Asediul Parisului

La 19 iulie 1870, Franţa a declarat război Prusiei. Primele ciocniri au fost dezastruoase pentru francezi. Asediul efectiv al Parisului a început pe 19 septembrie 1870, un asediu care avea să se prelungească până la începutul anului următor. Anul asedierii Parisului a rămas pentru francezi „anul teribil”.
   
La 19 iulie 1870, Franţa a declarat război Prusiei. Zadarnic a încercat Thiers să amâne votul corpului legislativ de care depindea decizia fatală. Parcă peste Franţa sufla un vânt de nebunie. Nici un război nu a fost mai popular la francezi decât a fost acesta la începuturile lui. Prusia, vecina Franţei, nu li se părea francezilor atât de primejdioasă pe cât li se părea de insolentă. Nimeni nu se îndoia de izbândă. Cum ar putea Franţa care a ţinut singură piept întregii Europe, să fie bătută de regele Prusiei?
Primele ciocniri au fost dezastruoase pentru francezi. În timp ce germanii şi-au grupat forţele în trei armate masate între Mosela şi Rin, francezii şi le-au împrăştiat pe toată graniţa franco-germană, de la Mosela până la Basel. Francezii nu aveau nici un plan definit, plănuind doar o vagă ofensivă în sudul germaniei. În schimb prusacul Moltke ştia foarte precis ce avea de făcut.
În august, francezii au fost zdrobiţi la Wissemburg şi Froeschwiller, unde MacMahon însuşi, în fruntea celei mai mari părţi din armata Alsaciei, a fost pus pe fugă, cu tot sacrificiul eroic al cuirasierilor. Inferioritatea armatei franceză sărea în ochi. Şi nu din cauza lipsei de curaj a ofiţerilor şi soldaţilor. Niciodată armata franceză nu a fost mai sigură de ea înaintea luptei; niciodată mai eroică în bătălie, indiferent de cele întâmplate. Înfrângerile franceze nu se datorau nici inferiorităţii armamentului, deoarece, dacă artileria prusacă era întrucâtva superioară, în schimb, puştile franceze erau cu mult mai bune decât cele germane. Iar inferioritatea numerică nu era zdrobitoare. Pe de altă parte, dacă generalii francezi au fost mediocri, nici comandanţii germani nu au dat dovadă de însuşiri excepţionale. Dar germanii aveau un stat-major şi un sistem de utilizare a forţelor care lipseau cu totul francezilor.
Conducătorii francezi îşi îndreptau privirile doar asupra Parisului. Blanqui, în patrioticul şi revoluţionarul său jurnal Patria în pericol, cerea imperios o regrupare a trupelor, o evacuare a civililor, transformând astfel capitala într-o „imensă piaţă militară”, de unde s-ar fi putut declanşa contraofensiva decisivă. Guvernul Apărării Naţionale s-a instalat la Paris, unde a rechemat ceea ce mai rămăsese din corpurile militare franceze. Populaţia civilă a fost menţinută pe loc, în vreme ce întăririle au fost abandonate. Consecinţele periculoase aveau să se dezlănţuie la scurt timp: Parisul, asediat la scurt timp, inconştient de penuria alimentară ce-l păştea, n-a putut fi ajutat de provincia ce se zbătea din greu să sară în ajutorul capitalei, prin acţiuni premature, lipsite de forţă.
Oraşul Toul a căzut în mâinile prusacilor pe 23 septembrie; incendiat, Strasbourgul s-a predat pe 27 septembrie, după treizeci şi şapte de zile de bombardament. Asediul efectiv al Parisului a început pe 19 septembrie 1870. Trupele franceze erau formate din 32.000 de soldaţi rămaşi în viaţă la Sedan şi din 9.000 de marinari. Armatele prusace victorioase la Sedan înconjurau fortăreaţa pariziană.
Nici o măsură de prevedere nu fusese luată pentru aprovizionarea capitalei în caz de asediu. Dacă locuitorii din cartierele bogate din vest şi-au părăsit cu toţii locuinţele, în schimb, restul oraşului şi localităţile cele mai apropiate din jurul lui erau tixite de refugiaţi, care au mărit sensibil cifra populaţiei.
Pentru apărarea sa, Parisul dispunea de centura forturilor, construite în 1840, centură ce dispunea de excelente tunuri de marină. Garnizoana număra aproape 75.000 de oameni din trupele regulate şi va ajunge să aibă 343.000 de membri ai gărzilor naţionale. Asemenea efective erau superioare celor ale armatei germane de asediu, care nu număra decât 250.000 de oameni, cu care trebuia să ţină un front de 90 de kilometri. Trochu, cel care comanda armata din Paris, nu avea încredere în soldaţii improvizaţi din garda naţională, temându-se că o victorie obţinută cu asemenea trupe ar duce, inevitabil, la declanşarea unei insurecţii. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, armata Parisului a fost utilizată puţin şi prost, în nişte ieşiri inutile şi sângeroase, care au descurajt rezistenţa. „Este greu să învingi când te comandă un şef care nu crede în victorie şi nu o doreşte”, afirmă Jacques Madaule. În plus, majoritatea ofiţerilor, care se formaseră în timpul imperiului, nu ştiau să se folosească de aceste trupe improvizate. 
Starea de asediu n-a fost decretată imediat. Mereu amânată, raţionalizarea produselor s-a impus în cele din urmă, printr-o excesivă scumpire. Odată cu înaintarea în toamnă, frigul a desăvârşit dezastrul. Din cauză că „vârful” guvernării se afla la Paris, în provincie reprezentarea era firavă. La jumătatea lunii septembrie, Crémieux şi Glais-Bizoin, ambii septuagenari, aveau să se instaleze la Tours, împreună cu Fourichon; vor forma acolo „Triumviratul”, un triumvirat fără unitate şi fără disciplină.
La 9 octombrie, la Tours a apărut Gambetta, descinzând dintr-un balon în care părăsise Parisul. Acesta şi-a impus autoritatea numindu-şi noi ajutoare, precum Charles de Freycinet şi Thoumas. „Trebuie să ne punem în joc toate resursele…, să decretăm război naţional…; nu este posibil ca marea noastră naţiune să se lase smulsă din locul ei istoric, prin simpla invazie a 500.000 de oameni”, afirma Gambetta. Cu toate acestea, în toamna anului 1870, prusacii au cucerit oraşele Metz şi Bourget. Armata prinţului Frederic Carol putea să se îndrepte spre Paris.
Începând cu 5 ianuarie 1871, Parisul a fost victima unor intense bombardamente. Cantonaţi în imobilitate, asediatorii şi-au propus să forţeze pacea. Canonada tunurilor prusace urma să forţeze asediaţii să accepte un armistiţiu, urmat de o pace avantajoasă pentru germani. Frigul era foarte puternic, cărbunii şi lemnele aproape dispăruseră, foametea bântuia. Cozile la cantine devenise imense. Nu se mai găsea decât o pâine de foarte proastă calitate, în timp ce pe piaţă au apărut produse precum carnea de cal, de măgar, de pisică, de câine, de şobolan. În fiecare zi, drama era incertitudinea în care se desfăşurat luptele. „Noi vom continua războiul până la obţinerea victoriei, chiar şi după căderea Parisului, dacă un asemenea dezastru nu poate fi evitat. Nu trebuie ca înfrângerea unei capitale să ducă la înfrângerea unei ţări… vom continua să luptăm până la exterminare…”, afirma acelaşi Gambetta.
O încercare de despresurare a Parisului a avut loc la 19 ianuarie 1871, la cererile din ce în ce mai insistente ale populaţiei Parisului. Guvernul a consimţit să lase Garda Naţională să atace, sub comanda lui Rochebrune. Atacul francezilor a reuşit să producă o breşă în liniile prusace, dar sprijinul aşteptat de francezi nu a sosit. După nouă ore de luptă, în timpul cărora pierderile au fost grele (Rochebrune a căzut şi el), generalul Ducrot a transmis ordinul de retragere. Ca un făcut, artileria de la Mont-Valérien, în loc să bată în prusaci a tras în trupele franceze.
La 28 ianuarie 1871 guvernul francez a ajuns la un compromis cu armata prusă în privinţa încheierii armistiţiului. Armistiţiul preda Franţa inamicului făcând iluzorie orice tentativă de rezistenţă, cu toate că Parisul dispunea încă de o forţă militară de peste 250.000 de oameni.
Prin actul semnat la Versailles, umilirea Franţei părea definitivă. Prusia urma să primească 6 miliarde de franci despăgubire de război, primul miliard urmând să fie vărsat cel mai devrem în 1871., restul în următorii trei ani, cu o dobânde de 5%. Prusacii urmau să se retragă mai întâi din jurul Parisului, apoi din Normandia, Maine şi vestul Burgundiei. Restul trupelor prusace urmau să fie retrase treptat, pe măsură ce despăgubirile erau achitate.
Încheiat la 10 mai 1871, războiul franco-prusac a dus la unificarea Germaniei în jurul Prusiei (în conformitate cu vederile cancelarului Bismarck) şi a reprezentat, de asemenea, sfârşitul domniei lui Napoleon al III-lea şi al celui de al II-lea imperiu francez, care a fost înlocuit cu a Treia Republică Franceză. În cadrul reparaţiilor de război, Franţa a fost obligată să cedeze Alsacia şi Lorena, provincii pe care Imperiul german le va deţine până la sfârşitul primului război mondial. Aşa avea să ia sfârşit ceea ce s-a numit „anul teribil” – anul Sedanului şi al metz-ului, al asediului parisului, al epidemiilor de dezenterie din armata prusacă, anul Comunei din paris, al mutilării teritoriului francez şi al umilirii naţionale franceze.
     
