Rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj mai interesant decât Ieromonahul Arsenie Gălăţean, stareţul Mănăstirii Muntele Rece, judeţul Cluj. Scund de înălţime, acesta ilustrează perfect zicala despre ”esențele” tari ţinute în ”flacoane” mici. Perfect organizat, rezolvă rapid toate problemele legate de preparativele pentru discuţia pe care urmează s-o avem: aduce fotografiile, actele, amintirile – puţine la număr – din vremea când se afla „în lume” dar şi cele trei cărţi, scrise în perioada de călugărie. Dacă nu-i ştiam trecutul de muzician de succes de dinainte de a fi „tuns” întru monahism – aş fi zis că seamănă cu un rocker care pregăteşte scena pe care va avea loc ”spectacolul” său, asemeni unui „show-man” al lui Dumnezeu.

 

„În tinereţe eram rocker şi rebel fără cauză”

Şi, într-adevăr, „spectacolul” a fost cu adevărat impresionant fiindcă bărbatul în vârstă de 47 de ani s-a dovedit deschis, volubil – deloc inhibat de sutana pe care o poartă sau de alte false pudori, aşa cum întâlnim adesea la unii preoţi. Încă un lucru înlesnesneşte dialogul nostru, pe lângă simpatia reciprocă apărută instantaneu, între doi condeieri: şi el şi eu am locuit, cândva, în „preistoria” noastră, în cartierul Gheorgheni, în blocuri învecinate – însă nu ne-am cunoscut datorită diferenţei de vârstă dintre noi, destul de serioasă, de şapte ani. Însă ne-am găsit repede o mulţime de cunoştinţe comune din lumea show-bizz-ului clujean din perioada comunistă şi de după revoluţie, când s-a „produs” tânărul Mircea Gălăţean – azi Ieromonahul Arsenie – dar şi autorul acestor rânduri. Părintele îşi începe relatarea poveştii vieţii sale trecute şi citadine, iar vorbele sale sună ciudat – noi aflându-ne pe vârf de munte, înconjuraţi de zăpezi, cu un peisaj incredibil în faţa ochilor: „Sunt clujean get-beget, născut – aşa cum ştiţi şi dumneavoastră – în cartierul Gheorgheni. Am început clasele primare la Şcoala generală nr.1, aflată lângă casă – şi alţi câţiva am mai făcut la Liceul „Unirea”. „Profesionala” am urmat-o mai târziu, la secţia de operatori-chimişti de la Liceul „Terapia” – pentru că deja nu mai dădeam randament la şcoală.  Începusem să cânt, mă credeam mare, eram un adevărat trubadur de cartier şi acest lucru nu se prea potrivea cu învăţatul.  Am încheiat, totuşi, până la urmă şcoala absolvind „seralul” la Liceul „Brassay”. Când m-am deşteptat din punct de vedere spiritual – şi o să vorbim despre asta ceva mai târziu – am dat examen la Facultatea de Teologie Ortodoxă, secţia Pastorală, pe care am absolvit-o în 2013”. Părintele mă priveşte cu atenţie prin ochelarii săi groşi – deşi sunt sigur că mă „scanase” dintr-o privire – ca să îşi dea seama de impresia vorbelor sale asupra mea. Apoi, continuă: „Trebuie să ştiţi însă că, deşi eram trubadur nu am fost prost deloc, eram doar „brânză bună în burduf de câine”. Uram de moarte muzica noastră uşoară de atunci, festivistă şi convenţională şi – dotat şi cu o voce bună am început să studiez cu asiduitate chitara, ascultând formaţii, gen „Nazareth”, „Roşu şi Negru”, „Sfinx”, „Pink Floyd” etc. Apoi am început să „prind” muzica progresivă – „Genesis” cu Peter Gabriel, apoi „Yes”, „Cream Crimson Band” şi multe altele… Curând am ajuns să gust formaţiile demonice, sataniste, de heavy-metal – dar de asta mi-am dat seama mult mai târziu, fiindcă eram total ignorant la cele dumnezeieşti:  „Judas Priest”, „White Snake”, „Metallica”, Black Sabbath”. Eram un rocker şi un rebel fără cauză – iar ţinuta mea era de punkist şi hippiot”.

