Horia Nistorescu-Balcesti: Mason nu te faci, te nasti. Daca nu traiesti masoneria nu faci doi bani.

Horia-Nistorescu Bălceşti, patron al singurii edituri masonice din România, editura Nestor, director al Centrului Naţional de Studii Francmasonice, dar şi Mare Maestru Adjunct al Marei Loji Naţionale din România a acordat un interviu în exclusivitate pentru Gazeta de Cluj în care dezvăluie

Rep.: Din postura de director al Editurii masonice Nestor cum vedeţi publicaţiile apărute în acest domeniu în ultima perioadă? În ce directie se îndreaptă cărtile despre masonerie?
 
Horia Nestorescu-Bălceşti : Dincolo de postura de «patron» al Editurii Nestor, prefer să analizez producţia editorială românescă din cea de director al Centrului Naţional de Studii Francmasonice. Nu odată am fost întrebat la diferitele Saloane sau Târguri de Carte din Bucureşti sau din ţară, cum explic trecerea, astăzi, a Francmasoneriei de la activitatea «secretă» la «dezvăluirile» pe care literatura din ultimii ani le face. Nu spun o noutate, dar devoalarea francmasonilor a apărut concomitant cu naşterea ei, sau a urmat-o la scurt timp, de la începuturi. Cea mai faimoasă carte este cea a lui Leo Taxil «mistificator de geniu» care a făcut multă vâlvă în secolul al XIX-lea. Nu este mai puţin adevarat că şi în spaţiul românesc, mai exact în Moldova, la 1787, găsim un manuscris intitulat “Taina Francmasonilor” – o traducere în limba română a cărţii abatelui Pérau realizată de arhimandritul Gherasim de la Mitropolie la comanda şi pe cheltuiala marelui paharnic Iordache Darie Dărmănescu.
Îmi amintesc că un cititor-cumpărator îmi reproşa: până acum Masoneria era secretă, acum sunteţi prea transparent cu toate cărţile astea de pe taraba.  Nu se pierde «misterul» ? Rău dacă suntem secreţi, mai rău dacă suntem transparenţi. E drept că majoritatea celor care doreau să ieşim la lumină nu erau interesaţi decât care din miniştri sau oamenii politici, de afaceri, sunt masoni. Când le vorbeam despre principii, de istorie, de rolul şi locul Masoneriei în lumnea contemporană mi-o tăiau scurt: lasă vorbele, dom’le cine e mason, asta ne interesează !
Dar să revenim la întrebarea dvs. «Explozia» editorială este pusă în evidenţă şi de faptul că timp de peste o jumatate de secol, cu excepţia a doua-trei titluri antimasonice, practic n-a existat o literatură masonică propriu-zisă. După 1989, concomitant cu ieşirea din adormire a Lojilor masonice, pe de o parte, gazetarii dornici de articole «senzaţionale» care să le aducă cititori revistelor (mai ales) sau ziarelor, pe de alta parte, istoricii de profesie sau  amatori au găsit un subiect virgin. Puţini, foarte puţin, avea ceea ce în acei ani s-a numit «literatură de sertar». Eu însumi studiez istoria Francmasoneriei încă din 1968 (data primei fişe), ceea ce mi-a permis ca imediat după ‘89, mai exact în 1993, să public un volum de peste 600 de pagini: Ordinul Masonic Român vândut, atunci, în peste 16.000 de exemplare. Ceea ce era un record. Astazi nicio carte editată de Nestor despre francmasonerie n-are un tiraj mai mare de 1.000 ex.
Sunt autori care au publicat nu o carte, ci cinci-zece consacrate Francmasoneriei – principii, istorie, documente. Printre aceştia: Ştefan Maşu, Emilian M. Dobrescu, Paul Ştefănescu, Olimpian Ungherea, ca să-i numesc pe cei mai prolifici. Important este însă faptul că apar monografii de loji («Phoenix») sau biografii de mari masoni: Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Alexandru Paleologu, Costache M. Moroiu. Autorii nu sunt numai bucureşteni sau Mari Demnitari masoni, ci si cercetători ştiinţifici foarte cunoscuţi sau unii de care nu a auzit nimeni dintr-un colţ sau altul al ţării. Dar si reviste pur masonice. Unele dintre ele – puţine, foarte puţine, e drept – se vând la orice chioşc de Difuzarea Presei. Nici perioada interbelica nu s-a bucurat de o asemenea productie editorială.
E bine, e rău ? Categoric este un fapt benefic. Fără să considerăm că masonii vor, prin aceasta, să facă prozeliţi, opinia publică trebuie să fie informată– cum spune Arhimandritul Gherasim la 1787 care a făcut-o «anume ca toţi ce vor ceti să cunoască greşita socoteală ce au de această tagmă». Anul acesta, 2010, se împlinesc şi 130 de ani de la fondarea Marii Loji Naţionale Române (8/20 septembrie 1880), ca entitate suverană pe teritoriul naţional. Prilej de noi publicaţii. Ocazie ca diferitele Centre de studii, Institute sau Loji de cercetare să dea la lumină o producţie apreciabilă.
La 25 septembrie 2010, in spaţiul academic de la Biblioteca Academiei Române, Centrul Naţional de Studii Francmasonice, în colaborare cu Centrul Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti, dar şi cu marii deţinători ai tezaurului francmasonic: Biblioteca Academiei, Arhivele Naţionale ale României, Muzeul Naţional de Istorie a României, Memorialul Bălcescu, Muzeul Literaturii Române din Iaşi, cărora li s-ar putea alătura marile muzee din Cluj, Sibiu, Timişoara etc. etc. Vom avea avea prilejul să ascultăm comunicări ştiinţifice de înaltă ţinută, dar şi să vizităm una dintre cele mai mari expoziţii masonice din ultimele două decenii.
Direcţia de viitor a literaturii masonice este una singură: mai întâi să ne publicăm documentele – şi sunt câteva mii – şi mai apoi să dăm la lumină o istorie adevarată, mai puţin legendară, a Francmasoneriei din România, componentă inseparabilă a istoriei naţionale.
Pregătim, pentru aceasta toamnă un prim volum de documente: Arhivele Ordinului Masonic Român care adună în peste 1.500 de pagini câteva sute de documente din arhivele din România, Franţa, Italia, Rusia. Vor urma, în volumele următoare, documente din Arhivele din Ungaria, Austria, Statele Unite, Portugalia etc. etc.

