Avocat Mihai Paul Neamţ: Dacă toată lumea ar fi sancţionată pentru toate lucrurile pe care le face, probabil 90% din populaţie ar fi în puşcărie

Într-un interviu acordat Gazetei de Cluj, avocatul Mihai Paul Neamţ, unul dintre cei mai reputaţi penalişti ai Clujului a vorbit despre modificarea legilor justiţiei, despre corupţie, abuzuri, soluţii şi despre dosarul Gazeta.

Carmen Gorgan: Există tensiuni şi contradicţii privind reforma justiţiei. De care parte a baricadei vă aflaţi?

Mihai Neamţ: Eu zic că termenul acesta, reforma justiţiei, este foarte generos utilizat. Nu asistăm la un fenomen de codificare într-adevăr consistent în care să poţi vorbi de veritabilele reforme. Mai degrabă sunt nişte puneri în acord legislative. Aici sunt două zone ale aşa numitei reforme în justiţie. Una care vizează punerea în acord cu decizii constituţionale şi unele directive europene care noi le-am cam lăsat în nelucrare din 2007 – o parte sunt vechi şi nici nu le-am luat în considerare, iar o parte le-am tot amânat. Şi este partea care răspunde unor solicitări sociale. Componenta socială care vizează răspunderea magistraţilor, modificarea unor elemente de investigaţie şi care fundamental sunt idei pozitive din punctul meu de vedere pentru că vizează o reducere până la anulare a capacităţii sau posibilităţii unui sistem tradiţional de a constrânge sau a generare a presiunii asupra unui magistrat şi atunci ascendentul până la urmă nejudicios care îl are un procuror ar dispărea sau ar diminua  existând acest corp specializat. Ce nu se înţelege şi ce nu se explică este faptul că răspunderea magistraţilor este o chestiune extrem de greu de gestionat, extrem de subtilă pentru că între eroarea clasică, simplă, uşoară şi rea-credinţă e o paletă foarte mare de acţiuni sau inacţiuni care ar putea fi calificate în zona de atragere a răspunderii. Or, mare majoritate a statelor încearcă sau a încercat de-a lungul timpului să conceapă un sistem juridic care să facă foarte grea atragerea răspunderii magistraţilor pornind de la ideea că o atragere extrem de uşoara a răspunderii magistraţilor şi de cele mai multe ori pe un act de gândire pentru că sistemul este gândit să se protejeze prin căi de atac, nu prin condamnarea judecătorului care a greşit. E ca şi malpraxisul medical – unii oameni atâtea zile au avut, nu a greşit medicul, în mod inevitabil a murit pe masa de operaţie.

Rezolvarea problemei ţine de biologic din punctul meu de vedere. Anii `90 au fost mai voiniceşti şi atunci în sistem au rămas şi au şi intrat imediat după revoluţie, în primii ani, magistraţi cu schelete în dulap care în mod cert fac parte din categoria avizată de celebrul SIPA, deci prezintă un nivel de vulnerabilitate individuală care determină partipriuri şi înţelegeri neortodoxe, dar de cele mai multe ori speculate, extrem de puţine şi rar dovedite de-a lungul anilor. Deci e un fel de legendă urbană cu iz de adevăr. Acum cu certitudine anii trec peste oameni, se pensionează sau mor. Generaţia mai tânără de magistraţi, nu că nu ar avea propriile schelete, dar care cele mai multe provin dintr-o zonă a vieţii sociale, personale decât din zona obligaţiilor asumate faţă de SRI sau faţă de varii participanţi în viaţa economică unde îşi capătă anumite slugărnicii. Generaţia mai tânără şi prin stabilizarea salariilor la o zonă bună au determinat o scădere a coruptivităţii. Zona aceasta scade destul de mult şi devine mai pregnantă, ceea ce numesc eu fenomenul de îndumnezeire, de corupere a puterii. E mai degrabă o creştere a senzaţiei de om mesianic, indispensabil care poate flexa legile pentru că el ştie adevărul şi adevărul pe care-l urmăreşte el şi tipul de justiţie pe care o urmăreşte, justifică încălcarea legii şi compromisul. Şi de aceea spuneam, din punctul meu de vedere, elementele de coruptibilitate sau presiunea asupra magistratului tradiţionale derivând din capacităţi de şantaj sau obligaţii prea asumate, scade în zona aceasta tradiţională şi apar în psihologia magistratului elemente de noutate care merg mai degrabă spre un patologic. Din punctul meu de vedere unul dintre cele mai bune mecanisme de reglare ale sistemului ar fi expertiza psihiatrico-psihologică a magistraţilor făcută de o instituţie independentă şi făcută pe bune.

