Avatarurile poetului “purtător de Crist”, Ion Cristofor: “În copilărie, o felie de pâine mucegăită îmi părea un festin”!

La cei 67 de ani ai săi, poetul clujean Ion Cristofor, unul din cei mai importanți scriitori români de azi, își păstrează mult din înfățișarea sa vintage, de odinioară: cea de rebel, ipotetic Beatles sau“înger viril” – cum îl caracterizase un critic literar. Peste aceasta s-a așternut însă între timp bonomia și, ceea ce e mai important, o înțelegere superioară a lucrurilor. Dar puțini știu că scriitorul lucid și critic de astăzi, cu peste patruzeci de cărți publicate, multe traduse în limbi de circulație, a avut în tinerețe o viață dură – prelungită “nepermis” de mult în perioada maturității! Și, totul datorită faptului că “așchia”n-a sărit departe de “trunchiul” tatălui, vizionar, anticomunist furibund, care i-a așteptat o viață pe americani dându-i fiului său până și numele descoperitorului Americii!  

Privațiunile copilăriei

Ajuns în apartamentul de bloc al poetului – cu camerele ticsite de cărți, așa cum este și normal în cazul unui scriitor – după formalitățile de rigoare, golim de cărți colțul biroului acestuia, ca să pot scrie, așa cum sunt obișnuit, folosind doar pixul și carnețelul. Poetul este îmbrăcat într-un halat albastru, simplu, lucru firesc având în vedere modestia sa proverbială – însă tocmai  acestea îi conferă un aer demn, seniorial. Intrăm rapid în subiect, poetul fiind extrem de solicitat, încă de dimineață. Surprinzător, doar pe telefonul fix, fapt care îmi dă din nou o senzație de confort, de întoarcere în timp.

Își începe poetul mărturia, direct, fără o prea lungă introducere: „M-am născut în comuna clujeană Geaca, în zona lacurilor de pescuit. Casa noastră era la câteva sute de metri de lac și, copil, eram tot timpul pe lac, la pescuit sau la scăldat, în canalele pline de mâl. Acolo, în sat, am făcut primele două clase, după care m-am mutat la sora tatălui, în Cluj, care locuia pe strada Paris – apropiată de locul unde locuiesc acum – într-o căsuță cu grădină și WC în curte. La Geaca avusesem o învățătoare deosebită, nora popii Beleanu, care m-a apreciat foarte mult fiindcă eu când am intrat în clasa întâi știam deja să citesc și știam și tabla înmulțirii. Am fost un răsfățat al acestei nobile femei, care mi-a pus în mână și prima carte de poezie, “Baba iarna intră-n sat”, de Otilia Cazimir. Despre școală, știu că era fostul conac al unui grof ungur, actualmente în ruină, iar biblioteca se afla la subsolul clădirii. Din punct de vedere social, am prins o perioadă de foame și teroare: tatăl meu fusese rănit, de 23 august 1944, de către nemți, după ce românii au întors armele, şi – colac peste pupăză – a fost făcut prizonier, imediat, de către ruși… A avut noroc mare că era rănit – fiindcă altfel ar fi ajuns direct în Siberia. Dar, așa, a ajuns în lagărul din Bălți, în Basarabia”.

Despre tatăl său mai mărturisește că acesta avea gradul de sergent, fiind făcut prizonier împreună cu căpitanul lui – rănit, o dată cu el, în apropiere de Piatra Neamț. Din lagăr a evadat de opt ori. Cel mai departe a ajuns până la Prut, el şi căpitanul lui, unde a constatat cu acest prilej că, deşi era născut lângă lac, nu știa să înoate. Și, până să caute un vad cu apă mică pe care să-l treacă, au fost încercuiți de câinii grănicerilor ruși – și aduși înapoi, fiind cât pe ce să fie împușcați. Au avut noroc de protecția basarabenilor, care i-au implorat pe soldații ruși să nu-i împuște, așa cum se întâmpla îndeobște.

