Alexandru LELE
Te cruceşti în faţa febrilităţii cu care SUA îşi caută aliaţi pentru războiul împotriva Irakului lui Saddam. La forţa lor militară, economică şi financiară, ai spune că nu ar avea nevoie de nimeni şi de nimic. Totuşi, ultimele săptămâni au fost marcate de o activitate diplomatică fără precedent. Statele Unite încearcă, pe de o parte, să adune cât mai multe state într-o coaliţie antiirakiană şi, pe de altă parte, să determine adoptarea unei rezoluţii ONU pentru autorizarea folosirii forţei militare. Iar totul are loc pe fundalul convingerii generale că, oricum, războiul se va declanşa. Planurile americane sunt popularizate ca fiind atât de infailibile încât au mers cu detaliile pînă în perioada de după debarcarea lui Saddam. Şi asta, fiţi siguri, fără ca strategii lor să fi luat în calcul asistentele medicale din România, drumarii(genişti, dacă vreţi) de la Sofia, hangarele din Madagascar şi nici măcar poliţia militară spaniolă.
« Francezii ştiu că, dacă îşi folosesc dreptul de veto, îl vom ignora. Ştiu şi că Saddam nu va învinge. Şi atunci ce interes ar avea să-şi atragă animozitatea unui învingător ? », se întreba recent un important demnitar de la Pentagon. Chiar, ne întrebăm şi noi la Oradea, de ce ?
Răspunsul, din fericire, nu-l va da un militar. Lumea nu se reduce, cel puţin deocamdată, doar la numărul de avioane, rachete şi tancuri. Un militar de tipul celui citat mai sus nu are, probabil, îndoieli pe câmpul de luptă. El a fost lăsat să vorbească pentru a face cunoscută hotărârea SUA de a suporta şi singure efortul militar, de povara căruia nu trebuie să se cramponeze ţările care nu agrează intervenţia. Scos din cutia sa războinică şi pus în faţa complexităţii relaţiilor internaţionale, ostaşul respectiv ameţeşte. Cei care-l plătesc şi-l comandă nu uită amănuntul esenţial că războiul împotriva lui Saddam se va purta în numele luptei împotriva terorismului. Definit şi ca război murdar, fără reguli şi fără cavalerisme. Fără lege şi fără Dumnezeu. Aici este dificultatea din care se zbat să iasă onorabil viitorii învingători de pe cîmpul de luptă: ei nu pot folosi retorica celor pe care îi combat. Au nevoie de dreptul internaţional. Altfel nu sunt mai buni ca teroriştii. Au nevoie de o coaliţie cât mai largă pentru a nu fi învinuiţi că apără şi promovează numai interesele americane. În cărţile de istorie trebuie să rămână scris că a fost războiul întregii comunităţi internaţionale împotriva terorismului susţinut de regimul lui Saddam. Nimeni nu ar fi vizat rezervele imense de petrol şi nu a avut nimic cu poporul irakian, cel care furnizează victimele colaterale inerente oricărei conflagraţii.
Ce învingători vor fi americanii dacă nu îşi asigură încă de la început un suport în lege şi în comunitatea internaţională? Ar însemna să înlocuiască un tip de terorism cu altul, acuză ce li s-a adus deja de mai multe ori şi de care se feresc cu ostentaţie. Porecla de jandarm al lumii, cu care s-au mândrit la începutul euforiei de după căderea URSS, deja îi stinghereşte, dar nici nu trebuie să creadă vreun intrus mai băţos că nu pot fi şi aşa, dacă-i nevoie şi se obrăzniceşte careva, sfidându-i. Acesta este pragmatismul american, evoluat până la rafinament. Totul are nevoie de un stindard. Din care, mai târziu, când vine şi vremea afacerilor, poţi să faci steguleţe şi cămăşi de paradă, dar şi scutece sau lenjerie intimă.
Istoria şi diplomaţia, capitole paralele până la suprapunere, pleacă întotdeauna de la prezumţia că au spectatori foarte avizaţi. Cei care le scriu au identificat şi slăbiciunile îndărătnicilor cei mai înverşunaţi să se opună: sunt ahtiaţi după spectacol dar aşteaptă să fie convinşi în mod treptat şi numai cu un val de argumente, ca o femeie dispusă să se lase sedusă dar să nu-i fie atinsă onoarea. Chestiuni despre care un bărbat interesat şi cu experienţă o convinge de fiecare dată, dar numai cu răbdare şi inteligenţă, că nu sunt antagoniste. Ah, cochetăria franţuzească…
Cu adevărat, ca de fiecare dată, diavolul se ascunde în detalii.