C.G.: Oare cum ar fi?

M.N.: Cu certitudine, cel puţin în anumite zonă, s-ar confirma că unii oameni chiar dacă au fost de bună-credinţă şi bine intentionaţi illo tempore, au început să aibă derapaje. Nu trebuie să uităm niciun moment că judecătorul, procurorul, avocatul, în mod principal şi fundamental sunt oameni. Oameni care au viaţă personală, care au slăbiciuni şi principii mai mari sau mai mici. Şi atunci modul în care poţi să păstrezi omul între o competenţă şi o calitate a ceea ce face este tocmai eliminându-i sau reducând elementele de presiune şi de constrângere asupra lui, inclusiv supraaglomerarea. Poţi să lucrezi eficient şi calitativ cu 11 mii de cazuri pe cap? Sunt foarte multe zone în care intenţionându-se o punere în acord a legislaţiei noastre cu tendinţele moderne s-a reglementat fie parţial, fie greşit câte un procedeu, câte o instituţie şi care necoroborate cu o creştere a numărului de magistraţi, cu o reducere a procedurilor care vin în faţa unui judecător, ne confruntăm cu o supraaglomerare. Iar supraaglomerarea ce face? Alterează actul de judecată. Judecata presupune cunoaştere, analiză şi concluzie. Or, de multe ori un judecător nu mai are capacitatea fizică de a lectura pentru că apar aceste dosare mari şi te uiţi peste studiile făcute la Cambridge şi vezi că viteza medie de lecturare profesională a unui text e de câteva minte. Deci o pagină ca să o citeşti şi ca să înţelegi ce scrie în ea îţi ia câteva minute. Înmulţeşte asta cu zecile de mii de pagini dintr-un dosar şi vei vedea că i-ar trebui cam câteva luni unui judecător să studieze bine un dosar şi atunci evident că studiul uneori are tendinţa de a fi superficial. Aici deja începe locul în care poate fi afectat actul justiţional fără să fie de rea-credinţă.

Spuneam de legile justiţiei că ele ca şi demers sunt un demers necesar. De la intrarea în vigoare a noilor coduri am ajuns la concluzia ca nu au fost bine făcute şi că o parte din dispoziţiile care le cuprind nu sunt eficiente aşa cum s-au dorit sau sunt incomplete şi nu produc efect. Regretul meu este că polemica şi poziţionarea este una de ”Gică contra”. Sunt extrem de puţine poziţionările în sens constructiv. De oferire a unor alternative care să genereze o reală discuţie publică. Discuţia publică la noi nu este o analiză în care să aud o opinie profesionistă, argumentativă, poziţiile sunt dihotomice, antagonice şi războince. Deci nu ai în mod real o polemică constructivă, ci ai o ceartă.