la-un-festival-de-muzica-folk viitorul-calugar-la-festivalul-baladele-dunarii-galati-1989

„Nu am avut revelaţii religioase precum Sfinţii Părinţi”

Părintele mărturiseşte în continuare că în perioada respectivă devenise un adevărat maestru în mânuirea chitarei şi e sigur că dacă nu s-ar fi dedicat slujirii lui Dumnezeu ar fi ajuns un chitarist şi compozitor de marcă. Explică el: „De altfel, câştigasem deja câteva festivaluri naţionale de muzică folk, evoluam pe scenă alături de Loredana, Mihai Constantinescu şi mulţi alţii, dar şi de cei din formaţia „Revox”, în vogă pe atunci. Cântam un rock progresiv de bună calitate, iar piesele mele constituiau, fiecare, un prilej pentru a-mi demonstra talentul de chitarist şi de solist vocal”. Curând Gălăţeanu ajunge, în calitate de militar în termen, la o unitate de transmisiuni din Bacău. „Acolo am început să-l citesc pe Emil Cioran. Mi-a dat mult de gândit cartea „Pe culmile disperării”, astfel că am devenit curând un ateu – ce-i drept, loial societăţii, cu mentalităţi curate, însă încă departe de Dumnezeu. Apoi, odată cu lecturile din Petre Ţuţea a început să-mi apară interesul pentru Divinitate. Însă, până la urmă lectura „Catehismului Ortodox”, m-a pus „în rând”. Asta se petrecea între anii 1991 şi 1994. În 1993 eram deja credincios practicant, vizitam mănăstirile ca pelerin şi-mi decoram camera ca pe un altar sau, mai bine zis ca pe o chilie mănăstirească. Mă trezeam noaptea la doisprezece şi până la ora două dimineaţa făceam canon de rugăciune, în ciuda faptului că mergeam la muncă a doua zi. Lucram pe atunci la Fabrica de cartoane „Mucart” – la secţia „mucava” – iar programul meu era foarte interesant: deşi mă pontau pentru opt ore de lucru, datorită procesului tehnologic eram obligat să muncesc o oră şi alta să stau, aşa că practic, munca mea se întindea pe durata a patru ore, zilnic . Ori eu – pe lângă faptul că prindeam acolo multe cărţi extraordinare, venite la topit – citeam Psaltirea chiar pe maşina de confecționat mucava. În rest, serviciul era cu adevărat unul „criminal”  aveam cizme în picioare şi pufoaică. Eu, nu pot să spun – din păcate – ca Sfinţii Părinţi, că am intrat în mănăstire datorită unei revelaţii sau a unei chemări clare. Nu. A fost dragoste pentru Hristos dobândită prin studiu. Inexplicabilă a fost această întoarcere la Hristos şi fiecare zi trăită „în lume” şi ticăloşia oamenilor îmi provoca tot mai multă repulsie. Să fiu înţeles: lumea nu e urâtă, ba, dimpotrivă – dar nimicnicia ei e îngrozitoare”! Pe 29 decembrie 1994, Mircea Gălăţean intră ca frate de mănăstire la Mănăstirea Parva – Rebra, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Începe să râdă, cu poftă: „Ultimul concert la care am participat a fost la Baia Mare, cu formaţia „Graiul”, în 1994, apoi am intrat în viaţa monahală. Eram deja frate de mănăstire când d-na Marina Almăşan, realizatoarea „Ceaiului de la ora 5” de la TVR – care mă ştia ca folkist redutabil – a vrut să mă invite în emisiune, însă a renunţat când a aflat că m-am călugărit”.

deja-atins-de-aripa-credintei-in-1993

„Ne mai lipseşte chipul lui Arsenie Boca tatuat pe bucile Drăguşancei”!