Rep.: Cum ar trebui masoneria să se deschidă către societate? Nu şi-ar pierde în acest fel ultimele secrete?

H.N.B.: Marele secret al Francmasoneriei este că nu exista niciun secret. Mulţi m-au întrebat care sunt secretele masonilor. Există cu adevarat un secret al Francmasoneriei ? Sigur, cei mai mulţi ar răspunde că singurul secret (care, fie vorba între noi, nu mai e nici el un secret) sunt numele francmasonilor. Pe Internet găseaţi o listă, mai mult sau mai puţin fantezistă,  cu vreo trei-patru sute de masoni din zilele noastre. Sigur, cam puţin faţă de cei opt-zece mii cât se estimeaza ca ar fi în cele şase-opt Mari Loji sau Mari Oriente, fără a mai pune la socoteală alte trei-patru Mari Loji feminine sau mixte. Eu însumi am publicat în Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România biografiile a peste 9.000 de masoni din ultimele două secole şi jumătate. E drept, 90% dintre ei trecuţi deja la Orientul Etern. Unii au spus, mulţumesc, dar de ce nu şi cei de azi, care trăiesc. Mi-a fost foarte uşor să răspund: întâi să merite să fie consacraţi de un Dicţionar şi mai ales de o Enciclopedie naţională.
Dar nu acesta este secretul. Există totusi un secret, un mare secret, pe care – şi să vrem– nu-l putem exprima în săracele noastre cuvinte: trăirea, momentul iniţierii, clipa în care profanul – asemeni candidatului la preoţie se află în momentul hirotonirii – intră în contact cu energia divină şi primeşte harul Marelui Arhitect al Universului, care nu este altul decât Dumnezeu.