C.G: E o situaţie acaparată şi de interese…

M.N.: Aici apare povestea care derivă din #rezist. Din păcate, noi românii, am rămas cu o tară puternică a anilor `50-`60, a unui vindicativ social, justiţie socială. O poveste care din păcate şi după 70- 80 de ani ne macină şi ne fracturează social. Şi mai avem componenta fundamentală a românului. Noi ne pricepem la toate, ne dăm cu părerea, avem părerologi care de la fotbal, medicină, mai nou justiţie, le ştiu pe toate. Lucrurile au dus la aceste tensiuni sociale pe care le vedem acum datorită unei mari greşeli de politică statală care s-a produs în 2007 cu prilejul aderării la Uniunea Europeană. Ei acel moment, 2007, din punctul meu de vedere trebuia să fie conexat, gestionat printr-o mare amnistie penală, amnistie fiscală şi o restartare a relaţiilor sociale. Pentru că ne uităm la ce s-a întâmplat până în 2007 şi ce evenimente au fost determinante pentru perioada următoare prin acele naşteri de schelete în dosar, de partipriuri la limita legii sau sub lege. E o nebunie care niciodată nu o poţi tranşa, soluţiona, judeca şi împăca pe toată lumea. Şi atunci soluţia era de restartare. În 1 ianuarie 2007 intrăm în UE, trecutul rămâne în urmă, iertăm – asta înseamnă amnistie – şi de mâine respectăm legea. A fost perioada în care se făcea emigraţia clandestină, traficul de frontieră, eram celebrii prin reţelele de hoţi de prin Franţa, iar dacă te uiţi la lumea juridică din ultimii cinci-şase ani avem cred că corpul predominant al dosarelor din zona penală infracţiuni vechi şi foarte vechi. Şi marea lor majoritate şi-au găsit substanţa şi izvorul în acel moment 2007 pentru că s-au schimbat regulile, principiile care se aplică, intrând într-un club select democratic cu anumite reguli, dar venim cu cele din spate şi rămân în natura relaţiilor interumane, sociale, politice, economice o serie de înţelegeri oculte şi partipriuri în zona aceasta a semi-legii pe care nu le-ai tranşat. Şi din punctul meu de vedere a fost una dintre marile greşeli. Dacă te uiţi în istorie, în general momentele revoluţionare, postrevoluţionare, momentele de schimbare vin la pachet cu o graţiere, cu o amnistie, cu un act de clemenţă socială masivă care asta face, dă un T0, adică şterge tot.

Ei, în acest plan al legilor justiţiei, ele nu vor produce mare efect pentru că nu are loc o veritabilă reformă în sensul schimbării conceptuale, ci doar în a induce nişte disfuncţionalităţi remarcate. Esenţa democraţiei este majoritatea. Şi tot a democraţiei esenţă este ca minoritatea să respecte votul majorităţii. Aşa funcţionează democraţia. Alternanţa la putere permite minorităţii să câştige alegerile şi să schimbe ce nu a făcut bine majoritatea anterioară. Şi atunci, dintr-o sferă constructivă, alta decât ”hai să-i judecăm pe toţi, să-i băgăm în puşcărie. Ei sunt răi, noi suntem buni” – veşnica dihotomie – mai degrabă o opoziţie constructivă care porneşte de la limitele opoziţiei, adică de a propune alternative şi variante. Cred că e circul prea mare pe ideea cu legile justiţiei.

C.G.: Este clar că există păreri în contradictoriu. Dar dincolo de legile justiţiei, există încă o problemă mare – abuzurile procurorilor, a magistraţilor, cel mai recent fiind  scandalul cu binecunoscuţii procurori ai DNA. Cum ar putea fi stopate aceste nereguli, abuzuri. Care ar fi soluţia?

M.N.: Cu certitudine nu există un vaccin împotriva prostiei şi exerciţiului abuziv. Mecanismele democratice, ne place sau nu ne place, pretind în momentul în care faci o acuză sarcina probei şi sancţiunea. Sistemul judiciar în acest moment este aşa conceput încât să facă foarte dificilă dovedirea unor abuzuri şi această dovedire dificilă o primă origine şi-o are în interdicţia înregistrărilor – paradoxul . Sistemul judiciar penal şi-a crescut eficienţa în jucării noi: sistemul de înregistrare digital, înregistrări ambientale, înregistrările telefonice. În esenţă, probe de natură tehnică greu de contestat pentru că le fac aparatele şi nu oamenii. Statul pe care îl văd ca pe un mare Goliat şi de aceea #rezist îmi generează anumite rezerve. Deci Goliat se înarmează din `90 încoace cu tot mai bune scule, tot mai mulţi soldaţi (a se vedea poliţiştii-procurorii), iar cetăţeanul, bietul David, devine tot mai puţin probabil să câştige o bătălie cu Goliat. Dacă toată lumea ar fi sancţionată pentru toate lucrurile pe care le face, probabil 90% din populaţie ar fi în puşcărie. Omul este prin natura lui supus greşelii, mai mici sau mai mari, mai intense sau mai puţin intense, cu daune mai mari sau mai mici. Sistemele judiciare funcţionează pe ideea ”pe cine prindem, sancţionăm”.

C.G.: Dar există şi cazuri în care stenogramele sunt fasificate de către procurori

M.N.: Aici ajungem la rea-credinţă. Problema este în felul următor: sistemele de verificare a unor procedee sau proceduri nu au un caracter real independent. De exemplu, înregistrările în România se expertizează de INEC care este în subordinea Ministerului Justiţiei. Deci din start există un nivel de subordonare bugetar-ierarhică a expertului INEC faţă de ceea ce se cheamă Ministerul de Justiţie. Clar, nu are independenţa totală pe care o pretinde un expert – să fie independent, neafiliat şi să se presupună că nu are niciun interes să fie subiectiv.

