După 20 de ani de la acordarea primului interviu GAZETEI de BISTRITA, Alin Ușeriu își face bilanțul celor două decenii în care și-a pus sufletul și ce a avut mai bun în proiectele pentru țară.
Via Transilvanica, proiect realizat de Tășuleasa Social, în frunte cu veteranul Alin Ușeriu este un proiect remarcabil de turism durabil, în ciuda faptului că nu au existat fonduri guvernamentale, care a devenit ,,cel mai bun ambasador pe care România îl are în momentul de față’’ și Via Transilvanica este un produs pe care poți să-l pui oriunde la masa turismului sustenabil.
Alin Ușeriu subliniază importanța cooperării și a conectării cu natura în călătoria sa pe acest traseu impresionant de 1.400 de kilometri. Într-o poveste autentică și emoționantă, făuritorul de speranțe împărtășește căutarea sa pentru un scop, pentru un cămin, pentru o existență autentică, care s-a transformat în ,,probabil cea mai puternică impresie spirituală pe care am putut-o eu s-o am vreodată” pe Via Transilvanica. În ciuda provocărilor și greutăților întâmpinate la Via Transilvanica și la Tășuleastă Social, în cei 24 de ani și 1400 de kilometri, a reușit să construiască o comunitate unită și să ducă la bun sfărșit proiecte, unul dintre ele fiind Pădurea pedagogică.
Alin încurajează tinerii să-și urmeze pasiunile, să se pregătească pentru drumul lung: Pregătiți-vă pentru o cărare lungă. Cărările scurte, cărările ușoare, nu duc nicăieri.
Rep: Cum contribuie, din punctul tău de vedere, Via Transilvanica la promovarea turismului durabil în România? Ce eforturi presupune un proiect de asemenea anvergură și care este acea amintire care v-a rămas în suflet?
Alin Ușeriu: Eu când trăiam în Germania și cred că 6, 7, 8 milioane, că nimeni nu știe să-i numere pe oamenii din străinătate care sunt români și trăiesc acolo cumva, fiecare după motivul lui, când ne întreba cineva ce e cu țara ta, noi pușcam repede din bici și spuneam Nadia Comăneci, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș era o personalitate cunoscută, că de acolo, bineînțeles, venea Dracula, Hagi, Halep… Via Transilvanica, să ne înțelegem, este un produs excelent de turism, care poate să stea la oricare masă cu podoabe a turismului sustenabil, de oriunde. Eu am fost anul trecut la Stuttgard, la un târg de turism. Oamenii erau cu gura căscată, pur și simplu, mai ales cei care stăteau lângă noi nu înțelegeau de ce la ei au mers 150 și la proiectul ăsta care a apărut așa de nicăieri, fără fonduri guvernamentale, a adunat în același timp 800 de oameni sau mai mulți. Este un produs pe care România îl are și este cel mai bun ambasador pe care România îl are în momentul de față. Este un ambasador care nu are de ce să mintă. Este un ambasador care poate să invite oricând, pentru că astea două lucruri pe care le avem noi în România, să ne stea bine în cap lucrul acesta. Deci noi nu avem produse foarte multe de vândut, nu avem munți cu zăpezi… Dar și dacă am avea, nu avem oameni care să țină pârtii de cea mai excelentă calitate. Nu avem cum să ne comparăm cu ceva ce alții o fac la o aruncătură de băț mult mai bine. Dar avem un univers rural unic, care atrage și care este misterios, și care are toate ingredientele unui brand sustenabil, avem un patrimoniu natural care numai când stai așa și te uiți în jurul tău vezi mai multă vegetație decât în multe, multe țări din Europa: și păduri, și floră, și faună. Și toate astea fac al doilea produs excelent. Poate ar fi și Delta, poate sunt câteva orașe care încep din ce în ce mai mult să atragă. Poate sunt câteva acțiuni, festivaluri de film, de muzică, care iarăși încep să atragă. Asta mă bucură foarte mult, fiindcă Via Transilvanica nu trebuie să fie panaceul universal pentru soluțiile de turism din România. Dar Via Transilvanica este un produs excelent, în momentul de față poți să pui la masa turismului sustenabil. Ori, asta într-adevăr este ceva unic și special. Deci, cred că despre asta e vorba.
