Din primul week-end al lunii mai, cel mai recent film al lui Radu Jude, Babardeală cu bucluc, a intrat în cinematografele din România.
Secvenţa de început a filmului e „banală” crede regizorul: o înregistrare porno cu o profesoară şi soţul acesteia ajunge în spaţiul public dând prilej vicioasei societăţi româneşti s-o ostracizeze şi s-o trimită la periferia comunităţii pe protagonista care dă dovadă de „moravuri uşoare”.
După primele 3 minute ale filmului, spectatorul e lăsat să se zbată în ghearele propriei moralităţi: infama „scrisoare pierdută” (varianta porno), care generează intriga întregii pelicule, îţi este „pusă în poală” (complet şi irevocabil), fără niciun avertisment sau urmă de simţ artistic. Sub pretextul filmării „de amatori”, scenele de sex sunt crude şi fără ocolişuri, totul e filmat ca pentru site-urile XXX, ba chiar te-ncearcă nostalgia propriilor partide de amor bruiate de bormaşinile din bloc. Ghinionul eroinei filmului este că cineva (om rău!) copiază filmul (făcut de cuplu pentru „un site de adulţi”) şi-l distribuie liber pe internet ajungând să fie urmărit de elevi şi de părinţii acestora, de către colegii de cancelarie şi distribuit de presa centrală – o ţară întreagă, gata s-o judece şi să-i bată obrazul.
Doamna profesoară este urmărită de camera de filmat a regizorului prin zona centrală a Bucureştiului, o capitală sufocată de zgomot, mizerie, agitaţie umană, claxoane, decadenţă şi arhitectură în descompunere, în plin „fashion trend” impus de pandemie: toţi poartă mască / „botniţă”. Ce antidot mai bun pentru urâţenia realităţii cotidiene decât… regizarea unui film porno?! Directoarea şcolii unde lucrează cu normă întreagă „actriţa porno de ocazie” îi pregăteşte „eşafodul” denumit birocratic „şedinţă cu părinţii” şi o dojeneşte părinteşte că s-a expus „în halul ăsta”. În drumul ei spre „judecată” descoperim că profesoara e şi activistă (nu se lasă până n-o bălăcăresc mârlanii cu 4×4 parcat pe trotuar), şoferii calcă pietoni în timp ce-i înjură, la farmacie clienţii dezbat subiectele preluate din tabloide, mesajele publicitare din afişele stradale sunt deocheate, octogenarele venite la piaţă strigă măscări, oraşul e o piaţă de desfacere plină ochi de „consumatori” nevrotici – s-ar zice că societatea asta europeană (dar primitivă) are probleme infinit mai mari decât cele 3 minute de „amor ghebos” ale acestui cuplu („căsătorit la biserică, în faţa preotului!”).
Urmează 30 de minute de „nation-shaming” în care regizorul prezintă o listă lungă a ruşinii de-a trăi în România, cu dovezi video şi texte istorice bine alese. Oglinda pusă în faţa privitorului e mult prea curată şi nu permite nicio distorsiune, nicio nuanţă, doar circumstanţe agravante.
În ultima parte a filmului („dezbaterea mioritică” – care se poate încheia, cum ştim, ori la bal, ori la spital) „inchiziţia” părinţilor elevilor afectaţi emoţional de „babardeala” profei trece la judecarea cazului: producţia pornografică rulează şi pentru cei care n-au avut timpul necesar s-o urmărească („ca să ştim despre ce vorbim!”), domnii comentează „în direct” şi cu grobianism scenele, doamnele aprind rugul „moralităţii la comun” cu propria expertiză în vieţile altora, audienţa dă semne de plictiseală atunci când enunţurile depăşesc trei propoziţii. Regizorul, pentru că n-a putut / n-a vrut să se decidă asupra unui deznodământ, ne lasă plăcerea alegerii unui final cu trei variante posibile: prima – profesoara îşi păstrează slujba, dar nu pleacă nepăruită (pentru că nu toată lumea acceptă rezultatul votului democratic), a doua – profesoara îşi pierde slujba şi „boborul” e mulţumit că s-a făcut dreptate şi a treia… profesoara se transformă într-o Wonder Woman care-i sodomizează suprarealist cu un vibrator, mare şi roz, pe toţi inchizitorii ei (ducând în derizoriu morala şi ideea de dezbatere a filmului, aceea că societatea românească suferă de ipocrizie şi e „degrabă vărsătoare de sânge nevinovat”).
Filmul seamănă teribil de mult cu o postare pe Facebook atunci când nu-ţi mai suporţi semenii şi simţi că trebuie să goleşti public găleata cu lături ca să poţi merge mai departe. Sentimentul frustrărilor personale se împleteşte cu cel al neputinţei naţionale şi pictează o frescă grotescă şi de neînţeles pentru străini (berlinezi?), dar atât de familiară poporului român. Chiar dacă e un film-şoc, dezbaterea publică propusă de „Babardeală…” este cât se poate de onestă şi necesară (este pornografia incompatibilă cu reperele moralizate de către societate? nu cumva societatea transformă indivizii în zombi morali? nu cumva suntem ipocriţi când ridicăm piatra spre ceilalţi? nu cumva deliberările publice sunt de fapt nişte înfruntări inutile şi sterile?). În acelaşi timp, fiecare popor are propriile lui repere şi abordări sociale, felul lui de-a aprecia binele şi răul, utilul şi necesarul, grotescul şi sublimul. România post-decembristă pare o ţară lăsată „la liber”, în care fiecare nu face ce vrea, ci mai degrabă ceea ce poate (cu toţii „ne descurcăm”).
Sursa: Alex Zaharia adev.ro/qsu57z
Citește și: „Grizzly Man“, cineastul pasionat de urşi, ucis de animalul pe care îl iubea