O serie de procedee gândite a fi securizate pentru a nu permite alterarea probelor, în realitate pun în imposibilitate obiectivă apărarea şi avocatul la a face verificări (…). Fără să existe rea-credinţă există o paralizare a drepturilor sau dezavantajare a acuzatului în raport cu acuzatorul. Setul de elemente legislative care în opinia mea nu sunt ceea ce zic că sunt, adică că garantează un proces echitabil. De fapt, permit în cazul relei-credinţe o foarte uşoară manipulare a realităţii judiciare, spre exemplu a martorului sub acoperire care este una dintre cele mai mârşave instituţii în modul în care e actualmente reglementată. Mie mi se spune că este un om pe care îl cheamă Pop Gheorghe, care a văzut un anumit lucru şi pe care îl audiem prin cameră video, blurată cu vocea schimbată. Şi eu zic ”dubito ergo cogito”,  eu nu cred că e acela, păi hai să facem o verificare. Ei, nu există o instituţie care să permită verificarea acestui aspect. Eu nu am voie să merg, nici ca şi avocat, să văd că respectivul e un om viu şi nu e un miliţian care acum trei zile m-a anchetat şi să capăt convingerea că statul nu mă abuzează. Aceste procedee nu au conceptualizat o instituţie independentă, e o instituţie ca şi celebrele comisii SRI – făcute de securişti. Şi legile justiţiei nu răspund la această problemă, la faptul că există anumite zone în care noi nu aveam instituţii de control democratice, în mod real democratice, şi care să-mi permită mie ca şi apărător să zic că nu am niciun dubiu că nu am fost abuzat. Din contră, păstrând aceste instituţii aşa cum sunt, ele cresc teoria paranoidă. Dacă te uiţi la câţi oameni au la noi calitate de martor protejat, ai avea impresia că mafia din New York sau Camorra, împuşcă oameni pe stradă la două zile şi oamenii se tem şi nu vor să-şi asume nici testimoniul, nici acuza. Aceste fapte, exerciţiul puterii, încet, încet, fracturează echilibrul.

Trebuie să fim cinstiţi şi să acceptăm ideea că dimensiunea relei-credinţe sau a abuzului nu este una exagerată, este una foarte mare. Aici e o chestie de PR. Ani în şir am susţinut şi susţin că DNA este una dintre cele mai eficiente instituţii româneşti în materie de PR: comunicatori excelenţi, structuri de marketing gândite şi una dintre cele mai proaste este Parlamentul şi Guvernul României (…).

Cu certitudine există abuzuri, cu certitudine sistemul judiciar a sancţionat abuzurile. Avem o grămadă de magistraţi în puşcării, zburaţi din sistem şi tendinţa este de a pleca urechea la petiţie. Eu nu sunt adeptul revoluţiilor de niciun fel. Revoluţiile în general au victime colaterale, generează haos şi partea lor pozitivă se vede în 50-100 de ani. Or, noi acuma ne aflăm într-o zonă în care ne mănâncă să facem o revoluţie. Şi cum o facem? Să ne ia DNA pe toţi, pe unii să ne bage în puşcărie, pe alţii să ne execute de-a dreptul şi să o luăm de la 0. Acel T0 despre care vorbeam că ar fi trebui să existe în 2007. Trebuie să înţelegem că un om care se apară, la fel cum nu o face câteodată un procuror în mod etic, nici omul care se apară nu o face etic pentru că instinctul de conservare este de cele mai multe ori superior principiilor şi exerciţiilor principiilor. Infractorul, cu rare excepţii, nu este asumptiv, 90% dintre persoane zic că nu au făcut-o. Deci dacă te iei după prima declaraţie a inculpatului din 100 de dosare, vei spune ”cum sunt atâţia oameni abuzaţi în ţara asta?”. Pentru că instinctul de conservare spune că ”nu vreau să merg la puşcărie, nu vreau să răspund”. Şi atunci, reformulează realitatea obiectivă într-un testimoniu subiectiv în care încearcă să aducă maximum de argumente că nu a făcut-o. De aceea, nu e bine să derapăm şi să plecăm de la premisa că dacă sunt câţiva procurori bătuţi în cap, toţi sunt la fel şi dacă din când în când mai este un nevinovat, toţi sunt nevinovaţi.

