Transilvania este recunoscută pentru tezaurul său cultural, cu județul Cluj în frunte, în special pentru frumusețea și măiestria castelelor pe care le găzduiește… sau cel puțin a fost, din moment ce realitatea imediată ne dă de gol: am rămas doar cu numele, dar, în practică, ne-am bătut joc de valorile pe care ni le-a lăsat istoria, cum se întâmplă, de obicei, în România. În acest sens, după zicala „nimeni nu-i perfect”, încep să iasă la suprafață și disfuncționalitățile proprietății private, într-o țară în care, atunci când statul nu face nimic, acum poate găsi, în sfârșit, o scuză ceva mai plauzibilă: nu poate. Sau nu vrea să facă.
Un reportaj recent surprinde realitatea înfiorătoare a culturii călcate în picioare: castelele Kornis, Haller și Kemény-Bánffy, toate aparținând județului Cluj și constituind obiect de mândrie națională, au ajuns în paragină. Nu este, însă, de mirare, dar problema este mult mai nuanțată, fiindcă vorbim despre proprietate privată.
Din castele, în gropi de gunoi
Un mic rezumat al situației dezastruoase (dar complet normale pentru noi): Castelul Kornis, cunoscut drept „Castelul cu inorogi” a rămas fără inorogi. Dincolo de peturi de bere, gunoaie și încercările de a fi furați de-a lungul timpului, aceștia au ajuns în curtea unui fost membru al asociației care s-a ocupat de castel, care i-a găsit aruncați în afara castelului, la loc de cinste pentru valorile naționale. În scurt timp, va dispărea și castelul, întrucât, momentan, constituie sursă de materie primă pentru oricine are nevoie de uși, piatră, sau diverse materiale pentru a-și construi altceva. Din păcate, nu este vorba de o glumă proastă, deși cam asta ne inspiră atmosfera a tot ceea ce se întâmplă. E simplu: primul venit, primul servit. Clădirea este furată bucată cu bucată, la propriu.
Ajungem la Castelul Haller: dacă a reușit să supraviețuiască incendiului care i-a distrus acoperișul în 1920 și, mai apoi, perioadei comuniste, când a fost tranformat în sediu CAP, este clar că ignoranța i-a venit de hac. Castelul arată ca după un bombardament pe care nici măcar echipa Curat-Murdar nu l-ar mai putea salva. Ceea ce a fost cândva o capodoperă a arhitecturii baroce, a devenit acum un soi de club în aer liber pentru cei care vor să se distreze consumând alcool și altele în natură.
Lucrurile nu arată diferit nici pentru Castelul Kemény-Bánffy, care a trecut prin mâinile a zeci de proprietari până acum. Fiecare „familie adoptivă” l-a lăsat mai rău decât l-a primit.
Soarta monumentelor naționale care se află în proprietate privată
Într-adevăr, aceste monumente constituie proprietăți private, însă fac parte din patrimoniul cultural național. Avem și o lege dedicată responsabilităților proprietarilor de monumente istorice și ale autorităților administrației publice locale, anume legea 422/2001. Conform articolului 36, alineatul 1, proprietarii sunt obligați „să asigure paza, integritatea şi protecţia monumentelor istorice, să ia măsuri pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparaţii curente şi de întreţinere a acestora în condiţiile legii”. Însă legea e ocupată să își facă treaba și să sancționeze bătrânei care nu poartă masca pe străzi goale ori să acorde amenzi studenților care circulă fără bilet, în timp ce monumentele de importanță națională țin linia ocupată. Mai departe, articolul 37 (cu alineatele 1 și 2) din cadrul aceleiași legi prevede în felul următor: „(1) Pentru protejarea monumentelor istorice aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, Ministerul Culturii şi Cultelor, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor şi autorităţile administraţiei publice locale, după caz, pot asigura, la cererea proprietarilor, cu titlu gratuit, consultanţă de specialitate, în condiţiile legii.
(2) În cazul în care statul sau autorităţile publice locale acordă sprijin financiar, acesta constă în acoperirea parţială sau totală a costurilor studiilor şi documentaţiilor tehnice, precum şi, după caz, ale lucrărilor de intervenţie asupra monumentelor istorice.” adică, pentru început, primul pas către schimbare ar putea fi intenția – dar aceasta nu există.
