Miturile despre cancer s-au răspândit în rândul populației cu viteza luminii. Lipsa informării creează panică, dar este important de înțeles că pacientul oncologic se poate vindeca. Cu toții avem în noi tot ce avem nevoie ca să trecem mai departe: „asta este important și asta vreau să transmit!” Asociația Oameni Buni și beneficiarii acesteia își împărtășesc poveștile, trăirile și ,,darurile” pe care le-au primit în urma diagnosticului.

Odată cu primirea diagnosticului de cancer, de orice tip ar fi, în orice stadiu s-ar afla, te simți pierdut și nu știi în ce direcție să mergi. În ajutorul celor aflați la început de drum, asociația Oameni Buni are pregătite cercuri de sprijin sub formă de ateliere de creație, picturi pe cicatrici oncologice, discuții despre nutriție și importanța acesteia, precum și ajutor pentru investigații și medicamente.

Cercurile de sprijin nu sunt doar povești triste: se pictează, se râde și se povestește- apar șezători creative. Ideea e ca oamenii să iasă din casă, indiferent de motiv. Așa s-au legat multe prietenii, se simte puterea lui împreună. 

Romanul cu peruci- perucă ajunge la Asociația Oameni Buni încărcată cu povești și pleacă mai departe să adune altele. E suficient un mesaj și ajutorul poate fi oferit. De asemenea, beneficiarii asociației sunt ajutați și cu medicamente, investigații și alte accesorii care să le asigure o calitate a vieții cât mai bună.

Se pune preț pe importanța informației, nu a banului. Poate există finanțele, dar confuzia către locul potrivit tratamentului. I se arată pacientului că se poate ajuta singur. Banii ar ajunge o lună, însă informația o viață. Info la putere!

Proiectul On Cool Art (picturi pe cicatrici oncologice) evidențiază frumusețea din spatele fiecărei cicatrici- ele sunt pe trup, nu in suflet. „Vrem ca oamenii sa se poată ridica in picioare si sa afirme: da, am cancer! Si sunt aici si sunt bine!”

„M-am băgat în pat și am așteptat să mor, atât știam”

În fruntea asociației Oameni Buni stă un om care se simte bine doar dacă în jurul lui este bine. Mereu implicată în comunitate, Alina Nistor a terminat facultatea de fizică, iar, spune ea, asociația s-a născut din suflet.

Pe perioada verii a traversat Transfăgărășanul pe bicicletă, a participat la maratoane, iar în octombrie a primit diagnosticul. Cancerul te ia mereu prin surprindere.

Asociația există încă din 2012, iar ea s-a îmbolnăvit în 2016. Până atunci s-a lucrat ca unitate protejata cu persoanele cu dizabilități. „Am primit certificat de handicap și am dobândit o dizabilitate. Am început să ajut bolnavii de cancer cât încă făceam tratament, mai aveam operații de făcut, iar viitorul meu era incert. Evitam să spun oamenilor starea mea reală de sănătate. Oamenii chiar mă întrebau de unde am toată energia asta. Am ajuns la concluzia că m-am vindecat cu fiecare pacient pe care l-am ajutat.”

Abia se ținea pe picioare, iar organismul îi era slăbit cu totul. Mamă a doi copii, Alina Nistor le-a ținut ascuns diagnosticul din frica de a deveni un motiv de îngrijorare. De fapt, până nu a aflat planul de tratament nu a spus nimănui. 

„M-am băgat în pat și am așteptat să mor, atât știam- de la cancer se moare. Așteptam să-mi cadă părul, deși nici nu începusem tratamentul. Eram total dezinformată.” 

A depistat o mutație genetică foarte rară- tratamentul său a constat în chimioterapie, radioterapie, scos tot colonul și tot rectul, apoi „mai vedem ce se întâmplă”.

„M-am întrebat cum voi trăi, va mai fi ceva normal? Ce înseamnă viața unui om fără colon? Nu vreau să intru în amănunte despre problema mea, nu ca nu ar fi complexă, nu că am trecut ușor peste- a fost foarte greu, dar am trecut! Asta este important și asta vreau să transmit mai departe. Vreau să fiu un exemplu pentru cei care se confruntă cu boala, să știe că toți avem în noi tot ce avem nevoie ca să trecem mai departe. Cancerul se vindecă! Iar, deși prin cancer nu trebuie să treacă nimeni, lupta este a ta!”

