Într-un interviu pentru „ Adevărul“, istoricul Adrian Cioroianu mai explică şi de ce astăzi nu am mai putea ajunge să avem un regim dictatorial, cu o menţiune importantă însă: există posibilitatea unei autocraţii iliberale aşa cum era să ni se întâmple în epoca Dragnea. „Liviu Dragnea era mai curând un autocrat iliberal, nu comunist sau de vreo altă extremă. Şansa noastră a fost presiunea Uniunii Europene, dar lucrurile sunt delicate“, precizează Cioroianu.

„ Adevărul“: Ce presupunea iniţial socialismul din România?

Adrian Cioroianu: Pionierul socialismului românesc a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. El îl citise pe Marx, dar în acelaşi timp era mai atent la specificul social al României de atunci – el s-a ocupat de problema iobăgiei, de situaţia ţăranului român. Deci nu este marxismul din Occident care se ocupa de muncitorii de la oraşe. Aşa era specificul românesc – 80% din populaţie locuia la sat la finalul secolului al XIX-lea. În 1893 ia naştere un partid social democrat al muncitorilor din România. Mai târziu, acest socialism va pierde din influenţă – mai ales după revoluţia bolşevică din Rusia – şi va sparge partidul social democrat care se mai modernizase. În mai 1921 se rupe o aripă din partid – rebelii merseseră la Lenin, la Sankt Petersburg şi acceptaseră cele 21 de condiţii puse de bolşevic.

Ce i-a făcut să treacă la bolşevici?

Deja vorbim despre un socialism radical. Lenin a venit cu o doctrină comunistă, nu era socialismul lui Marx – el spunea că duce la capăt teoria marxistă. Marx lansase doar un manifest de-ale partidului comunist, dar era o lucrare de perspectivă – trebuia ca muncitorii să îşi dea seama că sunt exploataţi. Lenin a spus ca în Rusia situaţia e coaptă şi că înfiinţează un partid comunist. După ramura asta s-a creat şi la noi grupul de iniţiativă, iar diferenţa majoră între socialişti şi comunişti a fost că cei din urmă acceptaseră condiţiile impuse de Lenin.

România nu a fost niciodată comunistă, ci «comunizată» – adică sub stăpânirea unui partid care îşi spunea comunist.

România nu a ajuns niciodată la comunism, nici China de astăzi nu are pretenţia că a ajuns – comunismul e un ţel. De ce nu s-a împlinit? Tocmai pentru că este o utopie, se bazează pe o negare a naturii umane.

  Ce s-a întâmplat imediat după 8 mai 1921, data înfiinţării PCR?

Partidul comunist nu a avut timp să se organizeze prea tare căci în 1924, a fost scos în afara legii. Problema românilor era alta: aveam un proletariat mic, nu aveam muncitori, iar din această cauză nici partidul socialist nu a fost unul foarte important. După cel de-al Doilea Război Mondial, ce mai aveau în comun aceste state cu partide comuniste afirmate? La noi a fost interzis în timpul războiului. Era văzut ca un partid care acţiona la comanda Uniunii Sovitice şi cam aşa a şi fost. Conducerile erau fixate la Moscova, nu erau români în conducere în perioada interbelică – cu excepţia primului secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu, zis şi Plăpumaru.

Abia în aprilie 1944 ajung la conducerea partidului, tot la decizia Moscovei, nişte oameni care măcar vorbeau româneşte.

Cum s-au diferenţiat partidele comuniste în perioada postbelică?

Toate partidele comuniste din Europa au luat calea stalinismului după 1945. De abia ulterior se va produce o diferenţă, în sensul că Iugoslavia, Albania, China, România, după anii ’60, încep să meargă într-o direcţie naţională, încearcă să adapteze comunismul la anumite tradiţii naţionale şi să iasă de sub influenţa sovietică. Tito se ceartă cu Stalin – este primul comunist fără a fi stalinist.

Din punctul meu de vedere, ameninţarea poate să vină doar din dreapta. Noi avem o tradiţie în extrema dreapta autohton românească.

Noi n-am avut o extremă stânga născută la noi, a fost impusă. Cred că şi în viitor nu comunismul va fi ameninţarea, pentru că nu ni-l mai impune nimeni.

De ce dorinţa ideologică a comunismului pentru libertate şi dreptate socială fără excepţie a dus la domnia terorii şi a minciunilor?

Asta ne arată că în ciuda unor promisiuni frumoase, comunismul a fost o utopie care nu s-a realizat. România nu a fost niciodată comunistă, ci «comunizată» – adică sub stăpânirea unui partid care îşi spunea comunist. România nu a ajuns niciodată la comunism, nici China de astăzi nu are pretenţia că a ajuns – comunismul e un ţel.

De ce nu s-a împlinit?

Tocmai pentru că este o utopie, se bazează pe o negare a naturii umane. Când spui că toţi oamenii sunt egali, greşeşti – clasa conducătoare înlocuise vechea nobilime, nomenclatura erau un fel de nobili de partid, ce erau ţarii în Rusia au ajuns conducătorii sovietici, la noi Ceauşescu era un fel de faraon care făcea ce dorea. Asta arată diferenţa dintre teorie şi practică. Omul îşi apără proprietatea – comunismul i-o ia. Omul vrea să aibă cât mai mult – comunismul spune că trebuie să iei doar cât ai nevoie. Şi, deseori, ştim prea bine: nu se prea dădea nici ce aveau nevoie oamenii.

