Descoperiri impresionante la Porolissum: urmele unui târg antic şi o bazilică monumentală

Prof. dr. habilitatis Coriolan Horaţiu Oprean, director adjunct al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei din cadrul Academiei Române, filiala Cluj, vorbeşte pentru Gazeta de Cluj despre activitatea sa ca responsabil al şantierului arheologic de la Porolissum, din judeţul Sălaj.

Reporter: Care sunt obiectivele cercetării de la Porolissum? Ce credeţi că aţi putea descoperi acolo, mai mult decât se cunoaşte în prezent?

Coriolan Horaţiu Oprean: În general publicul larg are o concepţie uşor romantică despre descoperirile arheologice. Îşi închipuie că într-un timp relativ acceptabil este posibil să descoperi ceva de amploare, foarte interesant, care să fie apoi accesibil tuturor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa. Arheologia este o disciplină care aduce lucruri noi într-un timp destul de lung, din păcate la nivel de secole. În cele mai multe situri arheologice (şi cel mai cunoscut este, de exemplu, Pompeiul, din Italia) săpăturile arheologice sunt începute din secolul al XVIII-lea. Dar problema se pune altfel. Arheologia nu se ocupă doar de scoaterea la lumină a unor vestigii. Ritmul mai lent este dat de faptul că investigaţia arheologică este o investigaţie ştiinţifică, şi arheologul urmăreşte de fapt să înregistreze cât mai mult posibil din fiecare centimetru cub de pământ pe care îl sapă. Pământul acela, odată săpat, nu se mai poate pune la loc, şi ce ai pierdut ca informaţie rămâne pierdut. Ritmul mai lent este dat de faptul că încercăm să obţinem cât mai multe informaţii despre un trecut care nu conţine informaţii scrise, de obicei, sau conţine foarte puţine informaţii scrise. Atunci încercăm din urmele materiale să reconstituim cât mai mult din viaţa unei comunităţi din antichitate, de exemplu.

Şi atunci şi în cazul siturilor din România, lucrurile stau la fel. Sau chiar mai prost, pentru că noi suntem, ca şi în alte domenii, de altfel, ceva mai în urmă, în sensul că cercetările sistematice au început mai târziu decât în alte părţi şi nici astăzi nu ne putem lăuda că avem o strategie naţională de cercetare şi fonduri foarte numeroase la dispoziţie pentru a pune în valoare toate monumentele importante sau să avem un ritm de cercetare mai alert.

”Se ştie mult mai puţin decât putem noi să estimăm”

La Porolissum, despre care urmează să vorbim, tot aşa, primele cercetări sunt vechi, în secolul al XIX-lea, dar baza acestor cercetări s-a constituit în anii 70-80, deci în perioada comunistă, când s-au investit sume considerabile, s-au făcut cercetări ample, dar din păcate, rezultatele nu sunt nici la ora aceasta publicate în totalitate, monografic. Dacă tragem linie şi încercăm să vedem ce se ştie şi ce nu se ştie, constatăm cu surprindere că de fapt se ştie mult mai puţin decât putem noi să estimăm dacă socotim anii în care s-au făcut deja acolo cercetări.

De aceea, din punctul meu de vedere, preluarea în anul 2010 a acestui important şantier arheologic, pe care îl conduc de atunci în calitate de responsabil ştiinţific, a fost o mare provocare. O mare provocare pentru că acest complex arheologic Porolissum se întinde pe o suprafaţă imensă, şi este compus din mai multe elemente care toate sunt de interes, şi niciunul fără celălalt nu pot fi pe deplin înţelese.

Porolissum este un centru roman situat pe frontiera nordică a Imperiului. Fiind pe frontieră, evident că accentul pe elementul militar a fost foarte mare. De aceea, primele construcţii care s-au făcut acolo au fost de caracter militar. Şi anume, două castre militare, unul mai mare, şi unul mai mic, pe două dealuri alăturate, cu înălţimea de circa 500 metri, care domină zona înconjurătoare. Şi apoi, în jurul acestor două nuclee au apărut şi s-au dezvoltat alte structuri de locuire. În primul rând, o locuire civilă, pentru că soldaţii aveau şi familii. Apoi, acolo s-au lipit meşteşugari, negustori, care puteau să trăiască pe lângă o unitate militară care consumau şi ei diferite produse şi aveau nevoie de numeroase servicii.