Povestește în continuare poetul: “La o altă evadare au ajuns – el și căpitanul – într-o pepenărie, care-i aparținea unui preot basarabean şi, morți de foame, au început să se hrănească. Au fost repede prinși de paznici și duși la acesta, sub amenințarea armelor. Acolo, părintele i-a tratat omenește – însă i-a anunțat pe ruși, care au venit și i-au recuperat pe fugari. Atunci a fost momentul când tata și-a pierdut încrederea în oamenii altarelor și n-a mai frecventat biserica, aşa ca până atunci. În sat făcea pe frizerul – pentru că învățase în lagăr meseria asta – și tundea multă lume, de cele mai multe ori gratuit. A decedat la vârsta de 84 de ani, acum vreo zece ani.”

 Cristofor se oprește pentru o clipă și mă privește în ochi, cu gravitate, semn că va urma  relatarea unor întâmplări care l-au marcat: “Cele mai grele momente ale familiei noastre au fost cele legate de activitățile comuniștilor, de “lămurire” a țăranilor de-a intra în gospădăria colectivă. Pe atunci mâncam mălai, care îți rămânea în gât – și era o adevărată sărbătoare când mama reușea să facă o pâine. O bucată de pâine mucegăită, atunci când o aveam, ni se părea un adevărat festin! Prima dată au fost “tovărăşiile”, în care se preda pământul – și în schimb li se dădea țăranilor un pământ mai slab. Așa că, toamna, tata se ducea la târg să cumpere grâu și porumb, ca să completeze aşa numitele cote pe care trebuia să le dădea la stat, altminteri ar fi ieșit urât. La un moment dat ajunsese și pe o listă de chiaburi, deși avea doar cinci hectare de teren – și a avut noroc cu cumnatul lui de la Bistrița, milițian, care, ca  om de mare omenie, dar şi pentru a nu-și strica dosarul, a venit la colegul lui din Geaca și a intervenit să nu fie dus tata la Canal. A scăpat, dar n-o să uit niciodată tristețea lui când – după dese fugi de acasă, să nu fie acolo când apăreau activiștii – a fost nevoit până la urmă să intre în gospădăria colectivă: dar asta numai după ce și-a vândut boii la târg, ca să nu-i dea comuniștilor”.

“Mi-am visat notele de la examenul de admitere în facultate”

La Cluj, gimnaziul îl face la Liceul nr. 12, pe strada Meseriilor, lângă fabrica de încălțăminte “Clujana”, grație găzduirii mătușii sale, severă din cauza sărăciei sale, dar despre care poetul are numai cuvinte de gratitudine. “Cartierul era unul muncitoresc și evadările mele, în acest oraș nou și tulburător pentru mine, ca realitate, erau în zona complexului sportiv  “Clujana”, unde mergeam cu niște prieteni și priveam halterofilii cum se antrenează, iar în pauzele lor încercam și noi să facem mușchi, ridicând greutăți. Acolo i-am văzut antrenându-se pe marii campioni Dragomir Cioroslan și Ștefan Tașnadi, decedat nu demult. O altă pasiune de-a mea era să privesc antrenamentele jucătorilor de tenis. Mi-aș fi dorit eu însumi să devin jucător, dar mătușa era îngrozită fiindcă sportul m-ar fi obligat să mânânc mai mult, ori ea, biata, beneficia doar de o minusculă pensie de urmaș, după soțul ei”.

După gimnaziu, Cristofor este trimis de către mătușă la Liceul Industrial Energetic, în pofida rugăminților adresate ei de către profesoara lui de limba română, Maria Ciofu – o moldoveancă sufletistă, care a vrut să-l și înfieze – şi care-l dorea într-un liceu teoretic.

