Ultimul număr din Historia (cel din august a.c.) este consacrat acestui eveniment esenţial în istoria patriei. Conţine şi un editorial semnat de Ion M. Ionică, intitulat: ”Ce s-ar fi întâmplat fără 23 august?”. Acolo sunt câteva constatări pe care mi le însuşesc deoarece sunt conforme cu realitatea şi cu bunul simţ. La sfârşit se pune întrebarea patetică: ”Dacă România ar fi respins ultimatumul, oare ce ar fi urmat?”. Se referă la ultimatumul din vara anului 1940.
Autorul arată că situaţia era mult mai proastă dacă în 1944 am fi continuat lupta alături de Germania nazistă, care era o putere învinsă, lucru de care era convins şi Mareşalul Antonescu. Ţara a suferit pierderi umane şi economice în confruntări militare cu armatele victorioase. Să nu uităm că Bucureştiul nu a avut soarta Budapestei, Ungaria luptând până la aproape de sfârşitul războiului alături de Hitler.
Permiteţi-mi câteva consideraţii despre Actul de la 23 August. Acesta a fost un moment de vârf al monarhiei româneşti, care, alături de forţele democratice, au ales calea firească, şi anume de a fi alături de Naţiunile Unite şi Aliaţi. Ne-am desprins de Germania lui Hitler, căreia nu i-am datorat nimic. Aceasta a fost promotoarea ciuntirii Ardealului, în cele mai grele momente nu ne-a sprijinit în raporturile cu sovieticii, i-a ţinut în braţe pe bulgari în problema Cadrilaterului, deci a fost aliată statelor revizioniste, duşmanii tradiţionali ai României.
Eu nu contest că Antonescu a fost o figură tragică. Într-un fel, a fost un mare patriot, dar nu i se poate ierta Holocaustul şi este evident că nu a avut calităţi de om politic. Să mergi alături de nemţi până la Stalingrad şi să nu ai o înţelegere cu ei în care să se consemneze ce vei obţine după ce se va câştiga războiul este o greşeală impardonabilă. Apoi, dorinţa lui Antonescu comunicată Regelui să-l avertizeze pe Hitler, în August 1944, că va înceta operaţiile militare cu ruşii, este o naivitate, ca să nu-i spun altfel. Germania ar fi procedat cum a făcut în Italia în 1943, când Mareşalul Badoglio a semnat armistiţiul cu Aliaţii. Pur şi simplu, ar fi ocupat ţara şi l-ar fi îndepărtat pe fidelul lor aliat Mareşalul şi pe rege.
Prea multe locuri noi nu se pot spune despre 23 August 1944. Participanţii au dispărut în închisori sau din motive biologice, mai puţin Regele Mihai, care este ultimul şef de stat în viaţă din timpul Războiului Mondial.
Cu siguranţă, 23 August a fost un act de curaj al Regelui şi a avut o mare şansă fiindcă Armata Română l-a urmat.
Nu aceleaşi aprecieri le am faţă de monarh cu privire la conduita din martie 1945, când l-a numit pe Petru Groza ca prim-ministru, apoi atunci când a acceptat rezultatele măsluite ale alegerilor din toamna anului 1947, deschizând lucrările Parlamentului Ruşinii. A considerat că va putea menţine monarhia şi avea impresia că Stalin are o părere foarte bună despre el fiindcă l-a decorat şi i-a dat cadou un avion. Perioada de ”convieţuire” cu ruşii şi instrumentele lor locale a durat numai până la 30 decembrie 1947, când a fost silit să abdice şi a fost nevoit să ia drumul exilului, unde a dus o viaţă plină de privaţiuni, deci modestă.
În vara anului 1944, când trupele sovietice au spart frontul de la Iaşi, iar soldaţii români nici ei nu luptau prea bine, ruşii erau aşa de puternici, încât şi fără debarcarea din Normandia Armata Roşie nu s-ar fi oprit până la Atlantic. Desigur, războiul mai dura încă un an, dar sovieticii deveniseră o forţă invincibilă, având resurse militare, economice şi umane incomparabile faţă de cele ale Germaniei. Apoi, fără 23 August 1944, nu era sigur că ni se restituia întregul Ardeal de Nord. În Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în septembrie 1944, se spunea că Ardealul de Nord sau ”cea mai mare parte” se va înapoia României, deci semnatarii nu se angajau ferm la restituirea întregului teritoriu ocupat. Să nu uităm că a curs din belşug şi sânge românesc la eliberarea acestei părţi a Transilvaniei.
Mi se pare fără echivoc constatarea că 23 August 1944 a fost o situaţie inevitabilă, a scurtat durata războiului şi ne-a permis reconstituirea Frontierei de Vest. Pe de altă parte, nici acum când ruşii nu sunt stăpâni la Chişinău, se pare că basarabenii, în majoritatea lor, nu vor să revină la România. Cât priveşte Cadrilaterul, acesta merită, poate, să rămână la bulgari.
La întrebarea lansată de domnul Ioniţă pot lansa următoarele ipoteze:
– Ungaria ar fi anexat întreg Ardealul;
– Ruşii s-ar fi limitat la zonele revendicate, deşi unii generali vreau să se întindă până la Carpaţi – bulgarii poate că nu ar fi depăşit zona de sud a Dobrogei;
– Am certitudinea că nemţii nu ar fi acceptat ocuparea zonei petrolului de la Ploieşti şi nici a gurilor Dunării, deoarece nemţii aveau nevoie de resursele energetice ale României şi nu au dorit ca Marea Neagră să devină un lac rusesc, cum se pare că se întâmplă în momentul de faţă.
Cam atât, deocamdată, despre 23 August.
Adrian Man
20.08.2015
P.S.: Anul trecut, am împlinit 50 de ani de căsnicie. Aceasta am contractat-o în frumosul oraş de pe Someş în care trăiesc împreună cu soţia. M-am aşteptat ca Primăria să mă felicite, deoarece este o performanţă, măcar biologică. Nu am primit niciun semn de acolo, deşi nu ştiu să-l fi criticat vreodată pe domnul Emil Boc. Aceasta este, însă, o problemă personală, şi nu doresc să-i încarc agenda Edilului pe care o să-l votez şi în alegerile din 2016.
