Prima menţiune documentară a „cetăţii Bucureşti” ca reşedinţă domnească apare într-un hrisov emis la 20 septembrie 1459 de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1448, 1456-1462, 1476-1477).
Pe teritoriul de azi al oraşului Bucureşti şi în împrejurimile acestuia viaţa s-a desfăşurat fără întrerupere din epoca bronzului până la sfârşitul epocii fierului într-o serie de aşezări, precum cele de la Mihai-Vodă şi Radu-Vodă. Aşezări ale dacilor au existat la Biserica lui Bucur, Lacul Tei, Pipera, Militari etc. Pe aria oraşului de azi au fost descoperite numeroase tezaure (la Herăstrău, datând din secolele II-I î.Hr., Colentina, Fundeni, Popeşti-Leordeni) conţinând monede greceşti sau imitaţii dacice ale acestora, vase şi obiecte de podoabă etc. Din perioada dominaţiei romane săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe obiecte de factură romană şi monede (în aşezarea de la Lacul Tei şi în aşezarea de la Giuleşti), se arată în ampla lucrare „Istoria Bucureştilor” de Constantin C. Giurescu (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966).
Cercetările arheologice din ultimii 50 de ani au dovedit existenţa unor vetre săteşti, unele cu continuitate neîntreruptă din Evul Mediu timpuriu până azi, precum Chitila, Mogoşoaia, Străuleşti, Pantelimon, Cernica, Căţelu, Popeşti-Leordeni, Bragadiru ş.a., se arată şi în lucrarea „Bucureşti. Povestea unei geografii umane” de Adrian Majuru (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2007).
„Tradiţia despre Bucur, consemnată în scris, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, atât de străini, cât şi de români, vedea ca întemeietor al aşezării pe primul stăpân al locului, care ar fi fost, după unii, cioban sau cioban şi pescar, după alţii negustor bogat sau boier”, aminteşte istoricul Constantin C. Giurescu, adăugând că, tot conform tradiţiei, acestuia „i s-ar datora bisericuţa zisă ‘a lui Bucur’, din marginea Dâmboviţei, lângă Mănăstirea Radu-Vodă”. La rândul său, istoricul Adrian Majuru menţionează în lucrarea sa „Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă” (Bucureşti, Editura Compania, 2003) că bisericuţa lui Bucur, construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este legată doar prin tradiţie de legendarul întemeietor al oraşului.
Bucureştii, alături de alte târguri şi oraşe, se dezvoltă ca atare încă din secolul al XIV-lea, chiar dacă primele atestări documentare sunt din vremea de mai târziu. Istoricii care plasează începuturile târgului în primele decenii ale veacului al XIV-lea admit o „cetate a Dâmboviţei” la Bucureşti încă din acea vreme, se arată în lucrarea „Cetatea de scaun a Bucureştilor”, autori Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu (Bucureşti, Editura Albatros, 1976). În ceea ce priveşte vatra originară a oraşului, ea corespunde aproximativ cu suprafaţa ce înconjura vechea Curte domnească.
Odată cu finele secolului al XIV-lea, însemnătatea aşezării creşte. Domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân (1386-1418), a cărui preocupare principală era apărarea liniei Dunării în faţa turcilor, se va fi oprit adeseori la Bucureşti. Vlad Ţepeş a stat adesea în cetatea de pe malurile Dâmboviţei, tot în scopul supravegherii continue şi apărării hotarului ţării la Dunăre. Hrisovul emis de el la 20 septembrie 1459 în „cetatea Bucureşti” reprezintă prima menţiune precisă a „cetăţii” de aici. Documentul este important nu numai prin faptul că atestă în mod precis şi sigur existenţa cetăţii, dar şi prin aceea că indică, tot în mod precis şi sigur, Bucureştii ca reşedinţă domnească („Istoria Bucureştilor”, autor Constantin C. Giurescu).
În vremea când Vlad Ţepeş emitea amintitul hrisov, Bucureştiul era o reşedinţă domnească sezonieră, capitala Valahiei fiind în oraşul Târgovişte („Bucureşti. Povestea unei geografii umane” de Adrian Majuru). „Anul 1459 – anul în care se opreşte trimiterea tributului către Sublima Poartă – este şi anul de atestare documentară a prezenţei voievodului în noua cetate a Bucureştilor (…) În ceea ce priveşte ridicarea cetăţii – a Curţii domneşti – în jurul căreia se dezvoltă oraşul ca atare, este neîndoielnic faptul că această construcţie din piatră să fi fost durată prin anii 1458-1459, sub îngrijirea aceluiaşi Vlad Ţepeş (…)”, se menţionează în lucrarea „Cetatea de scaun a Bucureştilor” (autori Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu).
Ca cetate de scaun, Bucureştii apar menţionaţi însă ceva mai târziu, primul document cunoscut în acest sens fiind cel din 14 octombrie 1465, în timpul primei domnii a lui Radu cel Frumos (1462-1473). După Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos stă de preferinţă la Bucureşti. Astfel, din cele 25 de documente având indicaţia precisă a locului emiterii, 18 sunt date în Bucureşti („Istoria Bucureştilor” de Constantin C. Giurescu).