Procesul în esenţă înseamnă probe administrate în acuzare, administrate în apărare sau a circumstanţierii nevinovăţiei. Ceea ce cred eu că trebuie să ne facă puţin mai atenţi şi să ne facă să gândim nişte instrumente pentru a eficienţiza atât actul de justiţie, cât şi a împiedica abuzurile sau a duce la tragerea la răspundere mult mai rapidă faţă de momentul producerii este generarea unor mecanisme independente de control sau exerciţiu. Un pas masiv a cărei mare importanţă tindem să o uităm a fost momentul în care s-a stabilit că interceptările făcute de SRI nu pot fi acceptate ca instrumente de investigaţie judiciar-penal şi s-a ajuns la ideea să le dăm scule Parchetelor pentru a reducere o ingerinţă din sfera câmpului tactic şi a analizei, – hai să-i spunem de tip militar – a vulnerabilităţilor, a informaţiei (…).

Susţin că instrucţia penală trebuie derulată în sistem de înregistrare în timp real. Spre exemplu, din momentul în care intri pe poarta instituţiei să fie camere peste tot până ajungi în biroul procurorului unde să înregistreze în timp real toate conversaţiile cu tine. Nu că nu se poate întâlni cu martorul pe care ar vrea să-l convingă la o cafenea, dar va fi mai rar (…). S-a introdus sistemul de înregistrare, păi ba nu are sculă, ba îi plecat în teren, ba martorul nu vrea să-l înregistrezi. Dar cum adică? E opţiunea martorului care mă acuză pe mine de ceva dacă îi înregistrăm sau nu declaraţia? Deci în momentul în care laşi la îndemâna unui sistem de instrucţie penală opţiunea ”poate înregistra declaraţia”, deschizi uşa abuzului. Eu cred că 90% din magistraţii din România sunt de bună-credinţă şi încearcă să fie buni profesionişti, dar având anumite riscuri şi anumite vulnerabilităţi, de ce să nu gândesc nişte sisteme în favoarea lui David de această dată care să facă mai greu abuzul. Imposibil nu-l poţi face pentru că nu vom trăi niciodată într-o lume ideală, dar să am sistem independent compus din membrii ai unei societăţi civile, spre exemplu. Să fie un fel de controlori de integritate ai actului de justiţie şi care să verifice cine, cum a obţinut mandatul, care a cui neam e, chestiile acestea speculative pe care le avem.

Întorcându-ne la abuzuri, sistemul are mecanisme de sancţionare. Ceea ce este carenţial în acest moment este capacitatea sau posibilităţile recunoscute omului de a afirma şi de a dovedi abuzul, iar aici soluţia nu este în a schingiui procurorii, ci în a gândi mecanisme performante care identifică tipurile de abuzuri să intervină şi să le facă aproape imposibile (…).

Abuzul nu este unul patologic, deci nu intră în sfera patologiei medicale, el este unul conjunctural care e determinat fie de criterii de performanţă, fie de acea corupere a puterii pe care o resimte cel care exercita puterea de la un moment dat. Dacă am fi obiectivi şi de o parte şi de alta şi de ale lui #rezist şi de ale sistemul abuziv, am apela la elemente obiecte şi complexe de stabilire a dimensiunii fenomenului, a nivelul de incidenţă şi nu în ultimul rând, a resurselor pe care suntem dispuşi ca societate să alocăm pentru a regândi sistemul şi a-l implementa într-o zonă în care validăm ambele cerinţe sociale, şi a celui abuzat şi a celui care consideră că vinovaţii nu răspund. Soluţia nu este în a valida una sau alta, ci în a creşte şi a gândi un sistem. Până la urmă totul este o chestie de cunoaştere şi de gândire a instrumentelor.

C.G.: Eu consider că instituţiile statului, fie că se numesc SRI, DNA, DIICOT fac abuz de putere, faptele fiind tot mai evidente. Spre exemplu, aţi fost avocatul lui Liviu Man în dosarul Gazeta. Ce a însemnat acest întreg proces pentru dumneavoastră?