Rep.: Dacă masoneria are rolul de a educa un om cum vedeţi evoluţia fiinţei în ultimele secole? Daca aţi fi pus să faceţi o scurtă radiografie a societăţii româneşti, cum arata societatea românească din perspectiva unui mason?

H.N.B.: De multe ori sunt întrebat: ce face masoneria concret, astăzi, in această zi, în acest minut, pentru societate, pentru oameni. Nu istorie. Nu ce a făcut in secolul al XIX-lea sau mai ştiu eu când. Astăzi. Acum. Aici ar fi multe de spus. În primul rând se pleacă de la o premiză greşită. Masoneria nu este un ONG sau un Partid ori un Sindicat, nici măcar un Club, care să aiba un Program (Plan de măsuri) anual, cincinal etc. Programul masoneriei se adresează viitorului, pe timp nedefinit. Noi spunem că luăm un «om bun ca să-l facem şi mai bun». Un mare mason al secolului renaşterii naţionale, Nicolae Bălcescu, spunea că nu-i este dat unei generaţii să culeagă roadele principiilor pe care le implementează în societate. Noi suntem, într-un fel, nişte semănători: aruncăm în ogorul societăţii grăunţele care vor rodii în viitor. Cu o condiţie: ogorul să-i dea viaţă, să-l fertilizeze. Altfel este o boabă aruncată în vânt şi în van.
Ce vor masonii: ca omul, Omul cu O mare, să fie sau să devină: mai credincios, tolerant, ecumenic, solidar, să-şi iubească semenul ca pe el însuşi. Nu sunt aceste principii morale îmbrăţişate de orice religie de pe pământ?
Cum ar arăta societatea românească, de fapt societatea omenească, din perspective unui mason. Omul contemporan este fără îndoiala produsul societăţii contemporane. Ei bine, acest om vine în masonerie cu calităţile şi viciile cu care trăieşte în societate. De aceea nu luăm în masoneriei pe oricine, ci numai «un om liber şi de bune moravuri». Şi ce vrem să facem cu acest om, cu acest novice pe care-l «iniţiem»? Exact ceea ce spuneam mai sus. Condiţia “sine qua non” a Francmasoneriei este ca viitorul mason să creadă în Dumnezeu – pe care noi îl definim ca Mare Arhitect al Universului, Creatorul. Dumnezeu este unic, indiferent cum este numit în diferitele religii de pe glob. Ce-i cerem acestuia în tot procesul de perfecţionare, de la Ucenic, la Calfa, la Maestru ? Să fie tolerant. Toleranţa trebuie să se manifeste nu numai între «fraţi», ci mai ales în societate, în viaţa socială, politică, religioasă. Să practice ecumenismul; nu numai cel religios, ci şi cel etnic. Fraţii mei pot fi creştini sau musulmani, budişti sau practicanţi ai religiei evreilor, dar în egală măsură pot fi albi, negri, galbeni, africani sau asiatici, europeni sau din orice alt colţ al lumii. Biserica sau Sinagoga ori Moscheea adună credincioşii religiei pe care o reprezintă. Templul Masonic aduce, însă, la un loc oameni de religii sau confesiuni diferite, care se simt «fraţi» şi se comportă ca atare. Solidaritatea, într-ajutorarea – iată alte principii care călăuzesc un mason. Mulţi vor să ştie de unde vine puterea masoneriei. Simplu, din educarea fiecărui frate în spiritul acestor principii morale (care sunt şi ale religiilor). Odată aplicate în societate rezultatul este evident, cel aşteptat. O societate, o naţiune, umanitatea, mai tolerantă pentru care viitorul se clădeşte «împreună». Mă întreba cineva, cum ştiu că omul acela pe care îl am în faţa mea, îl văd pe stradă sau la serviciu, este mason. Nu este nevoie să aibă o stea pe frunte. O insigna sau un ecuson la haină. O legitimaţie, o diplomă, un act. Nimic din toate acestea. Mult mai vizibil decât insemnele exterioare şi efemere este comportamentul. El trebuie să fie un exemplu în viaţa de zi cu zi, în societate, în familie, în profesie, în viaţa publică. L-am întrebat pe un mare mason, Fratele Mihai Musceleanu, care trăia de douazeci de ani în emigraţie la Paris, dacă poate să-mi indice marile valori sacre ale umanitaţii într-o scară a valorilor. Şi mi-a răspuns: biserica, ţara, familia, masoneria. Oarecum surprins că a lăsat la urmă masoneria mi-am exprimat surprinderea. Răspunsul său a fost simplu: nu eşti mason dacă nu eşti credincios, nu eşti mason dacă nu nu-ţi iubeşti ţara, nu eşti mason dacă nu eşti un bun familist. Acestea dau putere masoneriei: credinţa, patria, familia.

