La 24 aprilie 2015 Armenia comemorează 100 de ani de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman, un masacru în care au pierit un milion jumătate de oameni. La ceremoniile de la Erevan, capitala Armeniei, vor participa personalități de prim rang din întreaga lume, două persoane emblematice fiind președintele Franței Francois Hollande, și cel al Rusiei, Vladimir Putin. Nu demult s-a declanșat un incident diplomatic între Turcia și Sfântul Scaun, deoarece Papa Francisc, în prezența președintelui Armeniei și a conducătorului Bisericii Armene, ce se găseau în Catedrala San Pietro din Roma, a declarat neechivoc că armenii, acum 100 de ani, au suportat un genocid. Acest lucru nu-l recunosc turcii, deoarece este o situație care le apasă conștiința pentru cele întâmplate. Majoritatea statelor din lume nu contestă masacrul populației armene, dar nu toate califică ororile săvârșite de armata otomană drept genocid. Din această din urmă categorie, a celor care nu califică asasinatul în masă drept genocid, intră și SUA, și cred că nici România nu a descris evenimentele de acum 100 de ani în această manieră. Aceasta, deși unii dintre supraviețuitori s-au refugiat în țara noastră, iar mulți dintre urmașii celor care au plecat în Armenia după Al Doilea Război Mondial se găsesc alături de noi. Avem și mărturia lui Varujan Vosganian, scriitor român de origine armeană. Armenii, care sunt creștini din secolul IV, poate cel mai vechi popor creștin din lume, au adus un aport esențial culturii universale. M-am convins, când am fost în Africa, că oriunde s-au așezat acești oameni, alungați de-a lungul istoriei de turcii musulmani, au fost un factor de civilizație și de progres economic. Au întemeiat, în imediata noastră apropiere, orașul Gherla, Armenopolis, unde au edificat o catedrală în care se găsește un tablou de Rubens, sau al unui pictor din școala lui, iar noi, românii și maghiarii, nu am avut niciodată un conflict cu acest nobil și încercat popor.
Dar să revenim la genocidul armenilor. În Primul Război Mondial, Turcia musulmană, căreia i se spunea atunci Imperiul Otoman, a fost aliata Puterilor Centrale, iar Rusia creștină făcea parte din tabăra Antantei. Primele ciocniri au izbucnit între turci și ruși, chiar la începutul conflictului. Armenii i-au simpatizat pe ruși. Armata a Treia turcă a fost învinsă de ruși la Starikamiș. Având nevoie de un țap ispășitor pentru acest eșec usturător, conducătorii militari turci au acuzat populația armeană că a acționat în favoarea inamicului, adică a rușilor. Este adevărat că armenii s-au opus înrolării lor în armata otomană, iar unii pur și simplu s-au răzvrătit împotriva autorităților, ajutând efectiv trupele rusești, dar nu se poate justifica epurarea unei întregi populații pentru a o măcelări. Acest lucru s-a dorit de turci în acele vremuri, iar armenii care au rămas în viață au fost islamizați. Astfel, armenii din armata turcă au fost dezarmați, fiind exterminați sau înglobați în detașamente de muncă forțată. S-au luat măsuri și împotriva intelectualilor armeni din Istanbul. În noaptea de 24 aprilie 1915, autoritățile turce au arestat 250 de persoane (preoți, doctori, scriitori, actori și jurnaliști) care au fost duși în Anatolia, unde au dispărut fără urmă. Așa cum se arată într-o monografie consacrată Primului Război Mondial: ”În mai 1915 a fost votată legea Tehcir, autorizând strămutarea forțată a civililor armeni, suspectați că sprijină inamicul. În condițiile aspre ale unui război brutal, militarii turci au folosit legea ca pretext pentru o cumplită purificare etnică. Pe măsură ce Armenia otomană ajungea să semene tot mai mult cu un uriaș cimitir, s-a produs un exod în masă, populația armeană supraviețuitoare fugind peste granița cu Rusia” (R.D. Primul Război Mondial 1914-1918, p. 126). O emoționantă evocare a genocidului o face Bedros Horasangian în ultimul nume din Lettre Internationale.
Desigur, când o parte din armenii alungați în Rusia s-au întors în Imperiul Otoman, înrolați în Armata Țaristă, aceștia nu s-au purtat cu turcii chiar cu mănuși, dar numărul victimelor acestor armeni nu se compară cu dimensiunile exterminării în masă săvârșite de trupele Imperiului Otoman.
Exterminarea pe bază religioasă sau etnică sau alte criterii de această natură este un lucru îngrozitor. Nu are la bază criteriul vinovăției, ci cu totul alte motivații. De aceea, victimele genocidului, indiferent că aceștia au fost armenii exterminați de turci în Primul Război Mondial, evreii uciși de nemți în Al Doilea Război Mondial, iar acum creștinii și cei de altă religie crucificați de adepții Statului Islamic, nu trebuie uitate până la sfârșitul veacului.
Consider că printre primele genocide consemnate în scris este și uciderea de către Irod a tuturor copiilor din Betleem și din toate împrejurimile lui, de la doi ani în jos, atunci când s-a născut Iisus. Regelui iudeu îi era frică să își piardă tronul, și în consecință îl vedea pe Cristos ca posibil rival în exercitarea conducerii politice a israeliților. Atunci, se spune, au fost asasinați 14.000 de copii.
Mă despart măcar în parte de Lucian Boia și consider ă istoria oferă unele învățăminte. Dacă nu se reprimă extremismul violent de orice natură, dacă fundamentaliștii islamici nu sunt neutralizați, chiar militar, deoarece crucifică oameni numai fiindcă au altă religie decât a lor, cum se întâmplă acum în Orient, amenințarea acestora la adresa civilizației este mai gravă decât situația din Ucraina, care nici aceasta nu este simplă. Ucraina este agresată de un stat slav, Rusia, care nu s-a împăcat cu ideea că oamenii de pretutindeni doresc să fie independenți și nu controlați din altă parte, astfel că altcineva decât ei să le spună cum să gândească, trăiască, în ce să creadă, și cine să le fie aliați. Acum, însă, pericolul esențial este fundamentalismul islamic, și aceasta este principala lecție a genocidului de acum 100 de ani al armenilor care trăiau într-un stat a cărui religie nu o împărtășeau. Și un ultim aspect: în serialele turcești atât de agreate de o parte a populației se afirmă că turcii au fost extrem de toleranți cu populațiile de altă credință. Dacă ne gândim numai la Brâncoveanu și la cei din familia lui, nu prea putem împărtăși această teză, deși în țările române am putut să ne practicăm religia.
Adrian Man
20 aprilie 2015