Eu am intrat așa, într-o stare de bucurie, pe la kilometrul 6-700, când am mers pe Via Transilvanica. Eu am mers tot traseul în 2022. 62 de zile a durat și de pe la jumătate în colo am intrat într-o stare de… probabil cea mai puternică impresie spirituală pe care am putut-o eu s-o am vreodată. Niciodată nu mi s-a arătat așa de clar că nu suntem singuri în univers, că cineva are grijă de noi. Nu știu, era o stare atât de puternică de bucurie, de mă rugam cumva. Aveam o rugăciune zilnică: să mă lase să nu-mi mai dea mai mult, că aveam impresia că nu pot duce așa. Eu lucrez cu tineri și bineînțeles că mai știu poveștile despre droguri. Eu nu am avut neapărat contact cu asta, dar cumva semăna foarte mult această experiență și mi se părea că ceva se întâmplă și rău cu mine. Deci a fost cea mai bună decizie a mea. A fost foarte frumos că am plecat pe cărarea pe care eu am croit-o, ca să zic așa: Croiește-ți calea… Era fantastic acest gând al meu și cum am zis, legătura asta puternică de zeci de zile cu natura m-a adus atât de aproape de mișcare asta universală că eram extrem de bucuros. Nu mi s-a întâmplat niciodată în viață așa ceva.
Rep: Cum te simți acum că ai pus piatra de hotar la Via Transilvanica denumită și “drumul care unește” – un traseu turistic de 1.400 de kilometri ce străbate România în două, pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin? Cum simți acest vis devenit realitate, care poate fi o oază de inspirație și liniște pentru milioanele de persoane care îl vor străbate?
Asta a fost foarte interesant și cred că asta întâlnim foarte des, și în manualele de căutare și spirituală, dar și motivațională. Abia când te liniștești, cu totul ai găsit. Am umblat mult, m-am întors acasă, am construit, îmi place să fiu șef de șantier, îmi place să fie șantier, de asta cred mie că mi-a fost așa de dor în Germania de România… Cumva nu mai era ce să fac, nu mai era ce să construiesc, era totul terminat. Pe când aici oriunde este ceva de construit, și după ce am terminat Via Transilvanica și după ce am și parcurs-o, am avut senzația că am ajuns acasă. Nu acasă fizic, într-o construcție, ci am ajuns acasă în locuința mea cu mine, ca să zic așa. Întâlnirea asta a fost foarte frumoasă.
Rep: Soția ta provine dintr-o familie care deține două cetăți, în Tirol și Fränkische Schweiz. Se compară acestea cu cele pe care le regăsim în România? Cum este văzută România dincolo de granițe?
Aici nu aș vrea să insistăm foarte mult. Noi avem un copil de 24 de ani. Am divorțat de foarte multă vreme. Eu m-am stabilit în România definitiv. Merg în Germania, desigur, pentru că mi-e drag să mă întâlnesc cu ei. Nu avem o relație negativă, ba din contră. Dar ea a încercat să trăiască în România, eu am încercat să trăiesc în Germania, nu ne-a ieșit și atunci era foarte grea această poveste de dragoste dintre noi să fie dusă undeva și cred că a fost o decizie bună. Nu am suferit numai eu, a suferit și ea, dar, apropo de norocul meu. Am întâlnit o fată care mie mi-a arătat cât de tare îmi doresc eu ca verbul „a fi” să fie mai important pentru mine decât „a avea”. N-aș avea nimic de criticat, dar pentru mine asta este foarte important: Să fii! Existența mea este tare importantă și aveam multe lucruri de rezolvat în România. A apărut fratele meu și a fost bine că am fost aici. Dar am mers cu mare plăcere și în Germania și cumva nu regret niciodată niciun moment, n-am avut niciodată un gând că nu a fost corect acest drum. Mă bucur că am scos-o în felul acesta la capăt.
Rep: În urma cu 20 de ani ai declarat într-un interviu pentru Gazeta de Bistrița că ,,nu știu sigur dacă cineva poate spune ce este fericirea, ce este răutatea, în plus, nu știu dacă sunt în măsură să dau definiții’’. Cum vede Alin Ușeriu în prezent fericirea?