A ieșit la manifestări chiar și când făcea radioterapie: „Simțeam că dacă eu nu lupt pentru mine, nu o să o facă nimeni. Schimbi ceva cu fiecare gest de bunătate.”

Frica este prezentă, dar speranța o depășește

Încă se teme când face investigațiile periodice, dar a învățat că orice are o soluție. Cu un zâmbet larg pe față, supraviețuitoarea afirmă că nu își dorește să își ascund emoțiile, nu o consideră sănătos. Le permite afara și se liniștește știind că, chiar dacă analiza nu iese bine, va găsi o soluție. 

„Nu mă întreba de unde am energia asta, vine de undeva de sus. Până să mă îmbolnăvesc treceam cu milă pe lângă Spitalul Oncologic, acum văd putere și speranță. Îmi dau voie să fiu tristă, dar nu sunt. Mă simt împlinită. Stă în puterea mea să aleg.”

Cum deja a depășit situația și a reușit să își pună eticheta cu ,,vindecat” pe frunte, Alina Nistor încercă să schimbe percepția societății: „Pacientul oncologic nu trebuie privit cu milă! Dar aici trebuie să vină din ambele părți- și cel diagnosticat trebuie să spună ce își dorește cu adevărat, cum ar vrea să fie privit și cum ar vrea să fie ajutat. E foarte ușor să te închizi în casă și să te consideri marginalizat, dar nu asta este soluția.” 

Tot ea recunoaște și că foarte greu i se deschide ușa: „am nevoie de săptămâna aia în care ai stat în pat și ai așteptat să mori, atunci trebuie să intru în viața ta!”

După diagnosticul oncologic apar schimbări, categoric, dar în bine. Iar dacă asta nu motivează, atunci nimic nu o va mai face. La început apare nevoia de izolare și nici măcar oamenii buni nu mai au loc lângă pacient. Atunci este cu adevărat nevoie de ajutor. La început nimeni nu are curaj, e dificil să te exprimi și alegi să rămâi în colțul tău, dar, cu răbdare, pas cu pas, totul poate ieși afară. 

Observând cât de dificil este să ajungă în viața cuiva la momentul potrivit, președinta începe să își pregătească terenul. „Încercăm să facem cât mai multă informare, iar când cineva va avea nevoie de noi să știe să lase o portiță deschisă. Simt când pot ajuta pe cineva, atunci aleg să intru chiar și pe geam. Găsesc chiar și o gură de aerisire!” 

„Soțul meu îmi spune mereu să nu mai salvez lumea, dar nu mă pot opri. Mă încarcă, dorința de a face bine vine natural. Oamenii buni se adună. La început am fost singură, dar din vorbă în vorbă am creat o comunitate extraordinară. Tot ce fac pentru asociație este voluntariat! ”

Ajutorul pe care îl oferă asociația se aseamănă cu mersul pe bicicletă: când părintele te ține de șa și te ghidează, tu tot cazi, te ridici, te prinde din nou, te ajută, te pune, iar la un moment dat nici nu îți mai dai seama că pedalezi singur și deja simți că zbori. Îți ridici picioarele de pe pedale și ți se umflă aripile. „Cam asta facem și noi, oferim încredere oamenilor, dar soluția este mereu la ei, puterea este în ei, trebuie doar să vorbească. Toate acestea apar după o perioadă de revoltă, urmează acceptarea bolii, iar de acolo adevărata luptă. Luptă care este purtată individual, dar cu sprijinul celor din jur. Eu pot oferi pârghiile, am trecut prin valea și înțeleg care sunt nevoile. Trebuie să încerce mai multe variante, până o găsește pe cea potrivită pentru el.”

„Să viseze și să facă tot ceea ce le place lor, să profite de viața și să o iubească.”

