Calomnia -în schimbul laşităţii şi frustrării că nu ai fost în stare să faci nimic în propria viaţă-

De mult mă frământă gândul de a scrie un articol despre ”CALOMNIE” – ca fenomen, foarte des întâlnit în societatea românească, aşa-zisă democratică de 21 de ani încoace, şi care a distrus
Ce e de fapt CALOMNIA? Atribuirea unei persoane în mod repetat a unor fapte pe care de regulă nu le-a făcut şi a unor defecte pe care nu le are. Orice Calomnie se bazează în general pe lipsă crasă de cunoaştere a oamenilor, a vieţii celui calomniat şi faptelor de care este legat inevitabil şi pentru care e incriminat în mod continuu.

Calea cea mai bună de a lansă şi întreţine o Calomnie, este prin întreagă mass-medie, şi mai nou toate site-urile de socializare, unde poţi vărsa orice şi oricâte lături pe oricine de dragul unei satisfacţii meschine de genul „ai văzut că i-am tras-o!!!”
Poporul român încă nu s-a desprins de mentalităţile comuniste şi încă apreciază mult mai mult folclorul despre careva înaintea adevărului pe principiul „lasă domnule, că nu iese fum până nu faci foc!!!”
Ce nu ştiu toţi cei care cred în inepţiile unei calomnii e că de fapt Focul de care se tot vorbeşte este sâmburele calomniei, de fapt.
Calomnia niciodată nu apare decât atunci când cineva devine incomod puterii, când vrei să bagatelizezi faptele unui om şi desigur când există interesul pervers de a elimină concurenţa de orice fel, şi numai la momentul oportun, când cel care este calomniat are de trecut un examen în viaţă, fie o avansare, fie o numire într-o funcţie, fie pentru a influenţa o decizie a unei instanţe judecătoreşti.
De regulă, aşa cum nu arunci cu pietre într-un pom uscat, ci numai în unul cu fructe, tot aşa nu calomniezi decât pe cineva de care ori îţi e teamă, ori te deranjează, ori ai primit o comandă de la şefi şi pentru care moralitatea, decenţa, verticalitatea, nu contează nici pentru acei şefi, nici pentru cel care dă curs calomniei. De fapt numai indivizi lipsiţi de caracter se pretează la a calomnia pe cineva. Calomnia mai poate avea ca scop şi o diversiune pusă la cale în apărătoarele puterii şi a serviciilor de informaţii. Calomnia este în ultima instanţă o încercare a unui neică-nimeni de a blama o personalitate. După ce încercarea se consuma, de fiecare data neică-nimeni rămâne mai anonim, mai neterminat, iar „calomniatul” căpăta mai mult respect, mai multă notorietate.
Otrava calomniei, făcută pervers printr-o murdărire sistematică şi repetată, conform principiului „aruncă cu lături, că tot rămân nişte zoaie”, de cei care susţin că ei sunt deţinătorii adevărului absolut, ei atotştiutori, academicienii gunoaielor, cărora nu le poţi ajunge la nas nici cu macaraua, poate duce în final, pentru caractere mai slabe, mai fragile la drame umane şi frustrări, pentru care de cele mai multe ori nu mai există remediu.
Există mai multe feluri de Calomnii, una instituţionalizată, şi o fac cu succes toate instituţiile statului prin mass-media, cărora le este la îndemână, de regulă, în urmă unei comenzi politice, apoi Calomnia aşa-zisă privată, care apare sub semnătura unui aşa-zis journalist pe care nu îl cunoaşte nimeni şi Calomnia personală, care are ca ţintă un adversar sau un personaj pe care vrei să-l împroşti cu noroi, demitizând în acest fel faptele şi persoană lui.
De altfel bagatelizarea şi ironizarea de o manieră abject a faptelor unui om sunt armele sigure pentru a pune în situaţii de multe ori jenante, acea persoană.
Calomnia este că o viperă cu venin care te atacă şi te muşca, iar de cele mai multe ori nu poţi face nimic pe termen scurt.
Oricum pentru cel calomniat pare o întreagă nebunie ca la orice malversaţiune să începi să te disculpi în faţă tuturor celor pe care îi întâlneşti în cale, unii dintre ei necunoscând care a fost de fapt calomnia, la care tu încerci să-i dai o replică.