Am spus mai devreme: ajunsul acasă, în casa ta, nu fizică, ajunsul acesta unde îți dorești te liniștește și cred eu că este unul din lucrurile foarte importante pentru starea de fericire. La 24 de ani sunt absolut convins că am avut trei vieți nu una la dispoziție ca să fac ceea ce am făcut, și asta a contat pentru mulți din jurul meu. Starea de fericire este și atunci când poți să te răzgândești – că la 20 de ani nici nu-ți trece prin cap, la 30 de ani nu prea poți să o faci, la 40 de ani ai face-o, dar ceilalți nu te lasă, și mi se pare că la 50, iar asta mie îmi dă o stare de fericire, mă pot răzgândi, pot mâine să pot spune altceva și o parte din principiile mele să rămână la fel ca acum 20 de ani când v-am dat primul interviu. Trebuie să faci ce spui și să spui ce faci, dacă ești în mijlocul publicului. Și eu mi-am dorit ca oamenii să se inspire din ce facem noi. Am tot respectul pentru oamenii care spun „am greșit, am mers 10 metri sau 100, sau 1000 de km pe un drum greșit și acum e complet altfel”. Asta e un proces viu, procesul de învățare îți asigură o doză zilnică de fericire. Dar, în continuare, nu sunt cel mai bun care să definească fericirea. De bucurie sigur m-am apropiat și am făcut ca mulți oameni să se bucure laolaltă cu mine și de lucrurile pe care le-am inițiat și realizat.
Rep: Ai spus: ,,Nu am fost făcut să trăiesc la mare depărtare de această țară. Este un drag de țară care probabil este bolnăvicios”. De unde vine această iubire bolnăvicioasă pentru România și ce te motivează să rămâi aici? Care sunt cele mai frumoase amintiri și valori pe care ți le-a oferit țara?
Ce mă bucură foarte tare este că eu n-am recitit articolul și spun asta foarte mândru: la mine nu s-a schimbat nimic de atunci. Ceea ce s-a schimbat, cred că am spus cu o frază înainte: Aici am rost. Rostul meu este foarte bine definit. Sunt șef de șantier, sigur păstrând proporțiile. Cărarea asta a fost un șantier foarte intens pentru mine și mi-a plăcut – pădurea pedagogică, am plantat până când am trecut de un milion de copaci plantați, sperăm ca măcar jumătate să trăiască, am avut mii de oameni cu care am interacționat și am împărțit câteva din valorile organizației pe care o coordonez. Deci, practic, am un rost și asta, bineînțeles că, spre deosebire de Germania, unde aveam un rol foarte bine definit în societate, dar era un rol. Aici e un rost și asta, asta mă face mult mai mulțumit.
Rep: Acum 20 de ani spuneai că ,,Voluntariatul este o acțiune percepută greșit în România, și, oricum, nu poate fi explicată, ci simțită’’. Cum este văzut în prezent voluntariatul și care ar fi 3 sfaturi pe care le-ai oferi tinerilor de azi?
Ah, ce mă entuziasmează că cineva poate să-mi ia după 20 de ani un interviu, în același loc, pentru că pe de o parte sunt foarte bucuros că sunt lucruri ca întrebarea precedentă, unde nu s-a schimbat aproape nimic, și sunt lucruri la care am adus eu însumi un aport mare. Deci hai să fim serioși, cât de departe ne-am dus când noi, în 2000, vorbeam de voluntariat. Dacă am da ceasul înapoi acum și ne amintim: Cine mai vorbea de voluntariat atunci? În 2004, noi vorbeam de împăduriri, de mediu, de rolul acesta imens pe care îl au, de fapt, pădurile. Uite acum că, la nivel mondial, se pare că asta este una din soluțiile la încălzirea globală. Cât de conștienți suntem că s-au adus atât de mari prejudicii în pădurile din România? Deci intuiția mea a fost grozavă atunci.
În 2010 am făcut Pădurea Pedagogică. Cât de importantă a fost reapropierea asta de natură, că scum toți vorbim de mindfulness, eu am simțit-o în 2010 și în 2011, coordonând o echipă fabuloasă! Unii dintre oameni sunt și acum foarte aproape de mine și fac parte din echipa actuală. Am făcut Pădurea pedagogică – pădurea și pedagogia nu le-au unit nimeni în România până atunci. Cât de bine am intuit în 2014, când am făcut școala de suit pe munte, deoarece Carpații au un enorm potențial pentru a avea o activitate activă de recreere, și ce bine este să fim acolo… Cumva prezența noastră acolo, cred că a rezolvat multe și dintre problemele silvice, din punctul meu de vedere. Deci, fiind martori la aceste păduri, urmărind, întrebând, cumva cei care pur și simplu furau ca în codru au fost un pic obstrucționați. Și aici cred că a fost vorba de instinct în 2018, când am propus Via Transilvanica, să putem să ajungem astăzi aici, și iată, deja la un an de funcționare, am reușit să facem acest proiect, să-l ținem în viată, pentru că toți avem planuri, suntem campioni mondiali mai ales atunci când ideile noastre sunt în capul altuia. Toți, la partea creativă, suntem buni, dar de avut grijă suntem vai de capul nostru, cred că printre ultimii din lume. Câteodată atât de nesăbuiți suntem cu ce au făcut alții înaintea noastră, încât îmi vine să plâng, pur și simplu, de necaz. Iacătă, noi am reușit cu o organizație, fără nici un leu public, fără nici un fond public, în toți cei 23 de ani, să facem toate aceste lucruri.
