„Isto deixo como legado ao Museu Nacional!” – Asta las moștenire Muzeului Național! – Gabriel Heliodoro Alvarado, personaj din romanul Domnul Ambasador – ”O Senhor Embaixador”, de Erico Verissimo.
În sfârșit, am aflat de ce România este sortită pieirii, fără vreo șansă de a fi salvată. …
Noroc cu tinerii universitari clujeni, care știu totul, și care apar tot timpul la televiziuni. La unele televiziuni.
Ciudat, am observat, aceștia seamănă între ei și nu aduc deloc cu cei din generațiile trecute. Au o prospețime și o vitalitate strălucitoare afișată pe fețele fericite și grăsuțe de ”baby face”, care te îndeamnă să-i asculți și să bagi la cap. Gânduri și temeri, incertitudini, dispar ca prin farmec după ce îi citești sau după ce îi asculți. Recent am citit un text de această factură, semnat de unul dintre marii universitari clujeni, – un domn pe nume Pop -, care m-a pus în situația plăcută de a scăpa de orice gând. Pur și simplu, nu mai am dubii, nici îdoieli: România nu mai are nici o șansă.
” Mai scurt, manelizarea Romaniei sau cum a explicitat Madalin Voicu cu ani in urma: „țiganii, din naționalitate conlocuitoare vor deveni naționalitate înlocuitoare”… În loc să se romanizeze țiganii, se țiganizează romanii, e mult mai simplu și pe înțelesul tuturor” – scrie domnul profesor.
România „ne-resetabilă” şi moştenirea „neamului prost” – ”resetarea” societăţii în care trăim nu este posibilă pentru că pur şi simplu nu există resursele umane pentru a o realiza.
Marea problemă a României contemporane este golirea demografică. Catastrofa noastră este una biologică, ceea ce produce cumplite efecte politice. Aşteptând această resetare, demonstrăm că suntem o comunitate care aşteaptă minuni din nimic.
Pare o constatare cinică, dar e o tristă realitate: România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce este acum”.
Cu alte cuvinte, asta suntem noi: o societate a manelelor, care se minte în van cum că ar mai putea avea vreo șansă. Nu suntem, în ”țiganizarea” noastră, decât robii minciunii. Dacă păstrătorii adevărului au plecat din țară, ne merităm soarta…
Dar, poate nu ”țiganizarea” despre care povestește dl. profesor e cauza, ci una mai simplă: minciuna. Aceasta are un impact social profund și complex, influențând relațiile interpersonale, structurile sociale și chiar evoluția societății în ansamblu. Minciuna, nu doar trăitul în manelizare slăbește încrederea între oameni, ceea ce afectează relațiile personale, prietenia și duce la anxietate, stres și probleme de conștiință pentru cei care mint. Așa am devenit, rămânând doar noi, țiganizații, o comunitate unde minciuna este tolerată. Normele morale s-au erodat, iar oamenii au devenit mai puțin empatici.
Într-un mediu unde minciuna este prezentă , unde există promisiuni nerealiste, moralul populației, țigănită și manelizată sau nu, se prăbușește.
Ne-am transformat, așa, manelizați cum spune dl profesor că am fi, în arhitecti de fericire, profesori universitari, politicieni,bloggeri, creatori de continut…
Am început să căutăm vibratia locurilor pe care le vizităm, ne interesează doar unde o să mâncam astăzi. Ni s-a deschis apetența pentru alte culturi pe care vrem să le cunoaștem ”prin mâncare”, am dezvoltat o aprigă pasiune pentru mancare. Am imaginat ”formate de vacanțe” care cuprind explorarea locală a culturii locurilor prin stomac, însoțiți chiar de un bucătar, plutind pe veliere, și catamarane, tributari plăcerilor și satisfactiilor burții. Iar apoi, obosiți, abia dacă scăpăm de
”nostalgia post concediu”…
Ne-am retras în manelizare și am recurs la minciună ca strategie de adaptare în perioada aceasta cumplită de instabilitate. Nu e vina noastră că am îmbrățișat compromisul și duplicitatea. Acestea au devenit și sunt caracteristicile noastre ”democratice”. Spunem ceva și facem altceva. Am mai tecut prin asta, nu-i o problemă… Vine din Fanar și am perfecționat-o și consolidat-o în comunism.
