EXCLUSIV Alexandru Lele: ”Procurorul Cristian Panait a încălcat pactul cu diavolul, cu sistemul”

Fostul magistrat Alexandru Lele, cel pe care procurorul Panait a fost trimis la Ordea să-l aresteze pentru că a avut impertinenţa de a dispune arestarea fiului prefectului de atunci, un apropiat al premierului Adrian Năstase, rememorează evenimente din anul 2002, în contextul apariţiei unui film regizat de Tudor Giurgiu. ”De ce eu?” a avut premiera la Cluj săptămâna trecută şi a readus în prin plan povestea reală a procurorului care a sfidat sistemul, chiar cu preţul propriei vieţi.

Reporter: Cum v-aţi simţit în timpul primei vizionări a filmului ”De ce eu?”? V-aţi regăsit în personajul lui Tudor Giurgiu?

Alexandru Lele: Am fost foarte emoţionat să retrăiesc nişte momente peste care am trecut greu şi m-au marcat pentru totdeauna. Pe de altă parte, bucuros că – pentru prima oară la o asemenea amploare – povestea noastră a fost spusă  şi ilustrată coerent, logic şi totalmente verosimil, 90%  fiind bazată pe realitate. Alin Florea, actorul care l-a interpretat pe Bogdan Leca, procurorul hărţuit de sistem, mi-a spus că i-a fost greu să joace un personaj în viaţă, regizorul impunându-le să reconstituie fidel mai multe scene care, deja, erau fixate în mentalul colectiv ca urmare a mediatizării anterioare. Printre aceste imagini consacrate se află nu numai scenele care ne vizau pe mine şi pe Cristian Panait, ci şi pe alţi protagonişti. De pildă, scena în care prim-ministrul de atunci, în aroganţa sa, declara că nu crede în arestările de vineri seara. Sau participarea lui Adrian Năstase – reală – la înmormântarea lui Panait,  ca într-un veritabil ritual mafiot, în care, obligatoriu,  criminalul vine la ceremonialul funerar cu cea mai mare coroană. Sigur că m-am regăsit în personajul Leca, procurorul luat în cătarea sistemului, magistratul care se zbătea să-şi dovedească nevinovăţia, să-şi apere adevărul, familia, libertatea, cariera şi convingerile. A fost o luptă a individului cu sistemul doar aparent dusă între forţe inegale câtă vreme eu am avut de parte mea familia, conştiinţa curată, adevărul şi convingerea fermă că voi învinge.

Rep.: Cât şi ce anume din povestea scenariului a fost ficţiune, a trecut dincolo de povestea pe care aţi rememorat-o de nenumărate ori? Ce a adus nou faţă de ceea ce cunoşteaţi dumneavoastră?

A.L.: Osatura scenariului s-a bazat pe o documentare amplă, realizată după toate regulile jurnalistice. În ce mă priveşte, i-am pus la dispoziţie lui Tudor Giurgiu toate înscrisurile care dovedeau realitatea afirmaţiilor mele şi i-am explicat regulile după care se mişcă un asemenea angrenaj copleşitor. Folosind şi alte surse de documentare, scenariştii au ajuns la certitudini care le-au permis să însereze în film replici devastatoare – folosite în premieră într-un producţie cinematografică românească – despre implicarea serviciilor secrete în operaţiuni nelegale, despre presiunile la care sistemul l-a supus pe procurorul Cristian Panait, despre finanţarea partidelor politice cu bani proveniţi din infracţiuni, despre cât contează viaţa unui om pentru sistem. Sunt nişte algoritmi de funcţionare care, din păcate, încă nu au dispărut din realitatea românească, iar evenimentele din ultima perioadă confirmă nonficţiunea acţiunii filmului şi actualitatea acestuia. Eu nu cunoşteam viaţa personală a procurorului Panait, nu-i ştiam prietenii, colegii, preocupările cotidiene, adică tot ceea ce se ascunde în spatele măştii sub care un magistrat îşi desfăşoară activitatea profesională. Documentarea scenariştilor a vizat şi aceste aspecte, ficţiunea fiind minimală şi mai mult doar în privinţa laturii umane a procurorilor.

Rep.: Au existat reacţii care susţin că dumneavoastră sunteţi de fapt eroul acestei poveşti. În ce măsură putem vorbi aici despre eroi şi victime? V-aţi regăsit vreodată într-una din aceste posturi?

A.L.: În general, oamenii sunt declaraţi eroi doar după dispariţia lor. Ori eu, din acest punct de vedere, sufăr de handicapul de a fi supravieţuit luptei cu sistemul, ceea ce contemporanii nu iartă uşor. Ba mai mult, nu m-am lecuit de păcatul de a vorbi liber despre anumite tabuuri instituţionale, de a le devoala în mod public, un cusur care nu aduce simpatii. Însă cel mai mult contează că nu mi-am arogat niciodată un astfel de titlu şi că mă pretind a fi un om normal, cu reacţii fireşti şi nedisimulate la stimulii sociali. Nu cred că acesta este tiparul românesc pentru erou.