Pe lângă castre a apărut o aşezare civilă. Aceasta în timp a prosperat şi s-a transformat într-un oraş. Un oraş din punctul de vedere al oraşului roman. Apoi, avem elementele de apărare din faţa acestui complex de locuire, care protejau locuirea de inamicii din afara Imperiului, şi, în fine, avem o a doua linie de apărare, care constituie de fapt linia de apărare a provinciei romane în general. Sigur, există şi cimitirele romane, necropolele romane. Prin urmare, acolo este ceva extrem de dens şi divers.

Cei mai mulţi cercetători din trecut, şi eu, până acum un an sau doi, ne-am concentrat atenţia asupra castrului roman, a castrului mare, de pe dealul denumit de localnici Pomet. Am aflat lucruri interesante despre castru, şi mai ascunde multe necunoscute care ar fi de aflat, dar timpul este scurt într-o viaţă de cercetare, şi fondurile sunt limitate în lumea actuală. Ele sunt corelate şi cu interese turistice, culturale ale comunităţilor locale. Şi noi trebuie să ne adaptăm acestei situaţii.

Artilerie romană la graniţa imperiului

În castrul acesta roman am descoperit acum câţiva ani într-o clădire pe care am cercetat-o integral, şi care acum va fi restaurată, maşini de luptă romane, numite pe vremea aceea baliste, un fel de artilerie antică. Or surpriza a fost că până acum nu se credea că aceste unităţi militare de pe frontiera nordică avea o astfel de dotare. Se considera că numai unităţile mari, de elită, aveau astfel de piese, destul de rare, complicate, şi, evident, şi atunci costisitoare, în dotare. Noi nu am găsit efectiv maşinile de luptă, ele fiind de lemn, cu câteva elemente metalice, sigur că s-au păstrat puţine şi în alte părţi ale imperiului. Dar în schimb am găsit circa 100 de proiectile, de diferite calibre, şi acestea ne-au edificat asupra faptului că acolo se găseau şi aceste maşini de luptă, şi că se foloseau şi în Dacia.

Cel mai relevant lucru, însă, pe care tot tehnica, sau evoluţia tehnicii moderne  l-a adus în arheologie, sunt însă prospecţiile de suprafaţă, care sunt făcute cu metode tehnice nedistructive, utilizat în lume, în Occident, de multă vreme. La noi, din diverse motive, aceste metode nu au fost până de curând utilizate. Cu timpul lucrurile încep să se schimbe.

Am avut norocul ca pe baza unui proiect de cercetare câştigat la Agenţia Naţională de Cercetare, să putem utiliza aceste tehnici. Cele mai banale la ora aceasta sunt prospecţiile geomagnetice, care se bazează pe principiul diferenţei magnetice a solului şi a resturilor din subsol. Zidurile din subsol dau un anumit semnal, care, pus pe  hartă magnetică, poate să marcheze contururile unor clădiri. Prin urmare, odată marcate aceste clădiri, arheologul ştie dinainte forma, dimensiunea şi amplasamentul ei, cu o eficienţă mai mare.

În afară de această tehnică, am utilizat o tehnică şi mai avansată, care este extrem de costisitoare, şi pe care nu şi-o poate permite oricine. Noi am avut noroc cu acest proiect de cercetare, care ne-a permis să finanţăm o astfel de scanare aeriană cu laser, LiDAR, care este foarte utilă în Porolissum, pentru că acolo o zonă semnificativă care conţine elemente defensive este împădurită, şi, fiind împădurită, aceste elemente nu pot fi altfel puse pe hartă cu precizie.

Prin această tehnologie, am obţinut modelul digital al terenului, cu o precizie extrem de mare, imposibil de obţinut cu alte metode de cartare, şi care ne-a oferit pentru prima dată o imagine a acelei zone. În România, la ora respectivă, a fost singurul sit unde a fost posibilă folosirea acestei tehnologii.