Rep.:Aţi fost numit părintele istoriei francmasoneriei din România. Cum au evoluat scrierile istorice despre fenomenul masonic în România?

H.N.B.: Poate datorită vârstei. În 2008 am sărbatorit 70 de ani de viaţă şi 40 de ani de studiu al istoriei Masoneriei. Sigur, Masoneria poţi s-o înţelegi sau s-o studiezi fie din afara, fie din interior. Eu am studiat-o mai întâi, timp de peste două decenii din exterior. Apoi din interior. Aici fac o precizare. Am avut şi noroc. Studiez masoneria din interior de la redeşteptarea ei după 1989. Am cunoscut şi am intervievat pe toţi cei 21 de supravieţuitori ai gulagului comunist, veterani ai Masoneriei. Apoi am intrat eu însumi în Fraternitate. Întâmplător (sau nu) sunt primul profan iniţiat într-o lojă de tradiţie franceză. Cei ce mi-au dat Lumina au fost, toţi, fără excepţie, veterani. Primiseră, la rândul lor, Lumina masonică, unul dintre ei, inginerul Bărbulescu, în 1936 – când eu nici nu eram născut – ceilalţi în anii 1944-1948. Mai este cazul să întreb, o fac retoric, ce şi cum m-au educat aceştia ? Astăzi, de cele mai multe ori, un tânar sau mai puţin tânar, este inţiat într-o loja unde viitorii lui Fraţi dacăau cinci-zece ani vechime. Diferenţa ? Vă las pe dvs. s-o apreciaţi.
Istoric sigur sunt. Am scris o duzină de cărţi şi câteva duzini bune de articole. Prima carte mi-a aparut în 1971. Era consacrata naşului meu de masonerie: Nicolae Bălcescu. Nu, nu este o inadvertenţă. Naşul de masonerie este cel care te prezintă Lojii. Nu putea fi, deci, Nicolae Bălcescu. Dar, totodata, naşul de masonerie este cel care îţi călăuzeşte paşii până devii Maestru. Din acest punct de vedere am spus, fără a greşi, ca omul care m-a dus în Masonerie a fost Nicolae Bălcescu.
Drumul istoriografiei masonice este cel firesc. Poate, la început, timid apoi din ce în ce mai sigur şi mai profund literature masonica şi-a găsit locul ce i se cuvine în cultura şi istoria românească. Astăzi avem deja din ce în ce mai mulţi Fraţi care s-au aplecat cu onestitate, lăsând la o parte boala copilariei istoriei masoneriei – apologia, asupra unor evenimente sau personalităţi care au ilustrat aproape trei secole de Francmasonerie românească. Dar ceea ce este îmbucurător este, fără îndoială, abordarea subiectului de către istoricii de profesie, mulţi dintre aceştia nefiind masoni. Istoria Francmasoneriei, încet dar sigur, îşi ocupa locul meritat în Istoria Naţioala a României. Aş adăuga aici un fapt care nu pare iesit din comun, dar are o anume semnificatie: tot mai mulţi profesori indică studenţilor francmasoneria ca subiect al tezelor de licenţă, al referatelor la masterat sau al lucrărilor de doctorat.
Cineva, un mare istoric, academician, mai demult, mi-a spus: Horia, tu nu poţi scrie istoria Masoneriei decât din afara ei, căci dacă o scrii dinăuntrul ei, te vor da afară. Multă vreme am crezut că aşa este. Am cunoscut şi experienţa «arderii între coloane». Am continuat să scriu. Si voi continua. Unii, mă apreciază, alţii m-au acuzat de «denigrarea» Masoneriei, pentru că am vorbit sau scris şi despre masonii «făcuţi şi nu născuţi», culmea am fost acuzat şi de… «patriotism» pentru că am găsit rădăcinile masoneriei româneşti la mai puţin de două decenii de la fondarea Marii Loji a Londrei (1717) – devenită în timp Marea Lojă Mamă a Lumii – sau de la tipărirea (1723) Constituţiilor lui Anderson !
Mă consolez cu gândul că singurul şi adevăratul «judecător» este Timpul şi Istoria.
Rep.:Este România prima ţară din lume care a introdus neoficial femei în masonerie?