Rep.: Probabil că este o întrebare pe care v-au adresat-o mulţi oameni: ce anume a transformat peste noapte un procuror tânăr şi ambiţios în persoana care a ajuns la Bucureşti după delegaţia la Oradea? 

A.L.: Procurorul Cristian Panait a încălcat pactul cu diavolul, cu sistemul. Fără să cunoască dosarul, el făcuse greşeala fatală de a le fi promis şefilor săi că mă va aresta. Încălcarea unui astfel de angajament nu se iartă. Acceptarea dosarului i-a permis procurorului Panait accesul la anumite informaţii secrete despre sistem, despre interesele şi metodele acestuia, despre unele persoane implicate sau de influenţă. Avea numai două variante. Dacă m-ar fi arestat, devenea, definitiv şi ireversibil, complice al sistemului şi ar fi putut să-şi continue activitatea la Parchetul General în ciuda lipsei vechimii necesare. Dacă refuza să-şi respecte angajamentul, se transforma într-un potenţial martor,deosebit de periculos şi imprevizibil, împotriva sistemului, care nu-şi putea permite imprudenţa de a-l lăsa în viaţă. Tudor Giurgiu nu foloseşte nicăieri în film cuvântul sinucidere şi nici nu arată spectatorilor că Panait s-ar fi aruncat de pe bloc. Dar vă imaginaţi ce pericol mortal ar fi reprezentat pentru sistem ca procurorul Panait să fi fost lăsat în viaţă? Fără să fi dat dovada obedienţei totale, a complicităţii sale la faptele penale ce i se cereau ca garanţie a tăcerii viitoare, Cristian ar fi putut arăta opiniei publice, oricând, ce se întâmplă în spatele anumitor uşi închise. Era un lux prea mare pentru sistem.

Rep.: Dacă există vreo variantă a ”dreptăţii”, ce ar însemna să se facă dreptate în cazul Panait? Care sunt părţile ocultate ale poveştii care trebuie să iasă la lumină, cine ar trebui să fie pedepsit?

A.L.: Dreptate s-ar face numai dacă s-ar stabili, pe bază de probe – care există şi pot fi administrate legal – adevărul despre moartea lui Cristian Panait şi dacă vinovaţii vor răspunde pentru crima comisă. Indiferent că e omor sau determinarea sinuciderii, tot crimă se cheamă. Sub ochii noştri, dar manipulaţi într-un mod incredibil de eficient, s-a comis crima perfectă: sistemul a omorât un om, a anchetat crima – lăsând impresia că vrea să stabilească adevărul – şi a decretat că victima e vinovată, pentru că avea anumite slăbiciuni şi vulnerabilităţi. Aceasta ar fi o altă poveste, care nu putea fi spusă în cele două ore ale acestui film, dar poate fi o provocare pentru viitor.

Rep.: Ce credeţi că s-ar fi întâmplat dacă nu aţi fi chemat presa la percheziţia procurorului Panait? Ce rol a jucat aceasta în desfăşurarea evenimentelor?

A.L.: S-ar fi dus la capăt intenţia comanditarilor din spatele anchetei abuzive, de a-mi planta probe la domiciliu. În continuare, mi-ar fi fost mult mai greu să mă apăr de acuzaţiile fanteziste ce mi s-ar fi adus. Aş fi fost decredibilizat printr-o arestare sau chiar printr-o condamnare, iar tot ce aş fi spus despre sistem ar fi fost pus sub semnul îndoielii. Adevărul ar fi fost mult mai greu de stabilit, ascunderea acestuia fiind o obsesie a sistemului.

Rep.: Aţi simţit vreodată presiunea portretizată în film sub care se găsea procurorul Panait, din partea superiorilor sau a unor terţe persoane, în perioada în care aţi fost procuror?

A.L.: Da, dar i-am făcut faţă şi nu am dat semne că aş fi dispus vreodată la o colaborare care să mă poată compromite.

Rep.: S-a speculat mult în legătură cu implicarea lui Victor Ponta. Ce legătura avea acesta cu procurorul Panait şi ancheta acestuia şi cel fel de informaţii ar mai putea fi dezvăluite atâţia ani mai târziu?

A.L.: Au fost colegi şi, oarecum, amici. Erau din aceeaşi generaţie, ceea ce, în perioada de început a profesiei de magistrat, constituie o premiză a unei legături camaradereşti, până ce drumurile se despart şi unii ajung şefi iar alţii pălmaşi. Despre Ponta s-a spus că este ofiţer acoperit. Cert este că, în seara dinaintea plecării în deplasarea la Oradea, Cristian i-a spus mătuşii sale, doamnei Eleni Dumitru, că prietenul său l-a chemat urgent la sediul parchetului. Probabil, pentru a-i comunica ultimele detalii ale misiunii. S-a întors acasă transfigurat. A fost Ponta mesagerul morţii? A fost sau nu ofiţer acoperit în parchet? Viitorul şi o democratizare reală a societăţii româneşti ar putea furniza răspunsuri la aceste întrebări.