8 februarie – victoria ignoranţei şi fricii asupra raţiunii
Procesul vrăjitoarelor din Salem
În 1692, ignoranţa şi frica guvernau Salemul puritan. Câţiva bărbaţi şi femei au fost judecaţi şi executaţi. Oamenii îi numeau vrăjitori şi credeau că Diavolul le-a dat puteri speciale. Pe 8 februarie începea vânătoarea de vrăjitoare, în urma căreia 19 persoane au fost spânzurate, alte 6 murind în urma tratamentului inuman la care au fost supuse în închisoare.
Procesul vrăjitoarelor din Salem a reprezentat rezultatul unei perioade de puritanism paranoic, care a dus la moartea a cel puţin 25 de persoane şi condamnarea multor altora la închisoare. În 1692, în Salem (astăzi Denvers, Massachusetts), câteva tinere au fost acuzate de concetăţeni că sunt vrăjitoare posedate de Diavol. Acuzaţiile s-au răspândit cu repeziciune şi doar în două luni au implicat şi comunităţile din Andover, Amesbury, Salisbury, Haverhill, Topsfield, Ipswich, Rowley, Gloucester, Billerica, Beverly, Reading, Woburn, Lynn, Marblehead şi Boston.
Cauzele isteriei maladive
Există mai multe teorii legate de motivele care au dus la reacţiile atât de violente ale comunităţii din Salem împotriva presupuselor intervenţii demonice şi a vrăjitoriei. Cea mai comună este aceea că puritanii care conduceau colonia Massachusetts, foarte puţin influenţaţi de autoritatea regală până în 1692, când a fost introdusă noua Cartă, au folosit puritanismul, manipulîndu-l, pentru a induce o stare de isterie generală. Istoricii moderni o consideră o explicaţie prea simplistă. Alte teorii includ referiri la abuzuri asupra copiilor sau conspiraţia familiei Putnam pentru a distruge familia rivală Porter.
Comunitatea din Salem adăpostea puternice tensiuni. Puritanii îşi pierduseră Carta în 1688, în timpul Glorioasei Revoluţii şi, la începutul anului 1692, nu ştiau încă care va fi viitorul lor. În plus, erau supuşi în permanenţă atacurilor indienilor, neputându-se baza deloc pe un sprijin din partea Angliei. Miliţiile locale, formate din tineri, erau ineficiente, astfel încât, în 1675, unul din zece europeni stabiliţi în Noua Anglie a fost ucis în urma atacurilor indienilor. Din ce în ce mai mult, Noua Anglie a devenit o colonie comercială. Atât puritanii, cât şi anti-puritanii au câştigat o mulţime de bani pe care puritanii îi considerau necesari, dar şi agenţi ai păcatului. Comercianţii urcau pe scara socială, în timp ce pastorii îşi pierdeau din prestigiu.
Ispita Diavolului
Probabil cea mai convingătoare teorie este cea formulată de Mary Beth Norton, autoarea lucrării “Ispita Diavolului”. Teoria ei susţine că Salem şi restul Noii Anglii, în special zonele din nord şi nord-vest, au fost atacate frecvent de indieni, fapt care a creat o atmosferă de frică ce a contribuit în mare măsură la isteria generală. Acuzatorii au făcut numeroase referiri la întâlnirile dintre un “om negru”, vrăjitoare şi indieni în timpul sabaturilor. Şeful religios al puritanilor, care se credeau armata lui Dumnezeu, îi considera pe indieni ca aparţinând Diavolului, îi asocia cu vrăjitoria şi, în predici virulente, care durau câte cinci ore, amintea repetat de Satana şi slujitorii săi. Pentru puritanii din Noua Anglie, între a spune indian şi a spune Diavol nu era nici o diferenţă. Atacurile indienilor erau considerate încercări ale Diavolului de a distruge comunitatea puritană din exterior, în timp ce activitatea vrăjitoarelor urmărea acelaşi scop, din interiorul societăţii. Până în 1691, puritanii au pregătit spiritual terenul pentru instalarea isteriei legate de vrăjitorie.