Explică, brusc pleoștit, poetul: „Cinci ani de zile m-am chinuit acolo cu materii care nu-mi plăceau deloc, gen rezistența materialelor, protecție prin relee, mecanică etc. Pentru că intenția mea era să intru la Filologie – având deja publicații prin mai multe reviste literare – evident că, la terminarea celor cinci ani de liceu tehnic, eram în dezavantaj față de cei care absolviseră un liceu teoretic. Așa că după Bac am dormit doar două-trei ore pe noapte, trezindu-mă apoi și stând cu picioarele în apă rece, ca să nu adorm! Așa învățam gramatica, pe care n-o făcusem în liceu. Într-o noapte am avut un vis premonitoriu, care mă tulbură și acum: am visat că voi lua următoarele note la examen: doi de zece, un opt și 1,60  la franceză”.

După ce pică la examen, exact cu notele visate de el,  poetul este nevoit, totuși, să se prezinte la unul din locurile repartizate de liceu și, prost sfătuit de profesorul de mecanică, alege să se angajeze la “Electromontaj” Cluj. Răbufnește acesta, exasperat: “A fost dificil să-mi iau de la ei până și un concediu de zece zile fără plată ca să dau, în toamnă, la fără frecvență. Dar curând am primit din nou un semn divin, tot în timpul somnului. De data aceasta am visat subiectele de la gramatică – complementul direct și cel indirect. Cum sunt de felul meu gură-mare, am spus la toată lumea ce subiecte vom primi, încredințat că acestea vor fi cu adevărat… Când, aflat în sală, le-am repetat visul colegilor candidați, iar profesorul ne-a anunţat exact subiectele indicate de subsemnatul, atunci s-a stârnit o mare rumoare și toată lumea a privit spre mine. Evident că am făcut o lucrare perfectă și am intrat de data aceasta, cu note mari”.

Poetul, cât pe ce să fie băgat în pușcărie…

Gândurile lui Cristofor se întorc din nou la imaginea tatălui, idolul vieții sale: “Numele meu din buletin este Filipaș Cristofor Ioan. Tata era un mare admirator al Americii și mi-a dat acest nume după Cristofor  Columb, cuceritorul Lumii Noi. El a ascultat tot timpul “Vocea Americii”, la un radio cu galenă – și le spunea tuturor să nu se înscrie în C.A.P., căci vor veni curând americanii să ne elibereze! A fost arestat până la urmă, în anii optzeci, și bătut crunt, la Securitatea din Gherla, fiind acuzat  ca deținea armament și vrea să-l împuște pe Ceaușescu. În curtea noastră fuseseră împușcați doi nemți, în timpul războiului, iar noi dețineam câteva gloanțe de mitralieră și două măști de gaze. Cu ele, eu şi tovarăşii mei ne jucam din când în când. Tata a fost turnat de un văr de-al meu, dar a reușit să-i convingă pe securiști că nu e vinovat de acuzele ce i se aduc și să scape doar cu bătaia“.

Dar necazurile sale, în calitate de muncitor la “Electromontaj”, abia încep: “Acolo nu am practicat deloc meseria pe care am învățat-o în liceul industrial, asta pentru că un maistru, om primitiv, mă trimitea la încărcat vagoane sau mă punea să sudez. La un moment dat am fost mutat la magazia de expediție și aveam în subordine niște oameni sărmani și obligația să cărăm împreună diverși stâlpi metalici pentru a fi expediați pe șantiere. Printre acești subordonați ai mei a fost un general, dovedit ca spion rus și care, după închisoare, a fost angajat în această echipă de muncitori. Acolo, cu noi, mai era un oltean bâlbăit, un munte de om, care ajunsese așa după loviturile pe care le încasase în cap, în timpul anchetelor de la Securitate, în perioada colectivizării. Răsturnase de unul singur o “Volgă” a activiștilor care veniseră să-i convingă pe oltenașii lui să intre în C.A.P. Pe deasupra, omul avea și degetele deformate rău de tot, de la torturile suferite, când securiștii aveau marea plăcere să-i prindă degetele la ușă… Băieții mei îl necăjeau mereu, deplasându-se în direcția greșită, când el le indica ceva – cea arătată de degetele sale strâmbe”.