O diferenţă: activism liber şi propagandă

În ultimii cinci ani, cele trei partide care au fost la putere au propus proiecte de pedepsire cu închisoarea a celor care promoveaza ideologia comunistă. Eu sunt foarte sceptic că nostalgiile unora se pot rezolva cu pedepse de închisoare. Cel puţin aşa ne arată istoria, că nu s-au rezolvat. Eventual propaganda, ideea de a ridica un monument – dacă cineva vrea să ridice o statuie lui Ceauşescu sau Zelea Codreanu – ar trebui interzisă. Dar altfel nu ai cum să controlezi ce gândesc oamenii. Activismul liber este protejat prin Constituţie, dar propaganda pentru astfel de simboluri ale trecutului dictatorial – atât de dreapta, cât şi de stânga – ar trebui reglementată prin lege.

Cum putem gestiona subiectul nostalgicilor, al celor care spun că pe timpul lui Ceauşescu şi-au făcut casa şi mergeau în concedii anual, cu un efort financiar mai moderat decât astăzi?

Pericolul nu vine de acolo. Acei oameni îşi regretă de fapt tinereţea – nu regretă nici pe Gheorghiu-Dej, nici pe Ceauşescu. Regretă o vreme când erau tineri şi simţeau o siguranţă a vieţii – în sensul că dacă erai cuminte, regimul îţi dădea un loc de muncă, de pildă. Regretă faptul că era un regim mai protectiv decât acum, când totul depinde de noi – învăţământul şi sănătatea erau gratuite.

De exemplu, sunt cei care spun că suntem o colonie – ei sunt de la ambele extreme. Acest naţionalism-legionar de la noi ar putea fi ajutat şi din afara graniţelor, de către cei care sunt împotriva integrării europene, de pildă.

Ce facem cu tinerii care cred în utopia comunistă? Din punctul meu de vedere, ameninţarea poate să vină doar din dreapta. Noi avem o tradiţie în extrema dreapta autohton românească. Noi n-am avut o extremă stânga născută la noi, a fost impusă. Cred că şi în viitor nu comunismul va fi ameninţarea, pentru că nu ni-l mai impune nimeni – chiar şi ţările care spun că sunt comuniste, de fapt, fac o economie care nu mai are nimic comunist în ea. Poate exista un marxism egalitar sau anarhic, ceea ce vedem prin Occident, cu dărâmarea statuilor. Dar la noi, aceste idei vor fi de import, aşadar, fără nicio priză. Nu avem o cultură a extremei stângi, în schimb avem una a extremei drepte.

Cărţile lui Zelea Codreanu încă mai circulă.

Ce poate face societatea să se apere de acest pericol?

Societatea depinde de calitatea conducerii politice. În perioada interbelică, legionarii n-ar fi fost atât de mulţi dacă partidele democratice ar fi guvernat mai bine. Din păcate, din istorie ştim că nici liberalii sau ţărăniştii de atunci nu erau toţi nişte sfinţi. Calitatea guvernării îi influenţează pe tineri, la fel şi educaţia, ele merg mână în mână. Dar astăzi suntem într-o situaţie delicată: calitatea învăţământului a scăzut, iar practica guvernamentală este modestă, indiferent de guvern. Parcă se moştenesc unii pe alţii în obiceiuri – oameni care trec de la un partid la altul. Ce încredere să aibă tinerii? Sunt tentaţi să spună că sistemul e prost şi se pot duce fie spre anarhia de tip marxist, fie spre naţionalismul de tip legionar. Este un curent minoritar deocamdată, dar care va contesta ordinea. Vor apărea voci împotriva UE şi NATO. De exemplu, sunt cei care spun că suntem o colonie – ei sunt de la ambele extreme. Acest naţionalism-legionar de la noi ar putea fi ajutat şi din afara graniţelor, de către cei care sunt împotriva integrării europene, de pildă.

Credeţi că ar fi o soluţie ca aceste partide extreme să fie băgate în ilegalitate, aşa cum s-a întâmplat cu comunismul?

Eu cred că nu. Fac parte dintre acei istorici care cred că nici atunci nu a fost o soluţie bună. Putem spune că atunci ne era teamă, că sovieticii erau la graniţă. Oricum, statul român a fost mai permisiv atunci cu extrema dreaptă decât cu cea stângă. Singura soluţie este credibilitatea politicului şi asigurarea unei egalităţi de şanse. Impostura nu poate fi scoasă în afara legii.

Dragnea, un autocrat iliberal

Pe fondul evenimentelor de dinainte de pandemie – în timpul guvernării PSD – credeţi că este posibilă revenirea unui regim dictatorial, aşa cum vedem în Ungaria, Belarus sau Rusia?

Aş fi tentat să zic nu, dar regimuri iliberale s-ar putea instaura. Am trecut pe aproape acum câţiva ani. Eu cred că fostul şef al PSD, Liviu Dragnea, era mai curând un autocrat iliberal, nu comunist sau de vreo altă extremă. Şansa noastră a fost presiunea Uniunii Europene, dar lucrurile sunt delicate.

Sursa: adev.ro/qtwmwj

Citește și: Heimkehr, film și propagandă în Germania nazistă

1 COMENTARIU

  1. Servim fara discernamant un neomarxism impus institutional dinspre Bruxelles.
    In loc de imnul national de inceput de ore la scoala, vom avea ingenuncheri pentru culpe inventate fata de pseudovictime ale istoriei.
    Nu va grabiti sa va bateti joc de filmele lui Nicolaescu. Ne apropiem de obligativitatea ideologica extrasa din zeama auto-denigratoare Aferim….

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here