Cum cele mai dificile vești se primesc în instituțiile medicale, Vezeteu Ioana, asistent medical, asigură pacienții că este o boală tratabilă, dar care trebuie acceptată. A observat și că mulți nu vor să admită ce trăiesc și aleg să se închidă în ei. „E vorba de mentalitate. Odată cu acceptarea drumul devine mai ușor.”

Chiar și după un deceniu în domeniu, indiferent de vârsta pacientului, oferirea diagnosticului nu devine mai ușoară. Cu toate acestea, inventivă fiind, a descoperit căi haioase în care să le vorbească: una dintre perfuzii este numită ,,Frizerul”, iar pacienții sunt încurajați să ,,dea la rațe” apoi să se hrănească din nou. „Deși apar efecte adverse, tratamentul aduce binele. Există o speranța de care merită să te agăți.”

Răscolită de trecut, cu ochii înlăcrimați și vocea tremurândă Ioana a recunoscut că, pe lângă cadru medical, a fost și pacient oncologic. „Am trecut și eu printr-un asemea diagnostic când am fost însărcinată. A fost greu, dureros de-a dreptul, dar a trecut totul cu bine. Recomand tuturor să viseze și să facă tot ceea ce le place lor, să profite de viața și să o iubească.”

Mi s-a spus din prima că trebuie să îmi scot sânul. Nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu, a fost un val de informații 

Stroe Oana a fost din totdeauna o persoană dinamică, iubitoare de sport și de natură. Aflată în apogeul carierei sale, a hotărât să petreacă un weekend activ alături de familie la munte. Înainte de plecare a observat un nodul la axilă. Nu i-a acordat prea mare atenție și a amânat controlul medical din cauza programului încărcat din viața cotidiană.  

„Mi s-a spus din prima că trebuie să îmi scot sânul. Nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu, a fost un val de informații.” povestește ea, parcă retrăind momentul. Și-a găsit suportul în brațele soțului ei căruia, pe o bancă din parc, i-a spus diagnosticul – cancer de sân în stadiul III.

Medicii au descurajat-o și au pregătit-o pentru ce se putea mai rău, nu i s-a acordat nicio șansă la viață. Cu toate acestea, nu s-a dat bătută. Dosarul ei medical a văzut toată Europa, iar destinația finală a fost un spital din Paris. Cu o echipă de medici bine pregătiți în spate și cu speranță în suflet, Oana a făcut operația ce a durat 9 ore. Complicațiile nu s-au sfiit să apară, astfel că s-a ajuns la o metastază osoasă. 

„A trebuit să reînvăț să merg. Am fost fericită când am reușit să-mi îndoi genunchiul. Mă consider norocoasă și sunt recunoscătoare că îmi pot ține cancerul sub control. Aleg în continuare să văd partea plină a paharului.”

În urma diagnosticului a fost nevoită să se pensioneze medical, viața îi luase o întorsătură la care nu s-ar fi așteptat vreodată. În fond, nimeni nu este vreodată pregătit pentru cancer. 

„Dar odată ce am început să mă simt mai bine m-am reinventat. Boala asta mi-a adus două daruri: mi-am îndeplinit visul – am publicat o carte și am intrat în lumea literară, fac lansări de volume și lucrez la o editură; și am ajuns să petrec mai mult timp cu copiii mei, ieșim mai des, gătim împreună și râdem până rămânem fără aer. Niciuna din acestea nu ar fi fost posibile în condițiile vieții mele cotidiene.” 

Acum autoare și mamă a doi copii, ea poate aminti că orice emoție neplăcută este normală și trebuie îmbrățișată. Deși a trecut de punctul critic al bolii, face tratament în continuare. S-a ridicat din golul în care o adâncise cancerul și s-a reinventat. A înțeles că puterea a fost mereu în ea și că avem nevoie să fim înconjurați de lucruri și oameni buni.

„Aleg să rămân activa, iubesc viața! Cum să o las să treacă pe lângă mine?”

„Aleg să rămân activa, iubesc viața! Cum să o las să treacă pe lângă mine? Am profitat mereu de fiecare clipă, dar, în urma diagnosticului, această dorință s-a amplificat. A trebuit să mă reinventez, să descopăr o nouă Oana. Și am ajuns să o iubesc! Viața nu se termină după un diagnostic oncologic!” 