Mircea Gălăţean ajunge, tot frate de mănăstire, la Soporu de Câmpie, pe care a populat-o împreună cu alţi cinci călugări, „vieţuitori”, plecaţi de la Mănăstirea Parva. Acolo acesta rămâne pentru o perioadă de şaisprezece ani, unde ţine „ascultare” – adică, pe lângă studiu şi rugăciune, permanente, munceşte pe terenul agricol al mănăstirii, la bucătărie sau la construcţia unor clădiri adiacente. „Acolo am devenit, în 1998, călugăr, apoi am venit aici, la Mănăstirea Muntele Rece, după moartea tragică a părintelui Pantea, fostul stareţ”, adaugă Ieromonahul Arsenie. Îl întreb de unde i-a venit ideea să-şi ia numele călugăresc de Arsenie. Răspunde, oarecum stânjenit: „De la Arsenie Boca, Sfântul Ardealului. Aş putea să vă vorbesc zile întregi despre opera lui, o studiez încontinuu de ani de zile, dar mă opresc mărturisindu-vă un singur lucru: oamenii au luat-o deja razna. Mai trebuie acum doar să-i vedem chipul tatuat pe bucile Biancăi Drăguşanu, pentru ca tabloul să fie complet”. Se întoarce la relatarea vieţii sale de stareţ – lângă ceilalţi patru „vieţuitori”, fraţi de mănăstire şi călugări  – deloc molcomă, ci dimpotrivă, mereu provocatoare, cu nenumărate treburi de rezolvat: „Sunt ocupat în permanenţă: de la extinderea mănăstirii până la umblatul peste tot pentru administrarea ei, plus ispitele zilnice pe care trebuie să le înfruntăm. Asta, pentru că nici monahismul contemporan nu mai e precum cel anahoretic din pustia Egiptului.  Lumea e secularizată şi ispitele sunt pe măsura vieţii contemporane, iar noi suntem atinşi, la rândul nostru, de neputinţele acestei lumi. Acum, toată fiinţa umană e atinsă de acest duh secularizat. Şi, numai un exemplu: deşi stăm aici, în vârf de munte, adânciţi în muncă şi rugăciune, de pildă, vara, numa` ne trezim în faţa noastră cu femei aşa-zis credincioase care se prezintă de-a dreptul dezbrăcate ca să viziteze mănăstirea”. Îl întreb, curios, dacă nu cumva vreo iubire eşuată l-o fi determinat să se retragă „din lume”. Îmi răspunde, prompt şi lipsit de complexe: „Am avut destule femei, ca artist şi de asemenea, automat şi dezamăgiri în dragoste. Însă repet, nu acesta a fost motivul venirii mele la mănăstire. Dumnezeu nu suportă fătălăii care vin în mănăstire după o decepţie. El îi ţine doar pe cei care vin aici dintr-o certitudine mistică şi din dragoste pentru Dumnezeu”. Sunt, realmente, încântat de maniera cu totul originală a părintelui stareţ de a propovădui credinţa şi mă gândesc involuntar cât ar fi de necesar – pentru noi, cei nu prea des umblaţi pe la biserică  – să întâlnim mai des asemenea preoţi. Şi nu numai în vârf de munte, la peste 50 de kilometri de Cluj-Napoca ci şi în marele oraş, unde Răul poate fi întâlnit la fiecare pas. Îl rog să încheie discuţia noastră cu o frază concluzivă, cu un apel făcut oamenilor, în Ajunul Naşterii Domnului, care să-l reprezinte. La care Ieromonahul Arsenie – de parcă ar fi meditat o viaţă la acest lucru – declară: „Aş vrea să le transmit  tuturor că pe lume există un singur Adevăr şi o singură Credinţă, asta pentru că există un singur Dumnezeu. Oamenii încearcă să facă un conglomerat din credinţe. Ei au adăugat problemele astea. Eu le spun: există un singur Domn Mântuitor. Buddha nu mântuieşte, nici Mahomed, degeaba cred unii. Şi eu am abordat în cărţile mele această temă, pentru că scopul meu e să aduc, cu îndrăzneală – sau chiar cu tupeu – ideea de înţelepciune pură în viziunea comportamentală a societăţii. Am încercat să punctez în cărţile mele ideea de A FI înaintea celei de A AVEA, care de fapt îl şi schimbă pe om. În această lege trebuie să ne creştem şi copiii, să-i învăţăm ce înseamnă înţelepciunea omului, care trebuie să tânjească după sensul mântuirii. Datorită acestui noroc pe care eu l-am avut, astăzi nu am ajuns un cântăreţ sau un compozitor drogat – poate renumit – dar nesigur pe mine şi cu sufletul şubred, ci omul pe care-l vedeţi acum în faţa dumneavoastră”!


ieromonahul-arsenie-galatean-staretul-actual-al-manpstirii-muntele-rece

Ieromonahul Arsenie Gălăţean, stareţul Mănăstirii Muntele Rece. În fundal, mănăstirea.

