Nişte bîlbe parţiale ale unor concerne internaţinale de presă au inflamat gazetăria românească pînă la a declara, aproape, că se pregăteşte — cu căţel, purcel, redactori şefi, rotative şi amante — de exilul voluntar. Cum, după venirea la putere a comuniştilor, ne-am ales cu o guvernare în exil, care punea ordine într-o Românie fără contur despre care ştia tot mai puţine, acum, la sfîrşitul (ehe, ce bine sună!) guvernării Năstase, riscăm să ne alegem cu o presă în exil care să descrie o Românie despre care ştie, din fericire, din ce în ce mai multe. Zic că e vorba de bîlbe parţiale pentru că ameninţările la adresa libertăţii de exprimare a ziariştilor de la „România liberă” s-au manifestat doar de la nivelul unui amărît care nici el nu ştie ce caută pe malurile Dîmboviţei şi ale cui interese le reprezintă, iar în cazul „Evenimentului zilei” rămîne, în continuare, de tot neclară despărţirea lui Cornel Nistorescu de cotidianul pe care-l conducea. Cînd într-adevăr ţi se bagă pumnul în gură şi ţi se ia cheia de la tipografie nu cred că-ţi permiţi să tipăreşti pe pagina întîi anunţuri despre moartea libertăţii presei şi cretinitatea patronilor, cum a făcut Petre Mihai Băcanu. Poate cel mai limpede condei de editorialist din presa centrală, Cornel Nistorescu a transformat „Evenimentul zilei” în cel mai citit ziar românesc în lume, dovedindu-şi priceperea şi „meseria”. Lucru de recunoscut şi de invidiat. În acelaşi timp nu pot să cred că, în dialogul destul de încins dintre el şi Ion Cristoiu, acesta din urmă nu are dreptate chiar în nici un punct. Cînd măsura a toate nu e omul, ci moneda unică europeană, şi talentul, şi meseria, şi credibilitatea se cam duc naibii.
Redactorul şef al „Gazetei de Maramureş”, Dan Pârcălab, a cîştigat, la o curte internaţională, un proces de presă. N-avea în spate nici tradiţia „României libere”, nici relaţiile lui Cornel Nistorescu. Nici măcar preşedintele Iliescu nu s-a oferit să-l ajute, ca pe Ion Cristoiu după ce a fost condamnat în procesul penibil intentat de Gabriela Adameşteanu şi risca să-şi piardă casa cîştigată cu sudoarea frunţii. A frunţii găinii care năştea pui vii. Înseamnă că se poate. Nu că încă se poate. Ci că de-abia de aici înainte se poate.
E firesc ca Puterea să încerce să incomodeze presa. Din încăpăţînare, din interes, din prostie face asta de cînd au apărut primele şire de ştiri tipărite. A nu înţelege acest lucru ţine de cretinitate. Relaţia dintre presă şi Putere a fost întotdeauna aspră, tensionată. Din cînd în cînd caraghioasă. Perioadele în care presa s-a înţeles cu Puterea istoricii le-au botezat dictaturi. Războiul acesta e adevărata stare de normalitate. Să ne bucurăm cîtă vreme oamenii politici ne urăsc, afaceriştii se feresc de noi iar fruncţionarii din ministere trec strada cînd ne văd. Atîta vreme încă existăm. Încă mai contăm. Încă mai suntem luaţi în seamă. Dezastrul începe din clipa în care primul ministru, prefectul sau primarul se bucură sincer cînd ne văd. Zîmbetul lor e ca o demisie în alb din gazetărie…
Şi-atunci, cine induce, printre gazetari, această stilistică a fricii, a dezastrului? Oameni pentru care adevărata presă e o amintire din copilărie. Clubul Român de Presă decernează premii în prezenţa preşedintelui şi a primului ministru! Voi duce în mormînt o frază rostită de o distinsă doamnă a ziaristicii româneşti: „E adevărat că «România liberă» e un ziar partinic, dar în acelaşi timp trebuie să credem în echidistanţa acestei publicaţii!”.
Miron Beteg