H.N.B.: Nu. Franţuzoaica Maria Deraismes (1828-1894) este iniţiată la 14 ianuarie 1882 în Loja «Les Libres Penseurs»  (Liber-Cugetătorilor) din Pecq. Dar, tot atât de adevărat este că surorile Elena C. Moroiu (1869-1941) şi Maria C. Moroiu (1872-1953), fiicele Marelui Maestru al Marii Loji Naţionale Române, Costache Moroiu, sunt iniţiate ca «lowton» [fiu de mason] în Loja «Steaua Sudului» din Mangalia. Fără îndoială că era vorba de o procedură de «adopţie», iar acesta Loja nu era o Loja feminine. Cele doua surori pot fi, totuşi, considerate fără nicio ezitare ca primele femei iniţiate in misterele Francmasoneriei din România.
Deci, nu este vorba de o introducere «neoficiala» a femeilor în Masonerie, ci una cu adevărat «oficială». Chiar dacă informaţiile sunt lacunare, iar documentele sunt destul de sărace avem suficiente date care să ateste existent Marii Loji de Adopţiune Steaua Orientului fondată la data de 1 martie 1922. Părintele ei spiritual este colonelul Ioan T. Ulic, unul dintre conducătorii Francmasoneriei din României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, practic, pe toată perioada interbelică. Avem şi numele a 24 de «surori» din acea epocă. Inserarea şi a cinci dintre acestea cred că este semnificativă, prin numele şi activitatea lor în cultura românească: Bucura Dumbravă, Agepsina Macri-Eftimiu, Claudia Milian-Minulescu, Zoe C. Pallade, Smaranda Maltopol. Şorţul acesteia din urmă se conservă astăzi la Memorialul Bălcescu ca una dintre cele mai preţioase mărturi ale existenţei Marii Loji de Adopţie «Steaua Orientului». Americanii o numesc «Eastern Star».

Rep.: Daca ar fi sa facem o clasificare mai noncomformista a lojilor masonice din România care credeti ca ar fi cele mai influente? De ce se aude prea rar despre o actiune organizata de masoni?

H.N.B.: Nu putem face un clasament al Lojilor masonice din Romania după «influenţa» pe care acestea o au în societate. Nici chiar a Marilor Loji. În România, în acest moment, sunt zece Mari Loji sau Mari Oriente, masculine, feminine sau mixte. Unele au câteva sute, altele câteva mii de membri. Am afirmat întotdeauna – de aici şi acuzaţia unora că am defăimat Marea Loja – că Puterea masoneriei nu stă în cantitate, ci în calitate, nu sta în numărul oficial sau neoficial de membri, ci în calitatea acestora. Nici vechimea unor Fraţi sau unor Loji nu poate fi un «certificate de calitate». Uneori influenţa masonica este dată de un Frate şi nu de o Lojă în ansamblul ei. Şi, apoi, nu putem măsura, cântări, rodul educaţiei masonice asupra fraţilor înşişi sau asupra celor din jur după o zi pe alta, după o lună pe alta şi nici chiar de pe un an pe altul. Timpul este cel care validează beneficiile societăţii prin lucrarea masonilor.
Nici prezenţa numerică a masonilor într-un for sau într-o instituţie a statului nu este o garanţie a succesului activităţii masonice. Dar poate şi fi. Iata un exemplu: Generalul Christian Tell, vechi mason, «stăruia», la 1857, ca în Divanul ad-hoc să fie, de preferinţă, aleşi ca deputaţi cei care au primit «lumina», adică francmasoni !
Sau, avem o statistica a guvernelor României din perioda interbelică din care rezultă, de pilda, că atunci când primul ministru era mason, numărul miniştrilor masoni din guvernul său era relative mic şi invers, când primul ministru nu era mason, numărul miniştrilor masoni era majoritar.
Încă odată, influenţa masonică în societate este dată de calitatea membrilor şi nu de apartenenta lor, formala, la Francmasonerie. Am spus-o şi o s-o mai spun până când va fi inţeleasă cu adevărat: Masoneria este o stare de spirit – o ai sau nu o ai. Mason nu te faci, te naşti. Dacă nu trăieşti masoneria nu faci doi bani.
Nu cred că se aude prea puţin despre activitatea Masoneriei. Din păcate se aude, chiar prea mult, de «scandalurile» din Masonerie. Masonul este educat să nu se bată cu pumnii în piept că este mason. Faptele lui să dovedească că este un bun mason, aşa cum trebuie să fie un bun cetăţean.