Când liderii politici sau instituțiile mint constant, cetățenii, noi, maneliștii și țigăniții -, ne pierdem încrederea în guvern, justiție sau media.
Corupția și manipularea informației pot destabiliza democrațiile și pot duce la regimuri autoritare.
Dar, nu vă luați după mine. Eu sunt doar exponent al mediocrității manelizate și țigănite, care m-am încăpățânat să rămân în România după 1989. Cu siguranță că posibilitatea de a mă înșela este uriașă…
Singura categorie – trebuie să constatăm fără invidie, care a progresat în România sunt profesorii universitari. Cei care apar la tv., pe post de directori de conștiință.
În trecut, vârsta, gravitatea și suferința erau semne ale autorității profesorale. Astăzi, tinerii profesori „baby face”, cu cioc și ramele ochelarilor goase, par să fi pătruns într-un sistem mai eficient, în care înțelepciunea nu mai e neapărat recognoscibilă pe chip. Dacă altă dată, titlul de profesor universitar era rezultatul unei cariere lente, filtrate, adesea la capătul unei vieți de muncă intelectuală și sacrificiu, vârful unei piramide a valorii, astăzi, mulți ajung conferențiari sau chiar profesori în jurul vârstei de 35 de ani, uneori mai devreme, mai ales în științele sociale sau economice. Procesul s-a accelerat, iar titlul s-a „tehnocratizat”.
Profesorii de altădată purtau o responsabilitate culturală și morală în fața națiunii. Gânditorul era un personaj public și, adesea, un formator de conștiințe.
Azi, mulți sunt specializați pe domenii ultraspecifice, tehnice, politice, etc. Se concentrează pe articole indexate, granturi, proiecte europene, sau pe aventuri cu studente, nu pe marile întrebări ale timpului.
„Bonomia” profesorală de azi e, probabil, o formă de adaptare psihologică. E mai ușor să adopți o mască senină decât să porți pe chip toate dezamăgirile sistemului, și ale studentelor care ți-au refuzat avansurile.
Profesorul de azi a învățat să nu se implice vizibil, să își vadă de drum, să nu riște. Tristețea sau gravitatea nu mai sunt „utile” într-un mediu dominat de networking și PR academic.
Apariția unei noi „piețe” a imaginii — CV-ul online, poze profesionale, LinkedIn, Facebook academic — a determinat o presiune să „arăți bine”, să pari tânăr, activ, cosmopolit. Seriozitatea se joacă altfel acum: cu surâsuri și prezentări PowerPoint.
Înainte, să fii intelectual autentic presupunea și o trăire existențială intensă: privațiuni, lecturi nocturne, marginalizare. Acum, parcursul e mai birocratic, mai „aseptic”. Nu e nevoie să ai cearcăne ca să fii respectat.
Neputând, așadar, să diger prea ușor scrierea profesorului clujean, – deși s-ar putea să aibă dreptate -, am avut inspirația de a schimba registrul și am recitit pasaje din romanul ”Domnul ambasador” („O Senhor Embaixador”), al unui mare scriitor sudamerican, Erico Verissimo. Romanul este o meditație politică și morală asupra puterii, dictaturii, responsabilității individuale și ipocriziei diplomatice.
În romanul ”Domnul Ambasador” ultima scenă este profund simbolică și tragică. Ambasadorul Gabriel Heliodoro Alvarado, un personaj carismatic și controversat, este executat de către revoluționarii care au preluat puterea în republica fictivă Sacramento. Execuția sa este descrisă cu o ironie amară, reflectând asupra naturii ciclice a violenței și instabilității politice.
