Atunci când ideologia, tezismul, politica și naționalismul pătrunde în studiul istoriei și analiza istoriografică nu mai putem vorbi de științe socio-umane și de adevăr istoric. De-a lungul timpului falsificatorii istoriei au fost numeroși, iar practicarea istoriei ca și propagandă este sui-generis o politică a statelor. Nici valahii nu au scăpat de falsificarea originii lor, mai ales din partea istoriografiei grecești. De-a lungul timpului de la bizantini, cronicile slavo-germane sau maghiare până la istoriografia modernă a Bulgariei, Serbiei, Croației, Albaniei, Turciei, României, Rusiei sau Lituaniei, niciun istoric nu a pus sub semnul întrebării, doar cu mici corecții de la caz la caz, originea autohtonă a vlahilor din Balcani, care se trag din popoarele traco-iliro-geto-dacice, care au fost romanizate mai mult sau mai puțin, conform duratei stăpânirii imperiului roman pe diferite regiuni, de la circa 200 la 600 de ani. În epoca modernă, naționalismul grec în lupta pentru eliberare națională de sub imperiul otoman a creat teoria falsă și neștiințifică a originii grecești a vlahilor, care ar fi de fapt greci romanizați. Nu a fost de ajuns că peste o sută de ani în secolul XIX și la începutul XX bandele de haiduci naționaliști greci conduse de antarți au ucis valahi și au incendiat satele lor a trebuit ca statul grec să încurajeze inventarea unei teorii istoriografice false despre acest popor originar latinofon, cu o vechime ancestrală. În Grecia de azi, chiar dacă încă li se spune vlahi, în mediul academic oficial grecesc sunt prezentați oarecum „greci antici” sau „greci antici latinizați”. Dureros e faptul că elita vlahilor din Balcani a susținut din secolul XVIII lupta de independență a Greciei de sub imperiul otoman dând numeroși lideri sau martiri, cum a fost de exemplu Ioannis Kolettis, și a fost răsplătită cu prigoană și interzicerea drepturilor naționale. O parte a aromânilor au fost atraşi cu entuziasm în mişcarea naţională grecească, care a culminat cu războiul de independenţă şi crearea statului grec în 1828. Numeroși aromâni au ajuns astfel eroi ai poporului grec, dar independența Greciei în loc să aducă libertate națională, culturală și religioasă pentru valahi a marcat de fapt primul pas semnificativ spre grecizarea aromânilor. Din secolul XVIII grecii au dus o politică de asimilare a valahilor, mai ales a acelora care locuiau în aşezările urbane mixte. Biserica greacă a fost folosită ca instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, care era limba de cult în regiune. Preoții greci interziceau Liturghia în limba aromână. E adevărat că prin intermediul Bisericii greceşti s-au format şi primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academiei de la Moscopole. Practic, Academia moscopoleană a fost o instituție a luptei naţionale greceşti în secolul al XVIII-lea şi un moment major al iluminismului grec, dar și aromânesc în același timp.
Distrugerea oraşului Moscopole în mai multe rânduri în secolul barocului a dus la exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, i-a scos pe o parte a lor de sub influenţa grecilor. Primii intelectuali aromâni din diaspora au sesizat acest pericol al grecizării, ceea ce le-a adus anatemizarea lor de către înaltul cler grec filetist. În acest sens este de remarcat cazul lui Mihail Boiagi, autorul primei gramatici aromâne, persecutat de preoțimea greacă. (Marius Diaconescu, Cine sunt aromânii?- Historia.ro). Această grecizare a iscat un conflict în rândul valahilor din Grecia, între comunitățile filo-elene sau pro-române. Conflictul a fost sesizat de călătorii străini din secolul XIX. Toată chestiunea a pornit de la originile limbii. E adevărat că în epoca barocă și modernă numeroși intelectuali scriau în limba aromână cu litere grecești, de unde s-a produs astfel confuzia originii valahilor indusă forțat de unii intelectuali greci. Dezbaterea lingvistică despre originea limbii românilor sud-dunăreni a fost susținută în special de specialiști din România, dar și de cei bulgari, sârbi sau albanezi, care au susținut cu mici excepții în general teoria originii limbii aromâne ca dialect al limbii române. În realitate, limba valahilor sud-dunăreni este româna străveche din secolul XIII, care a căpătat datorită locuirii cu alte popoare balcanice o autonomie și o identitate specifică. Cei mai mari lingviști români au susținut clar că idiomul aromân este un dialect al limbii române. Despre aromâna ca dialect al limbii române au scris studii excepționale reputați lingviști și istorici români ca Al. Philippide, O. Densușianu, Al. Rosetti, Sextil Pușcariu sau G. Ivănescu. Această teorie lingvistică originară și autohtonă românească o susțin și cei mai mari învățați străini sau aromâni, ca G. Weigand, Pericle, Tache și Valeriu Oahagi, George Murnu, Th. Capidan, Caragiu-Marioțeanu, N. Saramandu și S. Caragiani. Au existat și lingviști sau istorici români care au susținut existența, parțială, a unei limbi aromâne a valahilor sud-dunăreni care după secolul XIII a devenit o limbă de sine stătătoare, proprie, diferită de limba română. Aici, fac referire în special la A.D. Xenopol, N. Iorga și C. Giuglea. Chiar și Al. Graur sau I. Coteanu au mers pe acest ”separatism” lingvistic, iscând o puternică polemică în secolul XX și au fost combătuți aprig de D. Macrea, R. Todoran, Al. Rosetti sau B. Cazacu.