Se pune întrebarea: Poţi dezminţi o calomnie? Sigur că poţi, numai că efectul e de fiecare dată întârziat şi s-ar putea să îţi facă mai mult rău decât bine printr-o repunere în dezbatere a calomniei, de care mulţi oameni nici nu ştiau nimic, până în acel moment.
Mai mult, există riscul ca tot felul de neică nimeni să înceapă să îşi dea cu părerea şi să amplifice efectele unei calomni.
Totuşi, am convingerea că aşa cum timpul le rezolvă pe toate, tot aşa pe termen lung o calomnie ar trebui să nu mai existe. După ce minciunile sunt înghesuite într-un ghiveci rău mirositor cu efect de bombă, în final fumul calomniei se disipă într-o atmosferă din ce în ce mai rarefiata, a societăţii noastre, sătulă de atâta mizerie umană, de grobianism şi lipsă de cultură.
După ce am teoretizat  pe seama uneia din cele mai rele racile ale ultimilor 21 de ani din societatea românească care a prins teribil de mult la instituţiile punitive ale statului „CALOMNIA – am să vă arăt ce poate să însemne şi la ce poate  să ducă o astfel de calomnie”.
Nu o să iau un alt exemplu, decât pe mine, deşi în societatea românească am asistat aproape săptămânal, de la Revoluţie încoace, la câte o calomnie bine regizată şi concertată şi care s-a manifestat de la cele mai înalte nivele, însemnând  Preşedinţie, Guvern, Parlament, Puterea Judecătorească la lumea partidelor politice, a Sportului, a Presei, a Mass-mediei, a Învăţământului şi Educaţiei, a Sănătăţii şi încheind cu lumea interlopă din toate judeţele ţării.
Nu sunt un nostalgic al comunismului şi cu atât mai mult al dictacturii, dar constat că în multe dintre situaţii, comuniştii ăia răi şi proşti îşi admirau valorile, le respectau şi nici vorbă de a-i calomnia sau denigra.
Au fost nişte brute, nemernici, mincinoşi exagerând în realizările fără seamă ale economiei comuniste, în timp ce, lumea nu avea ce mânca şi murea de frig în casă, dar nu au făcut niciodată propagandă infractorilor, a răului din societate, a scursurilor ei, aşa cum vedem că fac azi televiziunile comerciale şi tabloidele. Nu cred că e ceva onorant pentru o naţiune să o bombardezi zilnic în fuga după rating, cu cele mai odioase evenimente, cu tot ce are mai scârbos fiinţa umană, aşa cum o face Pro TV în Jurnalul de la ora 5.00, pe care acum îl repetă şi la ora 21.00, sau la OTV sau Prima TV, unde sunt emisiuni care te îngrozesc de-a dreptul. Să nu mai vorbesc de presa scrisă, a tabloidelor, care fără ruşine şi fără o minimă perdea, intră cu bocancii în viaţa oamenilor.
Continuu în societatea noastră se promovează urâtul, răul, golănia, proasta creştere, prostul gust, excesele de orice fel din care şi să vrei nu ai ce învăţa.
De ce am făcut această scurtă disertaăie, tocmai pentru a ajunge la cazul meu şi cât de mult m-a afectat în viaţă “CALOMNIA”.
Dacă în vremea comunismului am reuşit să ajung cel mai tânăr comandant de cursă lungă din lume, la vârsta de numai 26 (douazeci şi şase) de ani, da aţi citit bine, pe forţe proprii, organele de partid au apreciat lucrul şi au promovat ca fiind o mare realizare a unui tânăr.
Emisiuni TV făcute de celebrul Vornicu sau articole întregi scrise în renumita revistă a timpului Flăcara a lui Adrian Păunescu, au ţinut pagina întâi a vremii, ca imediat după ce m-au condamnat de două ori la moarte comuniştii pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării Societăţii Socialiste şi Comuniste din România, să şi beneficiez de primele calomnii puse pe seama folclorului popular.
Prima mare calomnie a fost dată pe surse, cum se spune, că, vezi Doamne, cum s-ajungi aşa de tânăr comandant de cursă lungă, dacă nu te susţinea cineva mare din Partidul Comunist. “Şi chiar mi-au gasit pila” în persoana fiului cel mic al dictatorului – Nicu Ceauşescu, pe care deşi nu l-am cunoscut niciodată şi nu m-am întâlnit cu el în nici o împrejurare, nici înainte nici după, fantoma lui continuă să mă urmărească şi să facă parte din folclorul vieţii mele.
