Text scris de către Cristian Mihai Lazăr, avocat în cadrul departamentului de drept penal al Chiriţă şi Asociaţii din Cluj-Napoca:
”Refuzul de internare. Răspunderea penală a personalului medical
Zi de zi, implicațiile combaterii virusului Sars-Cov-2 se ramifică tot mai mult și mai strident. Un lucru normal de altfel, având în vedere că evoluția pandemiei naște noi provocări de la un moment la altul. Sub acest aspect, în România, astfel de provocări apar chiar în zona zero a luptei purtate împotriva acestui virus- la nivelul unităților sanitare– și îi privesc chiar pe unii dintre principalii actori ai acestei bătălii- personalul medical și pacienții.
Cu toate că apogeul crizei epidemiologice nu a fost atins încă, limitele sistemului sanitar încep să se resimtă acutizat. O ultimă problemă ridicată în acest sens ține de refuzul personalului medical de internare/întârziere a internării ori a transferului pacientului pe motivul lipsei testării și a confirmării/infirmării infecției cu Covid-19. Și astfel se pune problema semnificației penale a unei asemenea conduite. Aceasta mai ales că, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență a atras atenția (corect) public privitor la incidența legii penale în atare situații, emițând și un Ordin (nr.74533) din 28.03.2020 în acest sens.
Astfel, fie că vorbim de acordarea de prim ajutor calificat sau de asigurarea asistenței medicale, potrivit legislației în vigoare, admitem că există premisele tragerii la răspundere penală a personalului medical pentru refuzul internării, întârzierii internării sau a transferului în circumstanțele prezentate în paragraful anterior.În cele ce urmează ne vom opri asupra acestor premise, însă fără a intra într-o analiză completă a elementelor de tipicitate ale infracțiunilor reclamate.
În acest sens, mai întâi o atare conduită ar putea intra sub incidența infracțiunii de abuz în serviciu care sancționează ”fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”. Desigur câteva nuanțări, ar trebui făcute.
Astfel, în ciuda faptului că potrivit art. 381 din Legea nr. 95/2006, medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia, potrivit Deciziei ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26 din 3.10.2014, medicul angajat într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale. Prin urmare, criteriul calității subiectului activ din perspectiva infracțiunii de abuz în serviciu apare ca fiind satisfăcut.
Mai departe prin prisma Deciziei CCR nr. 405/2016 fapta ilicită- refuzul/întârzierea internării trebuie să reprezinte încălcări ale unor norme ce sunt cuprinse de legislația primară. În lumina art. 665 din Legea nr. 95/2006,”Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale”. Așadar o obligație a personalului medical în sensul analizat există.Ea practiceste corespondentă dreptuluiasiguraților la asistenţă medicală primară şi de specialitate ambulatorie prevăzut în același act normativ. De menționat mai este și faptul că prin optica celor analizate va fi irelevant dacă refuzul medicului sau întârzierea sa este întreprins în raport de un pacient cu patologie specifică virusului Sars-Cov-2 sau nu.
În egală măsură, din punct de vedere penal mai trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu. În linii mari, dacă fapta (conduita abuzivă) a persoanei în cauză –personalul medical-, va intra sub incidența unei alte infracțiuni, se va reține acea infracțiune, iar nu și infracțiunea de abuz în serviciu.
De asemenea, în situația de față, incidența legii penale mai poate fi reclamată și prin prisma reglementării infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor așa cum ea a fost modificată după instituirea stării de urgență. Potrivit acesteia, ”Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepseşte cu închisoare (..)”.
Prin Ordinul nr. 74533 din 28.03.2020 a Comandantului acțiunii au fost reglementate expres măsuri privind spitalizarea persoanelor care se prezintă la unitățile de primiri urgențe și camerele de gardă. Potrivit acestuia, atunci când spitalizarea este necesară, internarea sau după caz transferul persoanei în cauză va fi obligatorie, personalul medical neavând posibilitatea să refuze acordarea asistenței medicale. Conform ordinului, pentru reglementarea măsurilor, a fost luată în considerare necesitatea asigurării unei capacități medicale adecvate pentru gestionarea cazurilor de infecție cu noul coronavirus.
