Roba, este o haină lungă şi neagră, cu mâneci largi, pe care o poartă magistraţii, avocaţii şi grefierii în şedinţele de judecată, precum şi profesorii universitari la anumite solemnităţi. Francezii, fac din ea, un cult(robe).
Profesorul V. Dongoroz ţinea foarte mult, la modul în care sunt echipaţi magistraţii. Haina lor este neagră, pentru că nu întotdeauna aduce veşti bune. Primilor inculpaţi care au văzut-o, li s-a rău şi au căzut la pământ. E o poveste veche care ne aminteşte că în faţa judecăţii tremurăm toţi, aşa frică le era, că îşi puneau mâinile la ochi. În haina neagră, ei vedeau moartea, care se executa cu paloşul, prin tăierea gâtului. „Justiţia” a lăsat urme adânci, de care nu mai merită să mai amintim.
Lăsând la o parte istoria, trebuie să spunem că, în justiţie, modul în care te îmbraci şi te prezinţi publicului, nu sunt lipsite de importanţă.
Roba, pentru că despre ea este vorba, nu trebuie să aibă neapărat culoarea neagră, asta o demonsztrează judecătorii de la Curtea Constituţională, care poartă robe de altă culoare. Indiferent însă de culoare, roba crează imrpesii, suscită tot felul de comentarii. Cetăţeanul vede însă îmbrăcat în robă, procurorul şi judecătorul, avocatul şi greafierul, şi, dacă este elegantă, bine întreţinută, o admiră şi o respectă.
Problema care se pune nu este însă roba, ci omul care o îmbracă. Când pronunţăm cuvântul de procuror sau judecător, avem în vedere, în primul rând,  însuşirile, calităţile pe care trebuie să le aibă. Rolul lor în şedinţele de judecată, în soluţionarea justă a cauzelor este imens. La şedinţele de judecată, este nevoie, în primul rând de solemnitate, asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procedurii de judecată.
Un judecător, al cărui glas nu-l aude nimeni, foloseşte termeni inadecvaţi, nu-l intereseză ce se petrece în sala de judecată, este grăbit sau prost dispus, nu-l ia nimeni în seamă, nu-l ascultă nimeni. La o instanţă spre exemplu, pentru că impricinatul s-a adresat judecătoarei cu cu formula: „Doamnă preşedinte” şi nu „Onorată instanţă” a fost amendat cu suma de 1000 de lei.
În loc să dea dovadă de înţelegere, să aprecieze că petiţionarul nu avea de să cunoască Regulamentul de Funcţionare a Instanţei, formula exactă prevăzută de procedură, a recurs la un gest pripit, realmente agresiv. Termenul de „instanţă” este asemuit cu „organ de stat” format din structuri, care se ocupă de distribuirea justiţiei. E greu de acceptat că o persoană fizică, trebuie să fie considerată „instanţă”. Reprezintă instanţa, dar nu este o „instanţă”. În sala de şedinţe era multă asistenţă şi incidentul creat de judecătoare a stârnit comentarii din cele mai nefavorabile.
Justiţia nu are nevoie de scandal, de dispute aprinse care să-i strice imaginea, să-i ştirbească prestigiul, autoritatea. Judecătorul nu trebuie să se ia la harţă cu impricinatul, să coboare la nivelul lui de înţelegere, să se formalizeze de o exprimare care nu conţine nici un element de desconsiderare. A fi înţelept, spunea Socrate, este „să-ţi adaptezi convorbirea la circumstanţe”. Judecata nu are simplamente un rol juridic, ci şi unul educativ. Cetăţeanul are foarte multe lucruri de învăţat de la procuror şi judecător. În condiţiile în care procesul s-a desfăşurat cu încălcarea normelor procedurale, a fost pronunţată o hotărâre nedreaptă, contrară legii, justiţia, ca instituţie de stat, îşi pierde autoritatea, n-o mai ia nimeni în seamă. În timpul cercetărilor şi al judecăţii inculpatul trebuie tratat ca om, să nu fie supus la niciun fel de suferinţă morală sau fizică.
S-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, ca tratând pe infractor cu atenţie, decenţă şi eleganţă, se câştigă un lucru care dăinuie o viaţă întreagă: simpatia şi respectul. Autoritatea, este prerogativa cea mai importantă a instituţiilor statului. Autoritatea o exprimă procurorul şi judecătorul, prin superioritatea lui intelectuală şi morală, prin stăpânirea lui fără cusur a principiilor justiţiei, aplicarea corectă a legii.
Datorită automatismelor şi constângerilor sociale, procurorul şi judecătorul sunt supuşi la izolare. E nevoie să citim, să învăţăm mereu câte ceva.  E nevoie de cultură care ne dă posibilitatea să ne apropiem de ceea ce este plăcut şi frumos, ceea ce place ochiului şi minţii.
Cultura este singurul mijloc de a rămâne în uman, e o chestiune de vocaţie. Cultura aparţine inteligenţei de elită şi ce greu se ajunge la acest nivel. Învăţătura nu se termină niciodată, lung e drumul învăţăturii, spune Socreate.
Purtăm roba, este nevoie de ea, dar nu exprimă autoritatea.
Colonel(R), magistrat
Ion Ghercioiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.