M.N: Dosarul Gazeta a avut o serie de disfuncţionalităţi, nu am aceeaşi lejeritate în a tranşa lucrurile ca fiind abuzive sau non abuzive şi tendinţa mea este de a sancţiona greşelile prin excepţii şi până la urmă prin judecată. Soluţia în dosarul Gazeta susţine nevinovăţia. Sistemele judiciare propun procesul ca formă de stabilire a vinovăţiei sau nu. Cu certitudine confirmate, cel puţin în parte, anumite conduite ale instrucţiei penale – procurori, poliţişti – nu au fost tocmai ortodoxe. A stabili că au fost abuzive, în termeni juridici, aici trebuie să facem o distincţie între abuzul perceput subiectiv de către subiectul procesului penal şi abuzul ca şi formă sancţionată de către lege a conduitei. Un abuz, la fel ca şi o vinovăţie se tranşează printr-o soluţie. Inhibarea abuzului sau sancţionarea lui se face prin petiţionare, dovedire, obţinerea sancţionării celui care îl acuză de abuz. Cu certitudine, marea majoritate a subiecţilor de drept în momentul în care sunt implicaţi într-o instrucţie penală, ultima grijă pe care o au e să te mai judece şi pentru abuz şi încearcă să se apere. Şi atunci de multe ori, abuzul rămâne nesancţionat sau nepetiţionat în timp real pentru că omul prioritizează pe propria lui apărare în momentul în care se produce un astfel de fenomen. Cazul lui Liviu Man a fost la comisia pentru abuzuri din Parlamentul României, am petiţionat la Curtea Europeană pe elementele de detenţie de izolator şi probabil vom medita asupra oportunităţii iniţierii unei proceduri la CEDO cu privire la dosarul Gazeta în dosarul de fond. Am susţinut prin excepţiile invocate şi prin apărările avute că au existat abuzuri. Nu neapărat abuzuri din sfera penală, ci din o instrucţie cu rea-credinţă a cauzei. Fie prin audieri la ora 10-12 noaptea a unui martor, speculând că omul să fie obosit şi mai maleabil, fie prin modul de consemnare a declaraţiilor care în mod pozitiv în proces martorii spun că nu le aparţin şi mă bucur că am reuşit să ne apăram atât de bine, încât să demontăm dosarul de urmărire penală şi să infirmăm prin soluţie viziunea procurorului din rechizitoriu.

Dosarul Gazeta cred că ar trebui să însemne mult pentru jurnaliştii de investigaţie din România pentru că în permanenţă am susţinut că parte a construcţiei acestui dosar a fost împotriva jurnalismului de investigaţie şi nu împotriva lui Liviu Man. El poate fi luat ca o lecţie-şcoală în zona aceasta a libertăţii de exprimare şi chiar mă gândeam zilele acestea, Curtea Constituţională a Statelor Unite a apreciat că libertatea de exprimare îl acoperă inclusiv pe hater-ul de profesie şi că este o valoarea absolută. Concluziile până la urmă, trăgându-le fiecare în limita propriilor cunoştinţe şi culturi în a-şi asuma sau nu o opinie. Uneori am şi tendinţa de a închide un război la un moment dat şi de aceea poate am anumite rezerve în a fi extrem de tranşant cu privire la cuvântul abuz pentru că în terminologia mea este nelegalitate, netemeinicirea probei, conduită deontologică neprofesională şi atunci am o rezervă, dar cu certitudine instrucţia penală în acest dosar a avut anumite carenţe, una prin neluarea în considerare a niciunei apărări prin modul extrem de vehement în care s-au solicitat măsuri preventive, până la urmă nu erau infracţiuni de pericol, nu era un omor, un viol, ci proveneau dintr-o zonă din care părţile vătămate nu-l iubeau foarte mult pe Liviu. Situaţia socială nu impunea o atât de mare vehemenţă în partea dură de intervenţie. S-a ajuns să se pună sechestru pe toate computerele, să închizi trei ziare ca să faci anchetă, iar din punctul meu de vedere asta a fost abuziv (…).

Soluţia din Gazeta este până la urmă o soluţie-pilot de practică judiciară care poate fi folosită în procesele împotriva jurnaliştilor pornite în această zonă (…).

Trăgând linie, în mod cert, au fost avantaje şi dezavantaje. Avantajul este că este un om nevinovat şi a câştigat procesul. A fost un proces greu şi de dus şi de câştigat.