Ultimul paragraf al romanului subliniază această temă: „Cu un glonț de grație, un locotenent fără nume întoarce ultima pagină pentru Gabriel Heliodoro Alvarado, fără ca nimeni să fie capabil să pună un punct final în povestea sa.”
Înainte de a fi executat, politicianul își încrucișează palmele între picioare, acoperind șlițul cu palmele și excamând:”Asta las moștenire Muzeului Național!” („Isto deixo como legado ao Museu Nacional!”)
Deși viața ambasadorului se încheie, povestea sa și temele abordate în roman—puterea, corupția, revoluția și influența externă—continuă să rezoneze și să rămână relevante. Chiar și în România zilelor noastre…
Această încheiere deschisă și reflexivă invită cititorii să mediteze asupra ciclurilor istorice și asupra responsabilității individuale și colective în fața nedreptății și a schimbării sociale.
Romanul este actual, cel puțin pentru cititorul român. Temele importante sunt izbitor de actuale: conveniențele și complicitățile elitelor politice, lipsa de acțiune în fața injustiției, și modul în care oamenii își construiesc o imagine „onorabilă” în ciuda faptelor compromițătoare. Povestea este o reflecție asupra vinovăției personale, a responsabilității individuale în fața regimurilor nedemocratice și a felului în care oamenii aleg să-și justifice inacțiunea.
Și, dacă sperața unora mai exista în intelectualitate, dl. profesor de la Cluj, o retează și pe aceasta:
”… de mai bine de o sută de ani, de un secol şi
mai bine asistăm cum se instalează domnia neamului prost – mai ales din punct de vedere moral, nu doar organizaţional sau administrativ. Daca astazi suntem o natiune distrusă, nu e din cauza dispariției
fabricilor și uzinelor, aceasta fiind doar o consecință, ci din cauza factorului UMAN, calitatea acestuia din urmă stând in numărul de like-uri pe Facebook..
Am înlocuit neamul bun cu neamul prost, iar neamul prost continuă să se perpetueze. Democrația are multe plusuri, dar și un uriaș minus, lipsa oricarui criteriu de selecție a liderilor.
Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, reformele şi resetarea sistemului nu mai înseamnă nimic.
Romania este o colonie, vasală multora, dar mai ales neamului prost!!!
Pseudo-intelectualitatea compusă dintr-o clică nepotistă s-a instaurat definitiv şi confortabil în fotoliile lăsate libere de oamenii de calitate, diverşi mitocani iau drept libertate de exprimare sudalmele,
şi orice semianalfabet care crede că vorbirea este egală cu inteligenţa îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să arate lumea”.
Noi, ”țigăniții manelizați” măcar avem o scuză. Am rămas în România, ne-am manelizat, am devenit mincinoși, ne-am țiganizat… Cei care ne-au părăsit, n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Nuuuuuuuuuuuuuuuu! N-ar fi cultivat Ipocrizia politică, – diferența dintre discursul oficial și realitate.
N-ar fi tolerat complicitatea intelectualilor, nici tăcerea lor devenită o formă de colaborare. N-ar fi fost nepăsători la conveniențele și complicitățile elitelor politice, nici la lipsa de acțiune a lor în fața injustiției.
Ar fi fost critici față modul în care oamenii își construiesc o imagine „onorabilă” în ciuda faptelor compromițătoare.
Dar, cum în țară am rămas doar noi, țiganizații maneliști, trebuie să ne acceptăm soarta…
Ar trebui să fim, cu toții puși la zid, arestați pe viață. Asta a sugerat decurând, tot un ”baby-face” grăsuț, profesor universitar la UBB Cluj -, iar dacă am fi condamnați la moarte pentru ceeace n-am putut fi, măcar vom putea, și noi, să spunem, în așteptarea glonțului: ”Asta lăsăm moștenire Muzeului Național!”
Octavian Hoandră