Rep.: Care au fost elementele noi descoperite în ultima perioadă?

C.H.O.: În ultima perioadă, împreună cu autorităţile locale din Sălaj, am căzut de acord că la ora aceasta la situl arheologic Porolissum, care este vizitat, şi în care s-a investit mult pentru dezvoltarea turismului cultural, există încă un mare potenţial de a dezvolta acest circuit. La ora aceasta, vizitatorul vede în primul rând castrul roman, dar oraşul roman este acoperit de pământ şi de iarbă. Şi atunci, pornind de la ideea aceasta, am decis să facem un proiect de cercetare care să vizeze locuirea civilă de pe o frontieră, pentru că pe frontieră e firesc să fie militari, şi să fie fortificaţii, dar mult mai interesant este să vezi şi să înţelegi care era viaţa comunităţii civile din apropiere, pentru că la urma urmei este singurul loc unde a apărut un oraş pe frontieră, în Dacia.

Porolissum a fost o aşezare destul de mare şi de evoluată la momentul când a primit titlul de municipiu. Această dezvoltare se baza pe practicarea unui comerţ la frontieră, şi prosperitatea oraşului se baza pe acest lucru. Dovada palpabilă că acest comerţ exista este prezenţa unei clădiri, a unor oficii ale vămii. Deci la marginea Imperiului Roman, la Porolissum, exista o vamă, ceea ce însemna că pe acolo se trecea cu marfă. Dar pe lângă această vamă, cunoscută de ceva vreme, în prezent restaurată, la câteva zeci de metri în afara acesteia, cu ocazia lucrărilor de amenajare a unui drum, am făcut o cercetare preventivă, care ne-a furnizat ceva foarte interesant, în sensul că nu mai sunt descoperite asemenea lucruri în Imperiul Roman, şi nici nu se prea poate descoperi, pentru că este vorba despre ceva care a lăsat puţine urme materiale.

Şi anume, am dat de urmele unui târg periodic. Un loc deschis, ca astăzi, unde odată la o perioadă de timp, oamenii vin şi vând diferite obiecte, animale, şi apoi pleacă şi locul rămâne cu iarbă, fără urme. Deci urme materiale şi astăzi rămân destul de puţine. Erau nişte tarabe, de lemn, mobile sau fixe, dar care sigur că nu puteau să lase urme substanţiale. Şi noi acolo nu am găsit nicio clădire de piatră, nu am găsit urme serioase de locuire, nu aveau instalaţii de foc, dar, cu toate acestea, am găsit o mulţime de material arheologic, şi în special monede.

Urme ale negoţului cu popoarele baltice

Am găsit 125 de monede romane, răspândite pe o suprafaţă. Evident că am găsit şi câteva sute de ţinte de la sandalele romane, de la cei care umblau pe acolo, şi foarte multe obiecte care nu sunt romane.Aceste obiecte se află la o analiză la Facultatea de Geologie. Am găsit nişte bucăţi amorfe de chihlimbar. Noi ştim că această răşină valoroasă, căutată pentru prelucrarea podoabelor provine din zona Mării Baltice. Asta rămâne să ni se confirme prin analizele care se efectuează acum. La prima vedere, par că provin din această zonă. Aceste obiecte erau probabil comercializate de triburile din afara imperiului. Probabil că mai vindeau vite, şi alte materii prime, şi căutau în Imperiul Roman materiale prelucrate, chiar şi provizii pentru iarnă.

Monedele sunt pierdute de unii sau de alţii, se întind pe o suprafaţă destul de întinsă şi sunt din toate perioadele, începând de la Traian, şi până pe la 250. Deci un interval de aproximativ 150 de ani. Ceea ce era interesant e că majoritatea erau monede de argint, adică monede cu valoare mai mare decât mărunţişul de bronz. Alte aspecte interesante sunt că unele par a fi fost, în termenii actuali, falsificate. De exemplu, monede de argint, dar cu miezul de bronz. Sau, foarte interesant, am găsit una care avea miezul de argint şi deasupra avea o foiţă de aur, deci s-a încercat să fie plasată ca monedă de aur, deşi ea nu a fost niciodată emisă sub formă de aur în Imperiul Roman. Înseamnă că o plasau în afara Imperiului, la oameni care nu ştiau să o recunoască după tipul de monedă, ei credeau că e de aur.