Salemul însuşi a fost un microcosmos al tensiunilor puritane. Jumătate din comunitate era formată din fermierii care-l sprijineau pe pastorul Samuel Parris. Aceştia s-au separat de Salem Town, pentru a-şi forma comunitatea lor proprie. Cealaltă comunitate, reprezentată de comercianţi, a vrut să rămână în Salem Town, refuzând să contribuie la întreţinerea lui Samuel Parris şi a familiei sale. În plus, mulţi refugiaţi din faţa recentelor atacuri ale indienilor în regiunile Maine şi New Hampshire şi-au găsit adăpost, împreună cu rudele lor, în Salem, aducând cu ei poveşti de groază. Ca urmare, până în 1691, Salem Village a devenit un butoi cu praf de puşcă, iar fetele posedate de diavol au reprezentat scânteia care l-a făcut să explodeze.
Cerşetoarea, bătrâna şi sclava
În iarna geroasă din 1691-1692, Betty Parris şi Abigail Williams, fiica şi pupila pastorului Samuel Parris, au început să se poarte ciudat. Fetele sufereau de febră, convulsii şi contorsionări. Doctorul Griggs le-a examinat pe fete şi, după ce primul tratament a dat greş, a declarat că suferinţele fetelor ar putea fi rezultatul unor vrăji. Diagnosticul pus de doctorul Griggs în 8 februarie a dus la naşterea unei Inchiziţii puritane. Vânătoarea de vrăjitoare începuse.
Pastorul Parris şi alţi cetăţeni de vază din Salem le-au îndemnat pe fete să spună numele celui sau a celor care le provocau suferinţele. După o vreme, fetele au rostit câteva nume.
Primele trei femei care au fost acuzate au fost Sarah Good, Sarah Osborn şi Tituba. Sarah Good era cerşetoarea oraşului, fiica dezmoştenită a unui hangiu francez (care s-a sinucis pe vremea când Sarah era adolescentă), un personaj destul de antipatic, ce bombănea într-una, indiferent dacă primea ceva de pomană sau nu. Sarah Osborm era o femeie mai în vârstă, care intrase în conflict cu familia Putnam în momentul în care i-a deposedat pe copiii primului soţ de moştenirea ce trebuia să le revină, oferind-o celui de al doilea soţ. Tituba era sclava pastorului Parris, o indiancă (sau, după unele variante, o femeie de culoare) din Caraibe.
Cele trei femei au fost aruncate în închisoare, după care au urmat alte acuzaţii, una dintre acestea îndreptată împotriva fiicei de numai patru ani a Sarei Good, Dorcas. Printre alţi acuzaţi s-au numărat Rebecca Nurse, Abigail Hobbs, Deliverance Hobbs,, Martha Cory, Elizabeth şi John Proctor.
Victimele obscurantismului
Pe măsură ce numărul acuzaţilor din Salem, Boston şi împrejurimi creştea, a apărut o nouă problemă: nu exista un cadru legal în care acuzaţii să fie judecaţi.
Nici o persoană n-a fost judecată până în luna mai, când guvernatorul Phips a sosit în Salem şi a instituit un tribunal care “să asculte şi să hotărască”. Până la aceea dată au murit în închisoare, fără judecată, Sarah Osborn şi fetiţa nou-născută a Sarei Good. Multe alte femei erau bolnave. În aşteptarea procesului se aflau în închisoare aproximativ 80 de persoane.
Audierile au început în timpul verii. Numai cei care au pledat “vinovat” şi au dat alte nume au scăpat de execuţie.
Elizabeth Proctor şi cel puţin încă una dintre femei au obţinut amânarea executării sentinţei, deoarece erau însărcinate. Ele urmau să fie spânzurate după naştere. 19 persoane au fost spânzurate, inclusiv un respectabil pastor, un fost gardian care refuzase să mai aresteze persoane acuzate de vrăjitorie şi cel puţin trei persoane de vază din Salem.