Apoi, legat de aventura cu nava “URICANI”, au apărut tot felul de aşa-zise poveşti adevărate, precum că am îmbătat echipajul, că m-a plătit Iancu Lucian – Directorul Teatrului din Constanţa – deputatul din Marea Adunare Naţională, să-l duc la Instambul, că am furat vaporul, că l-am deturnat, că m-a bătut echipajul, că am folosit armamentul de la bord, că vroiam să vând vaporul şi marfa – şi calomniile şi aberaţiile care mai de care mai năstruşnice de genul ăsta au consumat multă hârtie şi kilograme de cerneală, fără ca ceva din tot ce se afirma şi sustinea să fie adevărat. Ce devine infiorător e că am întâlnit şi oameni care îmi povesteau chiar mie aceste bazaconii, desigur neştiind că eu sunt cel despre care făcea tot felul de alegaţii, şi afirmând chiar că au fost cu mine pe navă şi eram chiar prieteni. Rămâi interzis, te blochezi în faţa unor asemenea indivizi.
Apoi, după 22 decembrie 1989, când armata ne-a scos din închisoarea politică Aiud de pe renumita “Zarcă” şi am ajuns în prima conducere a statului fiind numit Vicepreşedinte al Comisiei Legislative, Juridice şi al Drepturilor Omului, au apărut biletele în care se afirma că am fost un foarte bun prieten al lui Nicu Ceauşescu, că vezi Doamne dădea rău atunci, pe care, din nou spun că nu l-am cunoscut, dar ce mai contează – ce spuneam eu, calomnia trebuia repetată.
Că de fapt nu am fost în închisorile politice Rahova, Aiud, Galaţi şi Jilava, sau că am fost de două ori în faţa plutonului de execuţie, ci că am stat pe o navă de lux a lui Ceauţescu. Nu a lipsit mult să fiu târât prin mocirla lor şi acuzat că aş fi afemeiat pentru unii, homosexualism pentru alţii, şi alte nenorociri aşa cum se complezează ei unii pe alţii printr-o presă de doi bani.
Cine credeţi că mă calomniau? Toţi aceia care erau invidioşi pe fapta mea, uitând de umilinţele şi suferinţa prin care trecusem timp de 5 ani prin închisorile politice ale comuniştilor. Numai vorbesc de suferinţele şi bătaia de joc pe care a suportat-o familia mea. Spuneam într-o carte de-a mea că “deşi în libertate, un om suferea mai mult decât mine, MAMA”. Dar ce-i interesau pe ei toate astea, ei de fapt nu se împăcau cu gândul şi realitatea că Scaleţchi, fostul Comandant de navă, a ajuns în noua conducere a ţării, şi din nou e tare, e şmecher, aşa cum le place lor să spună.
Vremurile au trecut şi, după 17 ani, timp în care despre mine, nimeni nu şi-a mai permis să mă calomnieze nefiind nici măcar subiectul unui scandal de presă, deşi am activat cu succes în zona deloc uşoară a apărării drepturilor omului, pentru o ţara abia ieşită din ciuma comunistă şi teroarea dictaturii.
A, ba nu, era să uit chiar un amănunt foarte important: actualul Preşedinte al României, de altfel fostul meu coleg din Facultate şi apoi din compania de navigare NAVROM, pe atunci Ministrul Transporturilor m-a calomniat, aş zice în mod gratuit, în revista VIP nr. 14/1995, spunând citez „Ceea ce a fost mizerabil, murdar la acţiunea lui Scaletchi, a fost că a deturnat nava. Nava este un fier, n-are glas, n-are suflet, n-are putere să se opună. Ca profesionist a fost un dobitoc pentru că a schimbat direcţia de mers, înainte de a ieşi din apele teritoriale, de aceea l-au prins”. Numai răutate, venin şi minciună, nimic adevărat, dacă mă gândesc că a folosit termeni total greşiţi când vorbeşte de deturnare de navă, probabil că nu ştie că eu ca şi comandant nu aveam cum să-mi deturnez propria navă, lucru de care de altfel nu am fost acuzat nici de instanţele de judecată,  în al doilea rând dânsul nu ştie că am ajuns la jumătate de oră de intrare în strâmtoarea Bosfor, şi că nu m-a prins nimeni, eu fiind cel care a decis să întorc navă la Constanţa după ce echipajul nu a mai dorit să meargă la Instambul şi  în al treilea rând, domnia sa ori nu a înţeles, ori a vrut să arunce cu lături peste gestul meu politic fără precedent în lume care a ţinut prima pagină cel puţin 5 ani, în lupta pentru căderea comunismului în întreaga propagandă anticomunistă.