De această fisură lingvistică au profitat istoricii naționaliști greci, care au susținut o teorie în afara cercetării științifice și singulară în arealul academic balcanic, vlahii sunt greci latinofoni, adică romanizați, deși aceștia și-au spus mereu ”români” și vorbesc un dialect al limbii daco-române de la nord de Dunăre. Mai mult, vlahii (aromânii) se simt frați cu românii nord-dunăreni și au fost ”ca acasă”, când au emigrat în România, unde se simt confortabil cultural, lingvistic, economic și religios. În a doua jumătate a secolului XX un istoric grec – cu apetențe ideologice și politice a reiterat pe baze jurnalistice, nu științifice, ce țin de un îngust patriotism etnic – Achile Lazarou a relansat teoria vlahilor ca popor grec romanizat, fără nicio legătură cu românii sau valahii din Bulgaria, Macedonia, Serbia, Croația sau România. Absurditatea teoriei a fost desființată de specialiștii aromâni sau lingviștii din România. E ca și cum ai spune că aromânii din Pind sunt greci, dar nu se înrudesc cu vecinii lor aromâni din Kosovo, Macedonia, Serbia sau Bulgaria deși vorbesc aceeași limbă și au aceleași tradiții culturale. Pe această lipsă de logică a învățatului grec ai putea spune că aromânii din Bulgaria, Serbia, Albania, Croația și culmea din România sunt greci latinofoni. Achile Lazarou susținea că grecii vlahofoni au stat la baza etnică a poporului (a)român și lingvistic la fundamentul celorlalte limbi latine balcanice: daco-româna, megleno-româna și istro-româna. Deci pe această logică în viziunea lui Achile Lazarou, noi românii din România modernă am fi urmașii grecilor romanizați și am vorbi o greacă vlahofonă. Mai mult, Achile Lazarou plusează fără niciun fundament științific, susținând că greaca vlahofonă nu e un dialect al limbii daco-române, nu este o limbă neo-latină de sine stătătoare sau un dialect romanic, ci este doar un idiom. În afara oricărei baze științifice, Lazarou spunea că grecii vlahofoni nu au simțit nevoia să vorbească latina vulgară, ei vorbind doar greaca, față de vlahii nord-dunăreni care și-au dezvoltat latina vulgară transformând-o în limba română. Lazarou nu explică de ce aromânii din epoca modernă și de azi vorbesc limba aromână în localitățile lor, care nu este limba greacă, deși ei sunt considerați greci. În fine, teoriile naționaliste grecești privind aromânii sunt futile și nu sunt luate în considerare de lumea academică din Balcani și din lumea civilizată. Totuși, Lazarou își dă seama subliminal de absurditatea tezelor sale și consideră că vlahii au venit din nord-vestul Balcanilor în Pind și s-au amestecat cu grecii vlahofoni la începutul evului mediu. Unitatea limbii (a)aromâne în spațiul balcanic nu poate fi explicat științific de Lazarou. Chiar dacă acest profesor grec crede că limba aromâna s-a unificat datorită celor peste 100 de școli românești înființate și finanțate de statul român din 1864 până în 1914. Teoria pseudo-istorică a lui Lazarou nu poate explica unitatea lingvistică a limbii române din Balcani. Savantul român și profesor în Occident Gheorghe Carageani i-a dat o replică științifică solidă lui Achile Lazarou subliniind clar, pe cercetări serioase, că aromâna, cu megleno-româna și istro-româna sunt dialecte ale limbii române. Cartea lui Achile Lazarou ”L’ Aroumain et ses Rapports avec le Grec” a apărut la Salonic în 1986 și a făcut mare vâlvă în Grecia, dar a primit replici tăioase din partea istoricilor serioși din lume întreagă. Cartea reprezintă o transcriere în limba franceză a tezei de doctorat scrisă de autor în limba greacă și prezentată în 1976 la Atena. Carageani explică cu acribie că termenul idiom folosit de Lazarou pentru greaca vlahofonă este ambiguu. Idiom este de fapt graiul unei comunități care aparține ierarhic de limba sau dialectul de care este legat. Per ar contrario, deci aromâna aparține de limba română, deci românii nu vorbesc greaca vlahfonă, ci o limbă proprie. Graiul este legat de unitatea superioară lingvistică adică de limba română. Încercările de a studia aromâna ca limbă greacă și comparațiile făcute de Lazarou din spirit naționalist devin bizare, dacă nu hilare. Este o greșeală de metodologie de a lega limba greacă de o limbă neo-latină, doar pentru a justifica că aromânii sunt greci la origini. Pe de altă parte, istoricul Mihail Pinetta în corespondența sa de la începutul secolului XX și într-o broșură despre un erou aromân Apostol Margarit, un fel de Spiru Haret al aromânilor – luptător pentru drepturile valahilor și pentru învățământul din Balcani, recunoaște existența acelor minoritari ”vallahades„, care erau de rasă și limbă greacă, dar de religie musulmană și discipoli ai sectei albaneze a biktașilor. Erau în jur de 25.000 în secolul XIX”. Mai existau ”pomacii” de rasă bulgărească, dar tot de religie musulmană, în număr de circa 20.000 mii în aceiași perioadă. În viziunea lui Pinetta acești vlahi musulmani nu erau nici bulgari și nici greci la origini, ci mai degrabă vlahi albanizați trecuți la mahomedism. Ei prin port și obiceiuri se apropie de albanezi. (Gheorghe Carageani, Studii aromâne, Editura Fundației Culturale Române București, 1999, pp. 55-80 și vezi Mihail Pinetta, Apostol Margarit, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1940, pp. 38 – 39) Ca urmare, putem afirma cu tărie că ”vlahii” din întreg arealul balcanic sunt același popor, cu o singură limbă vorbită, cu trei ”graiuri” diferite, conform vicisitudinilor, geografiei și tradițiilor istorice. Este singura paradigmă confirmată de cercetătorii români și străini, un adevăr istoric.
Ionuț Țene