Marele Război, cum i s-a spus Primului Război Mondial, a fost un moment de cumpănă în istoria naţională deoarece a creat premisele României Mari. Nu aş vrea să spun că România a fost un rezultat exclusiv a victoriei puterilor Antante pe câmpurile de luptă. Marea Unire a fost în primul rând consecinţa aspiraţiei tuturor românilor din jurul Carpaţilor de a trăi împreună, dar să nu uităm că Basarabia s-a unit cu Vechiul Regat când pentru o scurtă perioadă de timp ne-am desprins din alianţa cu Franţa şi Anglia, iar pe frontul din Moldova era instalat armistiţiul. Până ce România a intrat în război de partea Antantei, mari au fost disputele între antantofili şi adepţii Puterilor Centrale, aşa numiţi germanofili. Deşi adepţii Antantei aveau de partea lor majoritatea opiniei publice şi germanofilii aveau suficiente argumente. Rusia, deşi de aceeaşi religie cu locuitorii din Ţara Românească şi Moldova au fost o permanentă ameninţare, nu presupusă, ci una reală, deosebit de prezentă în relaţiile cu ţara noastră.
I-am ajutat pe ruşi în anii 1877-1878 în războiul cu Imperiul Otoman şi, ca recunoştinţă, au anexat la Imperiul Ţarist şi judeţele din sudul Basarabiei, au ocupat o parte din Muntenia, încât armatele noastre s-au refugiat în Oltenia, erau gata să-şi întindă protectoratul asupra ţării noastre şi numai atitudinea fermă a lui Bismarck în favoarea noastră i-ai împiedicat să-şi pună în aplicare planurile expansioniste. De aceea, Carol I s-a aliat printr-un tratat secret cu Germania şi Austro-Ungaria având în permanenţă în faţă ameninţarea rusească. Ruşii îşi doreau strâmtorile de la Marea Marmara, iar drumul spre Constantinopol trecea peste România.
Când a izbucnit primul război, regele Carol a dorit să angajeze România alături de puterile centrale, deşi tratatul în discuţie nu era incident, deoarece nici Austro-Ungaria şi nici Germania Kaizerului nu erau atacate de nimeni. La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, în afară de Petre Carp toţi liderii politici ai ţării s-au pronunţat pentru neutralitate. Se spune că regele Carol I a murit de supărare şi dezamăgire, deoarece, în tentativa de a angaja România de partea Germaniei nici măcar germanofilii nu i-au fost alături, aceştia pronunţându-se fără ezitare pentru neutralitate.
Istoricul Vadim Guzun demonstrează impecabil pe baza unor documente ce nu pot fi contestate, că diplomaţia Rusiei în frunte cu ministrul rus de externe, Sergei Dmitrievich Sazonov s-a străduit, într-o primă etapă, să asigure neutralitatea politică şi militară a României. ”Prin declaraţia din 1 octombrie 1914, Rusia se angaja să se opună la orice atingere a integrităţii teritoriale a României şi recunoaşte dreptul de anexare al teritoriilor locuit de români din Monarhia Austro-Ungară”. (Magazin Istoric, iulie 2016, pag. 18).
Lucrurile se precipită şi prin convenţiile politice şi militare din 17 august 1916, România se obligă să mobilizeze toate forţele sale militare şi să atace Austro-Ungaria cel târziu la 28 august 1916. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia s-au angajat să procure ţării noastre muniţii şi alt material de război.
România şi-a îndeplinit angajamentele, a urmat campania mai mult sau mai puţin reuşită din Ardeal, dezastrul de la Turtucaia, pierderea Bucureştiului, mutarea autorităţii statului la Iaşi, izbânzele noastre de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi abandonarea noastră de aliatul rus, deoarece acolo puterea au dobândit-o bolsevicii.
România a suferit pierderi umane şi materiale uriaşe, dar în timpul războiului s-a introdus votul universal şi s-a hotărât împroprietărirea ţăranilor, Regele Ferdinand respectându-şi promisiunile făcute faţă de ţară.
Am ţinut să menţionez aceste câteva date esenţiale în procesul devenirii României ca un stat important în sud-estul european. În această privinţă, nu sunt de acord cu Horia Roman Patapievici, care enunţând figurile esenţiale ale României dintr-un secol (Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu şi George Călinescu) arăta într-o emisiune televizată că nu prea au importanţă Horea, Cloşca şi Crişan sau Avram Iancu. Şi istoria face parte din zestrea culturală a unei naţiuni şi nu consider că sunt patetic sau exagerat când spun că trebuie să ne plecăm fruntea în faţa unor personalităţi ca Ferdinand şi Maria, premierul Brăteanu care a fost şi un remarcabil diplomat, Nicolae Iorga, Vasile Lucaciu şi Iuliu Maniu pe care clujenii, prin grija preşedintelui filialei Cluj a Academiei Române, academician Emil Burzo vor să-l păstreze în amintire şi prin edificarea unei statui al acestui mucenic a românilor de pretutindeni. Dar mai sunt multe alte personalităţi care s-au implicat în făptuirea Marii Uniri. Şi bisericile româneşti din Transilvania au acţionat unitar şi coerent în direcţia înfăptuirii Marii Uniri prin pregătirea Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia. Unele defecţiuni ale unor ardeleni sunt în mod cert nesemnificative, chiar dacă printre vocile critice ale unirii Ardealului cu ţara s-a situat şi marele scriitor Ioan Slavici, deşi acesta a îndurat închisoare ungurească pentru că a apărat drepturile naţionale.
Cu acest prilej rog să-mi fie îngăduit să aduc un omagiu bunicului meu după mamă, învăţătorul George Costin din Mocira de la Şcoala confesională actualmente în judeţul Maramureş. Acesta a fost concentrat, a luptat pe frontul Austro-Sârbesc, apoi a căzut prizonier la italieni şi a murit la Dures în Albania, răpus de o boală contagioasă. Cel puţin nu a trebuit să lupte în est cu fraţii lui români, cum s-a întâmplat cu Emil, fratele romancierului Liviu Rebreanu.
Să nu uităm că dacă astăzi în Cluj suntem în România şi împreună cu prietenii şi colegii mei scriu la Gazeta de Cluj acest lucru se datorează şi faptului că acum 100 de ani românii din Vechea Ţară au făcut alegerea cea bună, întrând în război de partea Antantei. De aceea, am considerat că trebuie consemnat acest lucru esenţial în istoria naţională.
Adrian Man