Reporter:Aţi descoperit şi o posibilă basilică?

C.H.O.: Pe baza acestei campanii a noastre de prospecţii, am reuşit să delimităm cam ce suprafaţă era locuită, cu o aproximaţie. Am delimitat o zonă de 16 hectare pe care se întindea acest oraş. Am delimitat,de asemenea, o mulţime de clădiri, sau contururi, la numeroase clădiri, şi pasul următor, dupăce am avut această hartă, am ales una din aceste clădiri, care ni s-a părut mai mare, mai monumentală, mai bine conturată, ca să o cercetăm.

Am început să o săpăm anul acesta cu precizie, e o clădire foarte mare, are 40 de metri pe 20 de metri, deci este o clădire enormă chiar şi pentru zilele noastre. Am reuşit parţial să îi determinăm planul, dar suntem încă departe de a şti totul despre această clădire.

Este în mod sigur o clădire publică. Ipotezele care urmează să fie confirmate probabil anul viitor sunt că aceasta, datorită dimensiunilor şi formei, este fie este un templu de mari dimensiuni, un templu imperial, dedicat unui împărat (un fel de dovadă a loialităţii politice) sau unor divinităţi la modă într-o anumită epocă, fie ne aflăm în faţa unei bazilici.

Aceste lucruri ne-ar putea fi confirmate în primul rând prin descoperirea unor inscripţii, şi mai ales a inscripţiei de pe fronton, de pe intrarea clădirii, dacă aceasta s-a păstrat cumva în pământ. Intrarea nu a fost săpată încă, şi acolo am putea să găsim ceva despre destinaţia clădirii.

Bazilica era o clădire acoperită în relaţie strânsă cu forul roman, un fel de complex care se găsea în centrul vieţii publice a unui oraş roman, pentru că era de fapt un spaţiu acoperit, unde pe timp nefavorabil se desfăşurau tranzacţiile comerciale, se aplica dreptatea, se făcea justiţie de către guvernatorul sau procuratorul provinciei, sau alte reuniuni cu caracter social, exact aşa cum se făceau şi în forum roman pe timp de vară.

Un oraş de graniţă cu secrete esenţiale

Spaţiul acesta acoperit  avea de obicei la capete camere circulare, absidate, aşa cum este şi cazul la Porolissum, unde se afla jilţul, în antichitate cathedra, pe care stătea cel care judeca. Pentru că dimensiunile erau în general foarte mari, exista o navă centrală mai înaltă, mai ridicată, şi două coridoare acoperite laterale, mai joase. Există indicii că noi am fi într-un asemenea caz, pentru că zidurile clădirii despre care vă vorbesc sunt extrem de puternice, ele sunt de dimensiuni mari, au lăţime de 1,5 metri, şi într-o zonă puţin mai înclinată sunt întărite cu contraforţi laţi de doi metri, ceea ce te duce cu gândul la o înălţime extrem de mare a acestei construcţii. Am găsit, de asemenea, piroanele cu care erau fixate grinzile, şi lungimea acestora ne dau imaginea unor grinzi de mari dimensiuni folosite la acoperirea unui spaţiu cu dimensiuni foarte mari.

Nu putem avea certitudini, după un an de cercetări e greu să ştim foarte multe. Ştim însă mult mai multe decât am fi ştiut dacă am fi săpat acolo din întâmplare, aşa, cunoscând planul clădirii, într-o primă cercetare arheologică am găsit pentru prima dată la Porolissum o mulţime de fragmente de la ornamentaţia exterioară a clădirii. Un oraş de frontieră aflat într-o zonă lipsită de cariere de marmură, din păcate, în comparaţie cu alte oraşe romane din Dacia, are ornamente din diferite gresii locale, calcar, mai friabile, mai puţin aspectuoase. Chiar dacă este aspectul acesta al eleganţei, pe care îl oferă marmura în comparaţie cu calcarul, monumentalitatea clădirii există. De fapt suntem în ultima etapă de prosperitate a Daciei şi a Porolissumului.