Dintre condamnaţi, 6 erau bărbaţi, iar dintre femei, majoritatea abia ajunsese la vârsta maturităţii. O singură execuţie nu s-a realizat prin spânzurare: Giles Cory, un fermier de 80 de ani, a refuzat să fie judecat. Legea prevedea în schimb o formă de tortură în care victima era zdrobită punându-i-se pe trup bolovani de mari dimensiuni. După trei zile de tortură, Cory a murit fără să intre în proces. Refuzul lui Giles Cory de a accepta procesul a fost explicat prin dorinţa acestuia de a nu-şi pierde averea ce urma să fie confiscată de stat, fapt neadevărat; averile vrăjitoarelor condamnate nu au fost confiscate, iar averile unor persoane acuzate dar necondamnate au fost confiscate înainte de proces, ca în cazul vecinului lui Cory, John Proctor.
“Vrăjitoarea” invalidă
Cazul Rebeccăi Nurse este cel mai cunoscut dintre toate cazurile judecate la Salem. Rebecca era o femeie invalidă, în vârstă de 71 de ani. Demnitatea şi nobleţea de care a dat dovadă în timpul proceselor au influenţat opinia publică, orientând-o treptat împotriva acestora.
După ce prima femeie a fost acuzată de vrăjitorie, Rebecca Nurse a descoperit că şi numele ei fusese menţionat pe lista suspecţilor. Se zice că, la aflarea veştii, ar fi spus: “Sunt nevinovată precum un prunc nenăscut dar, cu siguranţă, păcatul pe care Dumnezeu l-a descoperit în mine nu-l regret din moment ce mi-a dat o aşa mare suferinţă, la o vârstă aşa de înaintată.”
Cu toate că familia Nurse era simpatizată de majoritatea locuitorilor din Salem, mai puţin de familia Putnam, ea fusese implicată în câteva procese pentru pământ, care ar fi putut sta la baza duşmăniei câtorva concetăţeni. Rebecca a fost examinată de o comisie de femei, după care a fost închisă, cu toate că două dintre femeile care au consultat-o au susţinut că boala ei avea cauze naturale.
Alături de fiul vitreg şi de fiica vitregă, alte 40 de persoane au susţinut nevinovăţia ei. Primul verdict a fost “nevinovată”, numai că, în speranţa că vor scăpa de pedeapsă, câţiva acuzaţi au recunoscut că au practicat vrăjitoria, acuzând-o şi pe Rebecca Nurse. Verdictul a fost schimbat în “vinovată”. Tribunalul a excomunicat-o, considerând-o “abandonată Diavolului şi pedepsei veşnice.”
La scurt timp după pronunţarea sentinţei, a fost spânzurată pe Gallows Hill, împreună cu alte patru femei. Sora ei, Mary Estey, a avut aceeaşi soartă. Nedreptatea a fost “reparată” în 1703, când moştenitorii Rebeccăi Nurse au primit o despăgubire de 25 de lire, şi în 1712, când pastorul care o scosese în afara Bisericii a anulat excomunicarea. Casa “vrăjitoarei” invalide mai există încă, fiind protejată de o societate istorică.
Cazuri de conştiinţă
Procesele vrăjitoarelor au luat sfârşit în octombrie 1692, la fel de brusc cum începuseră, chiar dacă persoanele care fuseseră deja închise pentru vrăjitorie n-au fost eliberate până în primăvara anului următor. Oficial, guvernatorul statului Massachusetts, sir William Phips, a închis cazurile în urma cererii conducătorului clerului din Boston, Increase Mather.