Text: “Mănăstirea „Înălţarea Domnului” Muntele Rece datează doar de câţiva ani. Prima sfântă Liturghie s-a celebrat în biserica mănăstirii la data de 8 mai 1995, spre slava Bunului Dumnezeu şi întru pomenirea Eroilor Neamului. Mănăstirea este situată pe locul numit „La eroi”, aflat în cătunul Bordeşti. Biserica de lemn este construită pe un mic platou, aflat la altitudinea de 940 m, între două dealuri, dintre care cel mai înalt atinge 1204 m. Celălalte două extremităţi ale platoului se continuă cu două văi largi, ceea ce conferă locului o frumuseţe aparte. După cum se ştie, în Biserica Ortodoxă, praznicul Înălţării la cer cu trupul Domnului nostru Iisus Hristos, îi este asociată şi pomenirea eroilor neamului (Ziua Eroilor). Acesta este şi motivul pentru care mănăstirea are hramul „Înălţarea Domnului”. Mănăstirea Muntele Rece s-a ivit din prinosul de cinstire a memoriei celor care s-au jertfit pentru eliberarea Transilvaniei în toamna anului 1944 în bătălia dată cu trupele germano-maghiare pe culmile dintre Someşul Rece şi Valea Ierii. Aici, în apropierea cătunului Bordeşti din hotarul satului Muntele Rece au căzut câteva zeci de ostaşi dintr-un batalion al Vânătorilor de Munte, dintre care 26 identificaţi şi înhumaţi la sfârşitul confruntării. După terminarea războiului, an de an, rude, apropiaţi şi localnici, vin la acest cimitir, locului spunându-i-se cu vremea „la Eroi”. Primul vieţuitor al mănăstirii de „la Eroi”, ieromonahul Antion – Nicandru Pantea, ardelean din Baia de Arieş, cu metania în mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, a venit în primăvara anului 1995. (…) În 15 mai 2000 ieromonahul Pantea a decedat în urma unui accident rutier. În iunie, conducerea mănăstirii a fost încredinţată ieromonahului Gherman Mitoi, fost vieţuitor al mănăstirii Antim din Bucureşti, care a continuat lucrările de construcţie şi dotare. Din 2011, stăreţia a fost preluată de Ierom. Arsenie Gălăţean devenind mănăstire de călugări. (Din prezentarea mănăstirii făcută pe Cluj.com)


parintele-staret-arsenie-isi-semneaza-cartile-cu-numele-mircea-galatean

Ieromonhul Arsenie:”Am dorit să trezesc lumea prin cărţile mele – la realitatea socială şi religioasă a epocii, am dorit să aduc de fapt în valoare importanţa înţelepciunii lui Hristos în această perioadă de timp, pentru că până şi preoţii schimbă înţelepciunea lui Hristos după placul acestei lumi”.

 Din “jurnalele de idei” ale părintelui ieromonah Arsenie Gălăţean:

 „Dacă exişti, de ce nu te arăţi? Dacă te arăţi, de ce nu te simt? Iar dacă te simt, de ce nu-mi trezeşti certitudinea adevărului? Mai spune-mi odată, cine eşti tu, omule?”

„Dacă n-am ajuns să avem învierea în suflet, să purtăm cel puţin răstignirea în mâini. Dacă n-am ajuns s-o facem nici pe aceasta, să aruncăm cel puţin privirea pe tărâmul golgotei, să privim la Hristos răstignit pe cruce. Poate că acel peisaj ne va aminti vreodată de noi”

„E greu, e trist, e groaznic – dar altă cale nu este decât să încercăm. Hristos a biruit lumea”.

