţele unui cititor submediocru, dar presa trebuie şi să cultive. În perioada lui Napoleon mai erau câteva ziare dar el a reuşit să facă din „Le Moniteur” să fie un ziar citit în toată Europa. Lumea aştepta, căuta următoarele gânduri ale lui Napoleon. Este ciudat că Napoleon pe cât a iubit presa şi s-a folosit de ea, ideile lui au fost luate de torţionarii presei (fascismul şi statele totalitare). Despre tabloidizarea presei eu spun că e bine că există şi asemenea poveşti. De la începuturile presei a existat şi aşa ceva dar oamenii trebuie să înţeleagă că nu-i tot una Sandra Brown cu Dostoievski. Cititorul de presă este de o cultură medie, ca să nu spun submediocră şi are nevoie de aceste poveşti pe care le citeşte mai uşor din ziare decât din cărţi. Cărţile nu mai sunt la modă. Cărţile sunt deja nişte peşti cu făină de pe vremea lui Ceauşescu, care însoţesc ziarele. Deci, se dă la bucată cărţi pentru cel care cumpără un iar. Un individ tocmai mi-a povesti că este colecţionarul întregii colecţii de romane de la Adevărul şi de la Jurnalul şi că i s-au umplut dulapurile cu asemenea cărţi. Dar are o cabană la Firiza şi le-a dus acolo în pod în 4 saci. Dar nu se lasă să nu cumpere în continuare, pentru că este colecţionar şi ţine la această denumire a lui de colecţionar de cărţi. Trăind într-o lume în care cei care conduc această ţară, pe care o transformă zilnic într-un SRL şi vând din ea ce se mai poate vinde pe ultimele chitanţe şi facturi, m-am dus în lumea aceea frumoasă şi războinică a lui Napoleon care a pus la punct o situaţie de debandadă creată de revoluţionarii francezi în frunte cu Robespierre. Napoleon a găsit o ţară săracă, încordată de lupte stradale şi a pus lucrurile la punct folosindu-se în permanenţă şi de presă.
Citat
„Cartea se numeşte „Napoleon Bonaparte redactorul şef” şi pentru că sunt foarte mulţi redactori şefi în România aştept un răspuns de la Marius Tucă care să o vândă ca şi pe un peşte, fără făină şi sare pe el, alături de un ziar care dă peşti în întreaga ţară. Şi atunci se va găsi în toate chioşcurile din România. Deocamdată se găseşte la autor, la Casa Corpului Didactic, până va fi lansarea şi o va arunca în vreo două librării din oraş”.
Mircea CRIŞAN