Povestește apoi că – tot din această postură – la un moment dat a fost cât pe ce să intre, nevinovat, în pușcărie:  “Am avut un vagon care trebuia trimis lângă Baia Mare, dar care a ajuns la Dârste, lângă Brașov. A stat o lună pe o linie, până s-a sesizat greșeala… Am fost supus unui proces, în cadrul fabricii, în care salvarea mea a fost faptul că am păstrat facturile pe baza cărora au fost expediați acești stâlpi de înaltă tensiune. S-a dovedit că nu eu am făcut greșeala, ci un technician, alcoolic notoriu. Șocul meu a fost acela că tocmai cei ce judecau cazul m-au desemnat din start vinovat, însă au amuțit când am scos facturile și le-am arătat. Oricum, acea perioadă a fost foarte dificilă pentru mine, pentru că ajunsesem la 49 de kg, eu având doar 1.72 m.” Epuizat fizic, Ion Cristofor ia decizia să dea examen de diferență pentru a frecventa cursurile de zi, însă mai exista un impediment uriaș: era obligat să dea opt examene, printre care și cel de limba latină, pe care n-o învățase în liceu.

“Am învățat-o în patru zile, suficient cât să trec extrem de rigurosul examen cu domnișoara Popescu, proaspăt venită de la București. Am terminat Filologia cu medie mare, deși în anul trei a fost cât pe ce să fiu exmatriculat, deoarece la un seminar cu doamna Tomuș am persiflat poeziile așa-zis comuniste ale lui George Bacovia”, explică poetul.

“Libertatea mișcării Echinox consta în faptul că mulţi redactori au făcut armata la MAI”

Acum, urmează încă un hop important în viața sa: este pus să aleagă un post de profesor în Constanța sau în Galați: “Dar cum Dumnezeu îți ia uneori mințile am ajuns la Chiuiești, ultima comună din județul Cluj înainte de Maramureș, unde am sperat să mă căsătoresc cu aleasa inimii mele, repartizată și ea în județul Cluj. A fost cea mai mare eroare a vieții mele această căsătorie, mai ales că pentru ea am renunțat la postul de profesor de franceză la Chiuiești, unde mă simţeam minunat, devenind librar la o librărie care difuza carte la întreprinderile din oraș”… Mărturisește că soția a fost cea care a divorțat  de el, după nouăsprezece ani de conviețuire din punct de vedere legal, prelungind  doisprezece ani procesul de divorț.

 “Mai trăia mătușa mea providențială, așa că am supravieţuit, din nou, o perioadă, la casa ei. În rest, munceam într-un subsol igrasios dintr-un imobil aflat lângă Biserica “Bob”. Căram toată ziua pachete cu cărți, deci nu eram altceva decât un soi de expeditor. Pe urmă, am avut privilegiul de a fi înaintat la postul de merceolog de papetărie, deși în acte figuram ca instructor de carte”, dezvăluie poetul. Muncește pentru o perioadă de zece ani la Centrul de Librării Cluj, ani grei și umilitori într-un fel – dar care-i asigură scriitorului apropierea continuă de cărți.

Referitor la activitatea sa literară, de care nu a vorbit până acum, mărturisește: “În 1980 am debutat cu un volum de poezie, la Editura “Dacia”, prin grija prietenului meu, regretatul critic Petru Poantă, după opt ani de așteptare la editură – tocmai când mi-am pierdut orice speranță.  Pe timpul facultății am fost şi redactor la revista studențească “Echinox”, făcând parte din a doua generație de scriitori ai săi. Am fost coleg cu poeții Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Augustin Pop, Mircea Petean și criticii Al. Cistelecan, Ștefan Borbely, Al. Th. Ionescu, Radu G.Țeposu, Nicolae Oprea – și mulți alții.