În același timp, totul pare să se bată cap în cap: proprietarii se plâng că statul nu îi ajută. Dar de ce ar fi datoria statului să se ocupe de proprietatea privată a altcuiva? Ceea ce statul ar putea face, mai precis, ar fi să îmbunătățească aceste legi, făcute doar de dragul de a umple hârtia sau „ca să fie” – termene clare, care, dacă nu sunt respectate, să ducă la consecințe, fiindcă singurele consecințe despre care putem vorbi în ce privește grija statului sunt consecințele nepăsării: istorie rasă de pe fața pământului. În momentul în care nu ești în stare să ai grijă de un monument, deși ți l-ai asumat (sau asumarea la noi e doar cu numele și laudele?), statul ar trebui să ți-l ia și să se ocupe de el, fiindcă reprezintă un bun național, nu un moft sau cadou uitat în dulap. Dacă ar investi, ar putea să transforme castelele respective în adevărate atracții turistice culturale și și-ar scoate ușor banii. În situațiile de acest gen, naționalizarea pare singura soluție viabilă, altfel, tot ce va mai rămâne din aceste monumente va fi amintirea, fiindcă, deși nu putem băga bani publici în proprietatea privată, nu obligăm nici privatul să întrețină bunurile de patrimoniu. Singura victimă rămâne patrimoniul – nu e nici restaurat, nici folosit în niciun scop.
Vrem castele, nu catedrale
Cei de la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu nu se pot implica. Dacă vizavi de aceste monumente nu pot face nimic, întrucât constituie proprietăți private, o groază de bani din bugetul public merg către biserici. De ce avem, în primul rând, o direcție destinată cultelor? În cartea funciară, proprietarul nu este statul, ci episcopia, așadar, constituie o proprietate privată. Cu toate acestea, aici se duc destul de mulți bani. Statul nu dă bani monumentelor, însă le dă bisericilor, fiindcă de acolo vin voturile, iar la noi totul e un cerc vicios în centrul căruia levitează singurul interes: voturile.
Despre o altă latură a finanțărilor care merg către instituțiile de cult am discutat cu Ionuț-Daniel Moldovan, consilier local PNL: „Din câte știu eu, e o cutumă și, într-adevăr, în fiecare an s-au alocat bani pentru culte. De exemplu, anul acesta cred că s-au cerut, per total (la toate cultele mă refer), undeva la 11 milioane de lei și s-au alocat undeva la 3 milioane, pe diferite culte – la Biserica Penticostală, la cultele protestante, reformate, greco-catolice și la Biserica Ortodoxă. Alocarea respectivă s-a făcut după discuțiile cu reprezentanții cultelor. Acum, strict din punctul meu de vedere – eu sunt ortodox. Mă duc la biserică și cred că ține și de identitatea noastră și de securitatea societară, de cultura și tradițiile pe care le avem. Cred că trebuie să sprijinim, cât putem. Pe lângă asta, mai nou, și cultul ortodox are acte de caritate. Pe lângă biserică s-au creat diferite centre – pentru bătrâni, pentru copii, pentru diferite categorii sociale defavorizate și cred că și din acest punct de vedere putem să-i ajutăm și să contribuim și noi. Gândiți-vă că nu s-au dat bani pentru construcție de la zero, în cazul cultelor. S-au dat, în mare parte, pentru continuarea lucrărilor care erau deja începute, iar cele mai multe din cultele acestea au și zona de ajutor social, care este, iarăși, foarte importantă pentru comunitate, mai cu seamă în perioada aceasta.” a declarat.
În schimb, întrebând dacă, în cazul în care proprietarii de castele ar fi cerut ajutor, răspunsul a fost „Absolut!”, adăugând că „Fiecare trebuie să aibă grijă și de banii respectivi, și de banii alocați, și de imobilele și obiectivele pe care le au în proprietate. Trebuie să fie contribuția comună. Nici nu încape în discuție.”, concluzia fiind, astfel, că proprietarii nu au avut nici măcar minimul de interes în ce privește restaurarea clădirilor pe care le dețin.
Cum se întâmplă la noi de obicei, schimbarea va apărea în discuție când va fi prea târziu.
