Despre aceasta tara si insurectia de acolo scriu cu strangere de inima, chiar si cu emotie. Am activat acolo mai bine de doi ani, in calitate de consilier juridic la ARCOM, Tripoli. Libia este o tara imensa, vegetatie intalnim numai in zona limitrofa Mediteranei si in oaze, populatia localnica – raportata la dimensiunile statului – este putina, dar se gaseau, ca si acum, peste un milion de persoane venite din intreaga lume pentru a castiga cativa dolari. La inceputul anilor ‘80, Jamahiria Araba Populara Libiana Socialista, cum ii spune excentricul sau conducator, nu parea deloc saraca. Veniturile din petrol asigurau incasari uriase, se desfasurau mari lucrari de infrastructura, iar magazinele gemeau de marfuri importate din toate partile. Sub aspect economic, se parea ca lumea este multumita. Patura mai cultivata era, insa, profund afectata de teroarea exercitata de aparatul represiv. Politia si securitatea bateau ingrozitor. In incinta Curtii de Apel Tripoli, am vazut cum politistii loveau cu patul armelor detinuti politici pentru a intimida apartinatorii acestora si nu numai. Ideologia regimului era precara si se baza pe asa numita Carte Verde, compusa din trei brosuri, ce contineau lozinci si banalitati compuse de „marele” conducator.
Aparatul de represiune era omniprezent. Cand ieseam din biserica Sfantul Francisc, „baietii” stateau ostentativ pe capotele autoturismelor de mare capacitate, ca sa-i vada lumea ca ei exista, stiu tot si sunt atotputernici. Desi ni se spunea continuu ca statul respecta convingerile oricarei persoane, trecerea musulmana la o alta religie se sanctiona penal, iar in capitala, in afara de doua sau trei lacasuri de cult, toate bisericile au fost transformate in moschei. Mormintele italienilor care s-au instalat acolo din 1912 pana la cel de-al doilea Razboi Mondial au fost profanate. In Tripoli, in afara de cimitirul soldatilor britanici si francezi, toate celelalte cimitire crestine au fost afectate de furia islamica. Tara este frumoasa, desertul are un farmec inefabil, iar monumentele arhitecturale de la Leptis Magna si Sabratha sunt dintre cele mai impresionante si atesta geniul constructorilor romani. Am intalnit si libieni minunati. Negustorii sunt mult mai cinstiti ca ai nostri, iar mesterii care lucreaza metale erau de elita.
In alta ordine de idei, am vizitat de mai multe ori Muzeul Islamic sau de Arta Islamica din capitala – daca nu am retinut bine numele acestuia, fosta mea colega Monica Brosteanu m-ar putea corecta. Intr-una dintre sali erau insirati toti cei care in timpul ocupatiei turcesti au ocupat functia de pasa la Tarabulus. Printre acestia figura si Mihnea Turcitul, domnitor care a trecut la religia musulmana. Sultanul, pentru aceasta convertire, l-a recompensat cu aceasta functie de demnitate publica.
Evenimentele din Tunisia si Egipt, pe baza principiului dominoului, s-au propagat si in Libia, cu o violenta iesita din comun. Lumea s-a saturat pana peste cap de oameni care se cred providentiali dar, in realitate, sunt tirani sangerosi. Deja s-au inregistrat peste 1.000 de victime, iar Ghaddafi, mai paranoic decat fostii presedinti din estul si vestul tarii, care – culmea ironiei – se considera autoritate morala, declara ca represiunea abia acum incepe. Il parasesc, rand pe rand, principalii colaboratori, dar si diplomatii din exterior, iar estul tarii, unde se gasesc zacamintele de petrol, nu-l mai poate stapani. In contextul acestei falii, exista riscul ca, dupa ce regimul Ghaddafi va fi inlaturat, Libia sa se imparta intre Tripolitania si Cirenaica (intre vest si est). Faptul ca Muammar al-Ghaddafi a condus Libia din 1969 nu este numai din vina fostelor state comuniste sau a celor clientelare din Africa, ci si din culpa lumii occindentale. De dragul petrolului de cea mai buna calitate si pentru ca au putut vinde, din belsug, arme, nu s-au mai gandit deloc la drepturile si libertatile omului. Acestea sunt notiuni abstracte, care nu se pot exprima riguros in dolari si, acum, in euro.
Nu stiu cum si cand va inceta masacrul din Libia, dar ma gandesc cu ingrijorare la Ahmed Bahlul Krim, avocatul arab al companiei noastre si la consilierul juridic al Curtii Supreme de Justitie din Tripoli, care, fara a incalca legea locala, ne-au ajutat enorm pe noi, romanii. Dupa cum se vede, omenia nu cunoaste frontiere. As dori din suflet ca cei doi sa fie sanatosi si sa treaca cu bine peste aceste incercari.
Cand am fost in Libia, se gaseau la lucru acolo peste 12.000 de romani, iar acum sunt vreo 500, din care o parte s-au repatriat. Ii doresc Libiei un destin mai bun, nu numai din motive morale si sentimentale. Oprirea exportului de petrol va determina cresterea pretului acestuia si va bloca usoara revenire a economiei mondiale. Atunci nici zilele romanilor nu vor fi prea bune, ca sa ma exprim eufemistic.
Adrian Man
25.02.2011
Felicitari domnule Adrian Man. Un articol incantator, de istorie si geografie dar, in primul rand, de suflet. Felicitari!