„Evoluţia emancipării copilului. Clasa întâi. Copilul în faţa televizorului. – La ce te uiţi, copile? Întreabă mama. – La desene animate, mămică! Clasa a doua. Copilul tot în faţa televizorului. – La ce te uiţi, copile? Întreabă din nou mama. – La filme de acţiune, mămică! Clasa a treia. Copilul din nou în faţa televizorului. – La ce te uiţi, copile? – La filme de groază, mamă! Clasa a patra. Copilul, atent în faţa televizorului. –La ce te uiţi, copile? întreabă mama. – La filme porno, mamă! –Iartă-mă că te-am întrebat, se scuză mama liniştită că băiatul s-a făcut mare…”

„Una dintre cele mai abominabile crime este banalul. Devenit cronic şi în masă, provoacă genocid”.

„A fi un om frumos, înseamnă a te deplasa între a fi hristic şi a fi socratic. Frumuseţea omului constă în harul şi înţelepciunea de care dispune. Opulenţa înţelepciunii descoperă firescul lui.”

„Suntem prea fără să fim, înzestraţi de propria noastră neaflare”.

„Pe unii îi înspăimântă ziua de mâine, pe când ar trebui să-i înspăimânte ziua de ieri care a trecut probabil fără o remuşcare a inutilităţii trăirii”.

10 COMENTARII

  1. Ne porti – gazetar de exceptie, sormonitor in toate ungherele acestei lumi sordide, din car, arareori razbate cate o raza luminoasa ce te pravale intr-o adanca meditatie! EXCELENT PRIN NUDITATE!

  2. Asa e ,ati fi incantati sa ascultati o predica a acestui om.E o placere sa te poarte din contemporan in misticism.
    El va poate convinge ca trebuie sa ne ferim capul de frig dar si de prostie,dar si ca un destept poate invata de la un prost dar invers niciodata.
    Mi-e dor sa mai merg acolo ,am avut cateva duminici in care pot spune ca am ras in biserica.
    Nu stiu cum dar spune lucrurilor pe nume.

  3. Parinte,ma bucur ca sunt prietenul tau de atatia ani si sper sa nu uiti niciodata momentele frumoase si aminitirile pe care le avem împreuna ! Doamne Ajuta !

  4. Frumos interviu cu Parintele Arsenie,un om exceptional de la care ai ce invata,asculta. Poate sunt pe lângă puținii care stiu ca pe lângă cărțile scrise de acest om deosebit,este si un pictor de exceptie,avand deosebita placere si onoare sa primim in dar una din frumoasele sale lucrări de exceptie. Ii multumim pt toate lucrurile minunate pe care le savarseste cu drag aici la Mănăstirea Muntele Rece.

  5. da, un ieromonah, om de cultura si bun orator, il cunosc (si ma cunoaste) din ani ’90 de la vechiul ASCOR! am si liturghisit de mai multe ori cu el, o data la Muntele Rece si de mai multe ori la Manasitrea Tauti, de hram!

    Sa ne traiesti parinte!

  6. Un om deosebit al acestor vremuri , iesit din tipar , persoana care a inteles ca singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru.

  7. Mă bucur din toată inima că mi-a dat Dumnezeu șansa să vă cunosc. Am căutat zeci de ani pe cineva care să mă motiveze să mă schimb așa cum i-ar plăcea Lui, dar n-am găsit. Am citit doar câteva maxime de ale dvs. pe Facebook la Avva Credo și totul se canalizează iar reziduurile se curăță, firesc, din albia acestui pârâu limpede, clar ca lumina zilei, în care îmi văd defectele și primesc curajul necesar înaintării. Sunteți, pentru mine, un vrednic purtător al numelui Sfântului Arsenie prin modul în care vă implicați în rezolvarea neputintelor noastre. Continuându-i lucrarea Sfântului Arsenie ne faceți și pe noi luptători pentru Adevăr, și tare avem nevoie în aceste vremuri să știm că mai există o biserică luptătoare. Binecuvântați, părinte, să devenim, prin dvs, fiii duhovnicești ai Marelui Arsenie Boca, Sfântul românilor de pretutindeni.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here