Dar, când cineva „ te iubeşte” şi nu te uită, domnia sa mai aruncă o nouă calomnie la adresă mea, în acelaşi repertoar al demitizării şi bagatelizării curajului meu de a mă opune comunismului cu consecinţe de a fi condamnat de două ori la moarte, şi în 2004 de data asta din poziţia de Primar General al Capitalei şi Candidat la Preşedinţia României, pe care de altfel a şi câştigat-o, în timpul campaniei electorale la un interviu pe un post de televiziune, s-a exprimat că mă cunoaşte ca fiind cel care a luat toate balerinele de la Fantazio şi a fugit cu nava.
O altă mare calomnie şi o minciună care a intrat inevitabil în folclorul popular. Cui să te mai disculpi? Şi cum nu puteam fi lăsat în pace a apărut şi momentul 1 noiembrie 2006, când Puterea, deranjată de curajul de  a-i critica, şi de a-i trece la stâlpul infamiei, ordonă arestarea şi condamnarea în regim special de urgenţă a mea. Şi din nou au curs lăturile şi calomniile peste capul meu. Am fost făcut şpăgar, traficant de influenţă, că mi-am însuşit ilegal sume de bani de la oameni. Lăsând la o parte că am beneficiat de toate metodele securiste, comuniste de legendare jocuri şi combinaţii operative, de tot felul de turnători, de înregistrări ilegale de telefon, de provocări, interprinse  cu ofiţeri acoperiţi, făcute cu succes de DNA desigur că nu puteau lipsi şi denigrările din presă care au încercat să-mi dărâme soclul pe care mi-l construisem personal prin muncă.
Ce puteam face, ce replică să dau celor care m-au calomniat din nou, care au încercat să nu bagaliteze propriile succese şi să mă atenţioneze că vremurile mele au apus şi că cine se împotriveşte valului puterii e terminat. Ei nu pot fi împăcaţi din nou în acelaşi spirit drăcesc cum ÎCCJ într-o judecată corectă mi-a lăsat sentinţa total ilegală şi netemeinică şi mi-a retrimis dosarul la judecată. Vreau să spun că, deşi foarte greu, nu m-am lăsat terminat de slugile unei justiţii încă îngenunchiată şi am luat-o de la început cu aceeaşi conştiinciozitate, aceaşi muncă în slujbă cetăţeanului, şi a luptei pentru drepturile lor.
Lumea a realizat că făcăturile şi calomniile oamenilor mici şi fără caractere, râmele acestei societăţi nu au substanţă şi sunt pline de multă răutate, otravă şi venin.
Pentru ei frustrarea rămâne ca un segment principal al vieţii lor, şi orice realizare a ta e un eşec zdrobitor pentru ei.
În disperarea şi răutatea lor ei îşi pun retoric întrebarea „Cum de a scăpat şi de data asta?” Ei fiind de altfel autorii, şi  iniţiatorii tuturor calomniilor.
Eu, care mă ştiu un luptător, şi pe care viaţa l-a învăţat să nu se lase învins ori de câte ori aş fi pus să trec Golgota, a-şi spune că toate calomniile, abjecţiile şi aberaţiile acestor monştri aproape că nu m-au afectat, dar să nu uităm, că pentru mulţi din concetăţenii mei, care au fost supuşi tirului încrucişat al calomniatorilor, viaţa lor a devenit un calvar. Şi mă întreb retoric „De ce să merităm acest tratament şi pentru care motiv? Nu cumva trăim încă într-o societate putredă fără norme şi principii, fără cultura respectului faţă de aproapele tău?”
Tuturor, acelora care şi-au făcut un mod de existenţă calomniind în dreapta şi în stânga în indulgenţa mea le transmit că – „Aşa să-i ajute Dumnezeu precum gândesc ei să-i termine pe oameni prin minciună, fals şi delaţiune”.

Analist politic
Prof. Univ. Dr. Florentin SCALEŢCHI