Domniile lui Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554 şi 1558-1559) reprezintă un moment hotărâtor pe drumul stabilirii definitive a reşedinţei domneşti la Bucureşti. „Acesta, numit de Poartă, înfeudat cu totul politicii otomane, se simte mult mai în siguranţă pe malurile Dâmboviţei, în cetatea lui Bucur. În această vreme, el măreşte şi reface întinsa aşezare a Curţii Vechi ridicând totodată şi biserica din preajma ei, poate pe temeliile alteia mai mici, clădită odinioară” („Cetatea de scaun a Bucureştilor”, autori Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu). Tot în vremea acestui voievod are loc prima hotărnicire a oraşului cunoscută până astăzi, se arată în lucrarea „Oraşul Bucureşti. Reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862)”, autor Dan Berindei (Bucureşti, 1963). Tot istoricul Dan Berindei remarcă faptul că în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea „supremaţia politico-administrativă a Bucureştilor este categorică şi evidentă”. Astfel, faţă de 991 de documente interne cunoscute emise din Bucureşti, doar 12 documente au fost emise din Târgovişte.
Ridicarea Cetăţii de scaun a Bucureştilor după jafurile hoardelor tătăreşti şi turceşti din timpul scurtei domnii a lui Mihai Viteazul se datoreşte în bună parte lui Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623), considerat, ca şi înaintaşii săi, Mircea Ciobanul şi Alexandru II Mircea, adevărat ctitor al aşezării. Domnul Ţării Româneşti Matei Basarab (1632-1654) a refăcut curtea domnească, pe care a rezidit-o „cu totul”, după cum relata călătorul şi cronicarul sirian Paul de Alep.
„Odată cu înscăunarea lui Gheorghe Ghica ca domn al Ţării Româneşti (1659-1660), s-a petrecut un fapt deosebit de important, atât pentru istoria ţării noastre, cât şi pentru istoria Cetăţii de scaun a Bucureştilor. Înalta Poartă, mâniată de desele răscoale ale domnilor, sprijiniţi uneori şi de principii Transilvaniei, a impus voievozilor Ţării Româneşti ca scaunul de domnie să nu mai fie strămutat din Bucureşti.” Cetatea Târgoviştei, arsă şi distrusă, este părăsită definitiv de domnie. De acum încolo, voievozii Ţării Româneşti îşi vor păstra scaunul de reşedinţă numai la Bucureşti („Cetatea de scaun a Bucureştilor”, autori Paul Simionescu şi Paul Cernovodeanu).
Florentinul Anton-Maria Del Chiaro, secretar al Curţii domneşti din vremea voievodului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), nota: „Bucureştii sunt în prezent reşedinţa obişnuită a domnului şi oraşul cel mai frecventat”. În perioada domniilor fanariote, Alexandru Ipsilanti (1774-1782) construieşte o nouă Curte pe Dealul Spirii, mai sus de mănăstirea Mihai Vodă.
Anul 1857 este un an crucial al luptei pentru Unire şi Bucureştii se află în centrul acestor evenimente. La Bucureşti s-a aflat sediul Comisiei internaţionale a Marilor Puteri, care şi-a început activitatea în aprilie 1857. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie, respectiv la 24 ianuarie 1859), acesta şi-a făcut cea dintâi intrare în Bucureşti la 8 februarie 1859, în mijlocul unui uriaş entuziasm. „Întreaga viaţă a ţării noi se centrează la Bucureşti. În mod firesc, domnitorul îşi petrece cea mai mare parte a timpului în capitala munteană, iar când se discută în Comisia Centrală problema capitalei Principatelor, Bucureştii se impun” („Oraşul Bucureşti. Reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862)”, autor Dan Berindei).
La 24 ianuarie/5 februarie 1862 are loc deschiderea, la Bucureşti, a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamă în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti este proclamat capitala României („Istoria României în date”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003).
La 10 mai 1866 sosea la Bucureşti prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care devine domnitor al României sub numele de Carol, apoi rege, în anul 1881. „În istoria Bucureştilor, domnia lui Carol I (1866-1914) corespunde unei etape de profundă dezvoltare, când oraşul s-a reconfigurat urbanistic, edilitar şi arhitectural după standardele Europei Occidentale, fără a-şi pierde identitatea sau farmecul inconfundabil, frecvent remarcat de călătorii străini”, se arată în prefaţa albumului „Bucureştii lui Carol I” (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2006), semnată de Ana Maria Orăşanu.
După Marea Unire din 1918 Bucureştii devin capitala României reîntregite. AGERPRES/(Documentare – Ruxandra Bratu; redactori Arhivă foto- Elena Bălan; editor: Doina Lecea, editor online: Ada Vîlceanu)
sursă: agerpres.ro