Lucrarea francmasonului este cu el însuşi. Şlefuirea pietrei este cizelarea educaţională şi profesională, morală. Am pus ca titlu unei cărţi de interviuri aceasta cugetare, care, cred că sintetizează cel mai bine rolul şi locul francmasoneriei în mileniul III: «Aflat în întuneric candidatul aspiră la Lumină, aflat în neştiinţă el caută Calea Perfecţiunii, Calea Adevărului, Calea către Dumnezeu»
    
Rep.: Cum vedeţi conflictele dintre Marea Loja Naţionala din România şi celelalte Mari Loji din România? Nu a ajuns fenomenul masonic în România la maturitate?
Nu a răspuns la această întrebare.
Rep.: Care este rolul Marii Loji Naţionale Unite din România în istoria recentă a Francmasoneriei româneşti ?
H.N.B.: De multe ori am fost întrebat de ce în România nu există, nu poate exista, o singură Mare Loja. Una, puternică, reprezentativă pe plan naţional şi internaţional! Nu este o scuză afirmaţia că sub aspectul numărului de Mari Loji pe un teritoriu stăm mult mai bine, decât multe alte ţări cu tradiţie în acest domeniu.
Cred că problema trebuie pusă altfel. Sunt adeptul principiului «unitate în diversitate». Noi care am trăit epoca «partidului unic» avem, aşa, o teamă instinctivă, dacă nu o repulsie, de o conducere unică. Oamenii sunt diferiţi. Modul lor de a acţiona este şi el diferit. Dar, dacă principiile sunt aceleaşi nu văd nimic rău în a exista o pluralitate de organizaţii masonice. Totul este cum interacţionează ele. Dacă simpla existenţă, datorita orgolilor unor Mari Maeştri, este un permanent subiect de «scandal» în presă, atunci este cu totul altceva.
    Apoi, trebuie să avem în vedere condiţiile în care s-au născut, s-au redeşteptat după revenirea la democraţie. Sunt factori interni, dar mai ales factori externi. Exista un principiu fundamental, universal valabil: o Mare Loja nu se poate constitui într-o ţară decât dacă acel teritoriu este «terra nuda». Cu alte cuvinte atâta vreme cât într-o ţară, România de pildă, există o Mare Loja nici o Putere Straină nu poate da Lumină unei alte Mari Loji pe acel teritoriu. De aici porneşte totul. Se pare că unii, vorba proverbului, au considerat România “sat fără câini” ! Şi au dat buzna. S-au întrecut, care mai de care, să facă aici Mari Loji. Fără indoială aceasta aminteşte de geopolitica Marilor Puteri. Nu le-a fost greu să găsească «fraţi» dornici de zorzoane şi titluri. Unii chiar au plătit pentru asta.
    Marea Loja Naţională Unită din România, continuatoarea fără întrerupere a Marii Loji Naţionale Române de la 1880, dacă vrea să-şi onoreze tradiţia trebuie să mediteze la cuvintele profetice ale lui Bălcescu:
    «De unde vine aceasta sterilitate într-înşii ? De unde ?… Din lipsa credinţelor, din lipsa comnvincţiilor puternice, sufletul lor este steril. Dar, ia inspiraţi-le dragostea Patriei, a frăţiei şi a libertăţii; vărsaţi în inimile lor credinţa şi nădejdea în viitor, puneţi un Dumnezeu pe altarul lor, o stea în cerul lor care să-i povăţuiască în calea lor, şi veţi vedea dacă aceste suflete, ce vi se par acum stinse, nu se vor deştepta şi nu vor deştepta pe cele de lângă dânsele; veţi vedea dacă ele nu vor fi în stare să răstoarne societatea învechită şi să realţe alta nouă».
