Pot să garantez când prezint cuiva un avocat bun, dar mi-e greu să motivez recomandarea. Adevăraţii maeştri ai barei nu sunt, în mod obligatoriu, cei mai buni oratori. Nu sunt neaparat cei mai telegenici, cei mai mediatizaţi sau mai renumiţi avocaţi. Nu au cele mai multe procese câştigate. Nu sunt cei mai bogaţi din branşă. În mod cert, nu-i cheamă Iorgovan sau Paula Iacob.
Ultima fărâmă din nobleţea profesiei de avocat, câtă mai supravieţuise după calvarul comunist, a fost bulversată în timpul celebrului simulacru de proces al cuplului Ceauşescu. Un “apărător” fanfaron, cu voce tabagică şi ochelari fumurii, parcă Lucescu – nume de ţigan zlătar – îl chema, s-a substituit procurorului, acuzându-şi clienţii cu un elan justiţiar impardonabil. Trădarea lui, în ton cu vremurile, a dat o aparenţă de legalitate unui omor de care avea nevoie noua putere pentru a se legitima. Fără complicitatea avocatului nu ar fi fost posibilă marea minciună a loviturii de stat iliesciene.
Fiind depozitarul acestor secrete din intimitatea crimei pe care s-a construit politic societatea românească postdecembristă, avocatul cuplului dictatorial a fost răsplătit, mai apoi, de noua putere, cu demnităţi importante. Apare de fiecare dată în mass media atunci când se pune problema unei noi manipulări despre acea întunecată şi contradictorie perioadă. Nu pare să-l deranjeze conştiinţa.
Sub semnul blestemat al acestei vânzări de conştiinţă şi vieţi, s-a scris întreaga istorie a profesiei de avocat de după1990. Mii de trădări neştiute, pactizări discrete cu partea adversă, exacerbarea importanţei factorului politic în cauzele judiciare, demagogia ieftină, cultivarea pe faţă a traficului de influenţă, protecţionismul profesional cel mai feroce într-o profesie eminamente liberală, au făcut mediul avocaturii mai rău decât societatea schimonosită pe care o oglindeşte. El supurează periodic, se agită gălăgios şi duhneşte cumplit.
Circul indecent şi scandalos din jurul morţii suspecte (deşi toate morţile au ceva suspect) a omului de afaceri Mihai Erbaşu a fost alimentat şi de acest “Titanic” al baroului dâmboviţean, avocata Paula Iacob. Deşi calitatea de potenţial martor al anchetei o obliga la discreţie, simţind că ar fi momentul să-şi resusciteze imaginea obosită, venerabila doamnă a alimentat bursa zvonurilor cu detalii inexacte, cu “păreri personale”, cu întrebări nerelevante şi mistere existente numai în capul ei cârlionţat de bigudiuri antebelice. Din declarata grijă de a “proteja familia şi imaginea celui dispărut”, dar, în realitate, pentru a-şi recupera din faima găunoasă de mare avocat şi detectiv, Paula Iacob a susţinut ipoteze tendenţioase şi soluţii partizane, inflamând o isterie naţională, flămândă de senzaţional şi speculaţii.
Merită să ne amintim cum şi-a dobândit Paula Iacob faima de “mare avocat”. A avut intuiţia, chiar dacă neconceptualizată ca tehnică de marketing profesional, de a reprezenta interesele judiciare ale familiei Ceauşescu. Nu ştiu cât a fost premeditat şi câtă întâmplare dar, într-o perioadă când familia fostului dictator era încă prosrisă, experta în divorţuri a avut flerul să-şi lege numele de Ceauşescu. “Curajul” nu a făcut-o automat profesionistă şi, mai apoi, a avut numerose prilejuri să-şi dea în petec. Cea mai ruşinoasă fază, care a dat măsura realelor ei capacităţi profesionale, priveşte crima de la Eforie, când a susţinut, la un post de televiziune, că autorul omorului este clientul său, mai târziu achitat se instanţă, ce-i drept, fiind deja apărat de alt maestru.
Un alt expert în publicitate ieftină este senatorul PSD Antonie Iorgovan, mai cunoscut ca “tatăl hoţilor” decât ca “părintele Constituţiei”. După patru ani de mandat a avut zilele trecute prima sa declaraţie politică în Senat, divagând pro domo pe tema prigoanei la care ar fi supuşi avocaţii şi despre “starea de depreciere a avocaturii”.
Cum avocatura, cea mai frumoasă meserie, a ajuns o profesie în derivă şi extrem de duplicitară, colcăind de tuciurii şi informatori, pot motiva de ce mă feresc să mai recomand avocaţi.
Alexandru LELE