Ce sfaturi le dau tinerilor? Trei sfaturi… Pregătiți-vă pentru o cărare lungă! Cărările scurte, cărările ușoare, nu duc nicăieri. E mai degrabă o rătăcire. Pregătiți-vă pentru drum lung. Pregătiți-vă și așteptați ceva după ce ați parcurs o perioadă acest drum. N-are rost să ne așteptăm la rezultate, câteodată dacă vin prea repede s-ar putea să ne distrugă. Și cel mai important lucru este cooperarea, din punctul meu de vedere. Fiți buni unii cu ceilalți! Deci este imposibil ca această lume să funcționeze la nesfârșit și să ne tot înmulțim și să fim mai mulți și să avem o bunăstare mai mare și să fie mai simplu totul pentru noi pe aceleași resurse, dacă nu cooperăm.
Provocările sunt imense pentru cei tineri și mie mi se pare că nu prea avem voie să le dăm sfaturi celor tineri, în momentul de față. Eu mă abțin pe cât posibil. Ba din contră, mi se pare că ar fi grozav dacă ei ar ști că sunt lângă ei. Eu pe oamenii pe care-i cunosc îi îndemn să nu le ofere sfaturi tinerilor. Dacă mă uit bine în ultimii cinci ani de zile – o pandemie, un război la graniță, jumătate din meseriile cu care noi eram învățați au dispărut. Oportunități pe care abia știi să le mai folosești sunt cu milioanele în fiecare zi. Schimbările climatice au făcut anul trecut ravagii. Eu în 50 de ani n-am văzut atâtea furtuni în grădina noastră câte am văzut într-un an de zile. Deci astea vor trebui gestionate chiar de ei, de tineri. Deci pregătiți-vă pentru provocări mari! Cred că dacă un pic se uită la cum am făcut noi lucrurile la Via Transilvanica și la Tășuleasa Social, cu cei 24 de ani și 1400 de kilometri, cred că este un pic de tras cu ochiul, ca să zic așa. De învățat nu, că eu n-aș vrea să folosesc cuvântul acesta, că dacă zici că te învăț ceva, o iei la sănătoasa în România la cât de tare s-au stricat cuvintele acestea “educație” și „hai să te învăț”. Nu cred că mai funcționează. Cred că trebuie cooperare, acesta este cuvântul cel mai important în momentul de față.
Rep: Dacă ar fi să-ți rezumi experiența de viață într-o singură propoziție, cum ar suna?
Uite, m-aș bucura de un lucru: nu 20, dar mai dă-mi 10 ani pentru asta. M-am bucurat enorm de tare când am luat premiul de la Veneția anul trecut. Pentru că era unul dintre cele mai râvnite premii din Europa, de la Europa Nostra. Plus că noi am luat și premiul publicului, deci a fost votat. „Premiul premiilor”, cum se zice acolo. Când organizația și proiectul nostru au luat un premiu, m-am bucurat foarte tare. Eu până acum am refuzat orice fel de titlu, de cetățean de onoare. În numele organizației, mult mai repede mă bucur de o recunoaștere. Acum, încă nu e momentul, din punctul meu de vedere, să răspund la o așa întrebare. Încă răspunsul este prea lung. Când o să-l am scurt și să nu fie chiar o frază, peste 10 ani tare m-aș bucura.
Să ne țină Dumnezeu pe toți și să am ocazia să spun exact același lucru peste 10 ani. Sper ca până atunci să am norocul ca să merg în continuare pe aceste cărări pe care m-am dus în ultimii 24 de ani cu Asociația Tășuleasa și, cu siguranță poate nu va fi o propoziție scurtă, dar abia aștept să calc, abia aștept să mă trezesc mâine dimineața.