Un dineu de excepţie
„În zilele lui noiembrie, situaţia alimentară a Parisului devenise deosebit de serioasă. Deja toate animalele din Jardin de Plantes fuseseră ucise. Doar bogătanii îşi pot permite să cumpere o halcă de carne de elefant sau de urs. Săracii ar fi mulţumiţi cu o bucăţică de bou sălbatic.
De altminteri, au ajuns la preţ câinii, şoarecii, pisicile. Dacă o livră de câine costă 4-5 franci, cea de pisică e foarte bine cotată: 20 şi 30 de franci. Mai ieftini sunt şoarecii: 2-3 franci bucata. Situaţia se agravează mereu. Frigul a sporit mult şi lemnele sunt aproape de negăsit. Ele nu au preţ. Capul hidos al speculei îşi face încet, dar sigur, loc. Şi, cu toate acestea, nimeni nu se plânge.
Într-una din zilele aceleiaşi luni, la Paris, avu loc un mare dineu al magistraţilor şi naturaliştilor…
S-a servit o masă copioasă. Iată menu-ul:
Supă de cal cu mei.
Bucăţele de ceafă de şoarece în sos de maioneză.
Broşete de ficat de câine în sos tomat.
Cotlete de câine cu mazăre.
Frigărui de şoarece în sos Robert.
Gigot de câine, flancat de şoricei cu garnitură de cozi.
Plumpuding englezesc cu măduvă de cal.
Să mai aibă curajul prusacii să spună că Parisul nu are ce mânca, şi parizienii că generalul Trochu nu s-a îngrijit de aprovizionarea lor.” – D.Rosenzweig.

Ioan Botiş