Puterea lui împreună. Puterea de a cere ajutor și a-ți permite să îl accepți.

Puternici sunt toți cei care trec prin această boală, fie că au capul sus, fie că adesea triști, dar adevărata putere stă în vulnerabilitatea din spatele acelor zâmbete. Puterea lui împreună. Puterea de a cere ajutor și a-ți permite să îl accepți. 

Tânăra intervievată a încercat să își ascundă boala față de toți cei din jur. A început prin a spune familiei și câtorva prieteni, credea că este suficient. Cu toate acestea, zi după zi, picătură cu picătură, și-a dat seama că are nevoie să fie înconjurată de zâmbete, încurajări și umeri pe care să poată plângă. „Mi-a fost teama să mă arăt așa. Mă simțeam slabă, neputincioasă în fața unui diagnostic. Adevărul e că e un cuvânt înfricoșător- cancer. Nu poți spune asta cu zâmbetul pe buze, are o tonalitate mult prea joasă.”

După ce a ajuns înconjurată de oameni alături de care s-a simțit înțeleasă, pacienta nu s-a mai simțit bolnavă. Credea că are o dizabilitate, că această boală îi va îngreuna viața ireversibil, dar, cu mult curaj, și-a găsit puterea chiar în interiorul ei. 

Descrisă drept o veșnic optimistă, ea și-a păstrat zâmbetul și a reușit să cucerească munții cu el. Face chimioterapie în continuare, dar azi nu mai e speriată. „Știu că e spre binele meu și știu că tratamentul va da rezultate. Am încredere în mine și în medicul meu. Cred și că, acolo sus, cineva mă iubește” 

Nu aș vrea să-mi numesc prietena pacient, e un cuvânt cu o mare încărcătură.

Informațiile știute de apropiații unui pacient despre cancer sunt vagi, dar concrete- nu iartă indiferent de vârstă, de sex sau alte considerente. În cele mai multe cazuri, oamenii vad aceasta boală ca pe o balustradă unde nu-ți poți ține echilibrul.

„Nu aș vrea să-mi numesc prietena pacient, e un cuvânt cu o mare încărcătură. Consider că, oamenii care duc în spate un astfel de diagnostic sunt printre cei mai puternici, dobândind de-a lungul timpului abilități de a trai într-un pozitivism desăvârșit.”

Nici pentru aparținători lupta nu este mai ușoară. Să vezi o persoană dragă ție pusă față în față cu un diagnostic oncologic nu poate fi ușor. „Ceva s-a rupt în mine, dar am reușit să îmi păstrez calmul și să îi fiu alături. Am încurajat-o din toate punctele de vedere, așa cum am putut.”

Necesar este și timpul acordat pentru integrarea informației, cât și acordarea încrederii în oamenii potriviți- da-le voie să-ți fie alături. 

„Are încredere în ea și se poate prezenta autentic în locuri publice. A căutat și a acceptat ajutor. De fapt, cred că cel mai greu pas este acceptarea. Efectele secundare vizuale sunt dificil de integrat în viața de zi cu zi. Ea acum este plină de speranță și încrezătoare. Este mai liniștită decât atunci când a aflat.”

Cancerul apare fără să te aștepți și nu știi când și cum te va doborî. Este greu să știi ceea ce simte un om la aflarea unui astfel de diagnostic. „Prietena mea m-a sunat plângând și copleșită de emoții. Își aduna cuvintele printre lacrimi, dar a reușit să mă pună la curent cu starea ei, iar eu am continuat să îi fiu alături. Când am aflat diagnosticul am simțit o oarecare teamă pentru ea, iar sentimentul n-a fost unul plăcut și ușor de explicat. Să aflii că o persoană atât de apropiată ție este nevoită să treacă printr-o perioadă de schimbare totală nu este ușor de acceptat, dar cunoscând-o pe ea, știam ca lucrurile vor merge spre bine, indiferent cât de grele ar fi.” 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.