    Rolul Marii Loji Naţionale Unite din România nu poate fi decât unul singur: să construiasc ă. Masonii sunt constructori. Nu mai zidim Catedrale, ci, Oameni. Ce lipseste astăzi Masoneriei este un crez, un ţel.
    Poate niciodată mai bine decât acum ar trebui să apelăm, vorbind de viitorul masoneriei româneşti, la titlul cărţii lui Sienkiewicz (parafrazându-l):Quo vadis, francmasoneria română ?
    Sigur, putem vorbi şi de imaturitatea masonilor. Apelez tot la istorie, pentru că cine nu-şi cunoaşte trecutul nu va înţelege prezentul şi nu-şi va clădi viitorul.
    În 1989 veneam după aproape o jumatate de secol de totalitarism de extremă dreaptă sau stângă, de la fascism la comunist. Elita societăţii româneşti şi implicit a Masoneriei fusese decimată în lagărele de muncă, în temniţele comuniste sau luase calea exilului. Mulţi au murit în puşcării, tot atât de mulţi au murit în foamete şi săracie după 1964 sau pur şi simplu de bătrâneţe. Alţii s-au risipit pe cele cinci continente. Căci am avut masoni şi loji în Franţa, în Germania, în Argentina, în Israel, peste tot unde exilul i-a dus pe fraţii noştri.
    Cine, atunci în 1989, mai exact în 1990, să redeştepte masoneria naţională ? În ţară – spuneam mai sus – am descoperit 21 de veterani, toţi cu vârste aproape de 70-80 de ani. În diaspora aveam şi acolo, e drept unii mai tineri, iniţiaţi după ce au fugit din România, dar cu familii şi situaţii stabile în ţările de adopţie. Câţi dintre aceştia au revenit în Patrie ? Unii se mai temeau încă de fosta Securitate. Un istoric al Francmasoneriei române, Gérard Serbanesco, vorbind despre altă epocă, dar aceeaşi Sericutate (la începuturile ei) are un capitol întreg despre «inundarea» Marii Loji Naţionale din România, prin anii 1947-1948, de elementele noii puteri comuniste şi securiste. Le era, deci, teama ca fenomenul să nu se repete.
    De aceasta situaţie au profitat Marile Puteri masonice care s-au întrecut în a veni în România – uneori şi câte două-trei din aceeaşi ţară – pentru a implementa Mari Loji în România. De aici multitudinea de entităţi masonice care, evident, se luptă între ele pentru a-şi demonstra legitimitatea regularităţii. Si, exagerând puţin, când ai trei fraţi, patru vor să fie Mari Maeştrii, totul este clar ca lumina zilei.
    Nu, nu am ajuns la maturitate. Şi nu numai pentru că nu mai avem elitele epocii renaşterii naţionale, paşoptiste, nu pentru că nu mai avem personalităţile anilor interbelici, ci pentru că nu mai avem ceea ce Bălcescu le spunea tinerilor adunaţi la Paris în noaptea Anului Nou, 1848:
«Nu ziceţi suntem slabi ! Când Dumnezeu dă o misie dă şi puterea d-a o împlini. Nu ziceţi suntem puţini ! Ei erau numai doisprezece acei apostoli care reformară lumea. Dar ei au isbutit căci aveau în inimile lor pe Hristos, adică dragostea umanităţii şi jertfirea. Fie acestea şi simţămintele dumneavoastră şi veţi regenera naţia. Dară, domnilor, o veţi regenera !»

Tiberiu Hrihorciuc