Din perioada Echinox-ului mi-am dat seama că publicația care, aparent, părea liberă era de fapt atent supravegheată de băieții cu ochii albaștri. Am avut dovada când am vorbit cu d-na Lucia Papahagi – soția regretatului părinte al Echinox-ului, cel care a înființat revista, alături de profesorul Ion Pop – în redacția unei edituri. Avea în brațe dosarul de la C.N.S.A.S. al soțului  ei, Marian Papahagi,  și, spre stupoarea sa, a descoperit că acesta era plin de delațiuni scrise de colaboratori apropiați ai bărbatului său, inclusiv redactori celebri ai “Echinox”-ului. Iar regretatul Achim Mihu, fost rector al Universității “Babeș-Bolyai”, povestea, într-un anumit context, de faptul că așa-zisul curaj al echinoxiștilor era bazat pe faptul că făcuseră armata la Ministerul de Interne – arma Securitate”. Interlocutorul meu arată apoi că aceeași prezență vigilentă a colaboratorilor Securității a avut ocazia să o constate  în 1987, când a ajuns redactor la revista TRIBUNA.

“A fost o epocă în care prezența Securității se putea constata peste tot, inclusiv în patul conjugal. Chiar din casă mi-a dispărut atunci o scrisoare a monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, către temutul șef al cenzorilor comuniști Dulea, în care îl soma să dea drumul  spre publicare unei cronici la a doua mea carte,  “Cina pe mare”, care fusese cât pe ce să fie oprită de o delațiune care-l informa că volumul meu e “mistic și sexualist”. Atunci, Steinhardt a trimis cronica la toate revistele din ţară – dar aceasta nu a apărut nici măcar la TRIBUNA, unde lucram eu, sub mențiunea că există recomandarea lui Dulea de a nu se scrie despre cartea mea. Acum am peste patruzeci de cărți – de poezie, critică  literară, două monografii, interviuri, traduceri și eseuri. Primul premiu obținut de mine a fost cel al Universității din Freiburg, în 1994. Au mai venit și alte distincții, printre care mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din Cluj, Premiul “Henri Jacquier” – de două ori, iar pentru cercetările mele dedicate scriitorilor evrei de limbă română din Israel am primit medalia de argint “Terra Sancta”. Dar au fost și multe premii ale revistelor literare din țară, cum ar fi: Convorbiri literare, Acolada, Mişcarea literară” , arată interlocutorul meu. Îmi spune apoi că, la această oră  e pensionar, după ce a fost angajat timp de nouăsprezece ani la Primăria municipiului Cluj-Napoca, în ultimii ani pe postul  de șef de serviciu la Biroul Învățământ-Cultură.

Îşi încheie mărturia, astfel: „N-a fost o perioadă prea fericită, ținând cont de faptul că anul trecut am fost convocat de DNA pentru a depune mărturie în procesul alocării fondurilor pentru celebrul festival UNTOLD – când am lămurit repede problemele în ceea ce mă privește. Deși am fost convocat doar în postură de martor, tracasările au fost imense și m-au consumat teribil. Această perioadă de funcționar public m-a lămurit definitiv asupra democrației noastre „originale”, și aici aș vrea să reproduc o frază dintr-un interviu pe care revista DNEVNIK din Slovenia a selectat-o între cele mai interesante declarații ale unor personalități străine și slovene în anul 2010:

„Nu există sisteme sociale perfecte, întrucât scopul oricărui regim este dobândirea puterii și limitarea libertății. Azi am devenit sclavii puterii capitalismului, iar scopul vieții noastre este de a plăti împrumuturi bancare. Capitalismul este surogatul libertății… De aceea voi spune încă o dată: datoria intelectualilor este să lupte pentru mai multă libertate”. Deci, împlinirile mele sunt cele câteva volume traduse în Germania, Turcia, Spania și un volum bilingv, în catalană, care se numește “Viața de rezervă”. În ciuda acestui ultim titlu, nu putem avea o viață de rezervă. Trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ne îngăduie Dumnezeu să trăim. Cât despre mine, continui să cred că literatura este partea esențială a vieților noastre, rațiunea pentru care trăim”…