Referitor la vinovăție sau la poziția personalului medical față de refuzul/întârzierea asistenței medicale sau a transferului, pentru ca fapta să reprezinte infracțiune, personalul medical va trebui să acționeze cu intenție, dat fiind că legiuitorul nu a reglementat comiterea infracțiunii din culpă. Acest lucru este unul exceptional, atâta vreme cât spre exemplu în raport de infracțiunea reglementată la alin. (2) al aceleiași dispoziții, legiuitorul a prevăzut la alin. (4) posibilitatea comiterii ei din culpă. Această specificare apare utilă în raport de comiterea faptei în forma întârzierii internării sau a transferului. Astfel, în măsura în care întârzierea internării sau a transferului va avea loc din culpă și nu intenționat, fapta personalului medical nu va constitui infracțiune. În rest, refuzul internării sau al transferului reprezintă o acțiune deliberată a subiectului, și nu s-ar circumscrie ipotezei comiterii din culpă oricum.
Așadar, refuzul de internare sau întârzierea acesteia ori a transferului va putea fi circumscris aplicării prevederilor art. 352 alin. (1) C. pen privind zădărnicirea combaterii bolilor.
Mai mult decât atât, nu trebuie omisă din discuție situația în care subsecvent refuzului, întârzierii internării sau a transferului apar și alte urmări. Astfel, în măsura în care pe lângă starea de pericol creată va surveni și vătămarea corporală/decesul persoanei respective (a persoanei care a solicitat asistența medicală), răspunderea penală a personalului medical va fi atrasă din perspectiva formei agravate a infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor.
Potrivit art. 352 alin. (5) C. pen legiuitorul a prevăzut că ”dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”. Așadar, se poate remarca agravarea răspunderii penale a personalului medical în circumstanțele în care urmare a acțiunii analizate s-a produs vătămarea corporală ori moartea persoanei în cauză. Este firească o astfel de agravare, atâta vreme cât urmarea refuzului, întârzierii internării sau a transferului depășește simpla generare a unei stări de pericol pentru sănătatea publică și se conretizează și în producerea vătămării corporale ori a decesului pacientului.
În funcție de circumstanțele concrete, infracțiunile expuse își pot găsi aplicare în raport de conduita personalului medical supusă analizei de mai sus. Apreciem că intervenția dreptului penal este una justificată atâta vreme cât circumstanțele actualei pandemii cer un nivel maxim de exigență a actului medical.
Cu toate acestea trebuie să arătăm că, realist, raportat la ambele infracțiuni expuse, în spatele pasului în spate făcut de personalul medical stau în linii mari considerente ce țin mai mult sau mai puțin (de la caz la caz) de lipsa dotărilor sau a insuficientei logistice.
În sensul acesta potrivit art. 654 din Legea nr. 95/2006 răspunderea persoanelor implicate în actul medical trebuie cuantificată și în raport de condiţiile de lucru, dotarea insuficientă cu echipament de diagnostic şi tratament, infecțiile nosocomiale, efectele adverse, complicaţiile şi riscurile în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciile ascunse ale materialelor sanitare, echipamentele şi dispozitivele medicale, substanţele medicale şi sanitare folosite sau nu în ultimul rând în raport de situațiile când acționează cu bună-credințăîn situații de urgență.
Sub acest ultim aspect ridicat, potrivit aceluiași ordin ante-referit, echipamentul de protecție adecvat echivalează cu cel puțin mănuși, halat și mască chirurigicală pentru cei fără simptomatologie specifică COVID-19. Cu toate că o analiză a dotărilor are loc oricum în concret, considerăm că standardul stabilit prin ordin ca adecvat în aceste circumstanțe, este unul scăzut și deloc racordat la implicațiile ridicate de actuala pandemie. Cu toate acestea, subliniem că invocarea doar în abstract a problematicilor ce țin de dotarea deficitară este un element insuficient și inapt să blocheze de unul singur atragerea răspunderii penale.
Dincolo de aspectele teoretice ale principiului minimei intervenții a dreptului penal, considerăm că în circumstanțele prezente, răspunderea penală a personalului medical trebuie să aibă loc doar în ultimă instanță, precum și discuțiile despre aceasta de altfel. În exercitarea porfesiei, medicul are ca principal scop asigurarea stării de sănătate a individului și colectivității. Acest lucru poate fi realizat doar prin devotament și respect față de ființa umană. Separat de aspectele analizate, așa cum prevede de altfel și Legea nr. 95/2006, considerăm că întreaga societate românească este îndrituită să considere și trebuie să aibă încredere că orice decizie sau hotărâre cu caracter medical va fi luată avându-se în vedere interesul, drepturile pacientului și principiile medicale general acceptate”.
Sursa: www.chirita-law.com