În Cazuri de conştiinţă, publicată în 3 octombrie 1692, Increase Mather afirma că “e mai bine ca 100 de vrăjitoare vinovate să fie eliberate, decât să fie spânzurată o singură persoană nevinovată”. Ecourile acestei expresii se regăsesc în prezumţia de nevinovăţie a sistemului judiciar de azi. Procesul vrăjitoarelor din Salem a marcat puritanismul, ducându-l la dispariţie. În mod indirect, a dus la fundamentarea principiilor S.U.A.
Acuzaţiile de vrăjitorii au fost retrase în timp, mai ales că Ann Putnam a redactat în 1706 o scrisoare dictată de remuşcări, în care recunoştea că Diavolul o împinsese să acuze oameni nevinovaţi. În mod special era amintită Rebecca Nurse. Spânzurată în 1692, în cadrul vânătorii de vrăjitoare de la Salem, Susannah Martin se poate odihni acum în pace.
Cu ocazia Halloween-ului din 2001, guvernatorul Jane Swift a semnat o rezoluţie prin care o exonerează de vina de a fi practicat vrăjitoria. Actul şterge aceeaşi acuzaţie altor patru femei executate în acelaşi timp cu ea: Bridget Bishop, Alice Parker, Margaret Scott şi Wilmot Redd. Nedreptatea a fost reparată din iniţiativa urmaşilor celor cinci femei, care au cerut să fie reanalizate dovezile în baza cărora au fost găsite vinovate. Guvernatorul statului Massachusetts a făcut uz de o lege din 1957, prin care se stabilea că guvernatorul are dreptul de a oferi exonerări.
Ioan BOTIŞ
Casetă 1:
Atunci i-au condamnat pe toţi la moarte
Numărul victimelor acuzate de vrăjitorie este uriaş. “Există o serie de statistici din care rezultă că de-a lungul celor şapte secole de prigoană a vrăjitorilor, în Europa şi America de Sud au fost arşi pe rug o sută de mii de oameni. Dar cifra este contestată de multe surse, din care se poate deduce că ea a fost de cel puţin cinci ori mai mare. Până în anul 1404, statisticile arătau că inchizitorii trimiseseră la moarte 30.000 de vrăjitori. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, numai judecătorul Carpzov a condamnat la ardere de vii circa 20.000 de persoane.” – Gh.V.Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului
Casetă 2:
Vrăjitoarele din Transilvania
Şi la noi, în Transilvania, au avut loc în secolul al XVII-lea o mulţime de procese şi condamnări la ardere pe rug pentru vrăjitorie. Astfel, în anul 1686, mai multe femei învinuite că au luat minţile soţiei principelui Mihail Apafi I, au fost ucise prin ardere de vii, deşi principesa dăduse semne evidente de demenţă încă din adolescenţă. La Braşov s-au desfăşurat, numai între 1621-1696, aproape 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Alte 10 procese similare s-au ţinut la Sighişoara în ultimele trei decenii ale secolului respectiv. Sibiul a găzduit şi el astfel de înscenări, printre care condamnarea unei “asociaţii” de preotese ale Satanei, care frecventau Sabaturile ce ar fi avut loc pe un munte de la Ocna Sibiului.
Casetă 3:
Sfârşitul prigoanei
Sub presiunea valului de proteste, Vaticanul a devenit mai tolerant, procesele împotriva vrăjitoarelor rărindu-se. În 1670, Franţa a dat semnalul refuzului conformării la sentinţele inchizitoriale, mai mulţi vrăjitori condamnaţi la Rouen fiind eliberaţi din ordinul ministrului Colbert. În Anglia, execuţiile de vrăjitori au fost suspendate după 1682, în Rusia după anul 1714, în Scoţia din 1722, în Austria din 1740 şi în Transilvania din 1753. Ultimele condamnări la arderea pe rug a unor vrăjitoare au avut loc în Europa spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Spania, Elveţia şi Polonia. Procesele vrăjitoarelor au continuat însă şi în secolul al XIX-lea în America Latină. Ultima ardere pe rug a avut loc în Peru, în anul 1888.
