Preocupaţi de situaţia actuală dar şi de experienţele trăite în decursul istoriei, am remarcat faptul că revin în actualitate anumite tipare din care România a avut puţin de câştigat. De exemplu, situaţia României de după al doilea război mondial pare să se repete, în sensul că şi atunci şi în perioada postdecembristă România  a fost victima înţelegerilor dintre două mai puteri. Dincolo de recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, vom reda doar o secvenţă din acest recul al istoriei.

1. Axa română-germană
Între anii 1918 şi 1929 activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea Britanie. După anul 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România.
În perioada subordonării României de către Germania hitleristă, s-a încheiat (în anul 1935) acordul pentru reglementarea  plăţilor între Imperiul German şi Regatul României. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă nevalorificată a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei Germane de către economia românească.
Sub presiunea Germaniei, ca un preţ al salvgardării României, la 23 martie 1939 s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice România a fost atrasă în sfera de influenţă a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societăţi mixte pentru exploatarea petrolulul, lemnului, bauxitei, manganului, uranului, agricurlturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administraţia Reichului cel mai eficient model de subordonare economica unui stat, asigurând treptat transformarea ţarii intro zona agricola, desfinţarea industriei „nenaturale” si incadrarea economiei cerinţelor Germaniei. Tot prin acest tratat a fost inlăturat si oricare lege prin care se restricţiona investiţiile decapital german in Romania.
Dupa razboi in iulie 1945 prin decretul lege capitalul german din România a fost „naţionalizat” şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea cele 193 de societăţi mixte româno-sovietice (până în anul 1948).

2. Axa româno-sovietică
Conform  scrierilor istorice, sovromurile au fost societăţi mixte româno-societice, ce au avut ca bază legală de înfiinţare acordul economic dintre România şi Uniunea Sovietică (semnat pe 8 mai 1945). În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de 90%, iar 51% din importuri veneau din această ţară.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, intenţia a fost aceea de a controla sectoarele de bază ale economiei. Principiul înfiinţării societăţilor mixte a fost acela al parităţii aportului (50% capital rusesc, 50% capital românesc); deoarece erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946) să se înfiinţeze 19 sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România.
Redefinirea rolului acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947 dintre Aliaţi şi statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de război pe care Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda trebuia să le plătească puterilor aliate. Pretenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane dolari (plătibili în 6 ani). Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere); se mai impune a fi precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945 la 519 milioane dolari.
În prim plan, scopul redefinirii rolului acestor societăţi mixte a fost acela de a asigura gestionarea recuperării datoriilor Germaniei faţă de Uniunea Sovietică (sovromurile au funcţionat până în anul 1956, an în care au fost dizolvate). În fapt, prin aceste societăţi au fost transferate în Rusia, la preţuri derizorii, însemnate bogăţii ale ţării, sărăcind astfel economia şi privând consumul intern de bunuri esenţiale.
Prin acordurile succesive s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a părţii de participaţie sovietică la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea părţii de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956 se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în  rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

3. Axa româno-sovieto-germană
Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Berlin din 1 august (punctul III „Reparatii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în  zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi, „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”. În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria. Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam avea drept scop facilitarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.
Trecere în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza  art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Articolul prevedea că „România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”. Totodată, art. 28 reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe „în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939”.
Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

4. Aspecte particulare privind  cooperarea româno-sovieto-germană
Pentru a reflecta corect implicaţiile acestor cooperări se impune a fi precizată maniera în care s-a hotărât decontarea în contul despăgubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice. Fără a fi preocupaţi de cuantificarea exactă a despăgubirilor de război, pe de o parte, dar şi de cuantificarea capitalului german extern, înţelegerile germano-ruse s-au limitat la a îndeplini nişte „pretenţii” revendicate de partea sovietică. Totodată, nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau. Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul1947, era reprezentată de: 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania îi datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor. Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată  în interes propriu.  Concret, apreciem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă. Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei) lichidarea despăgubirilor de război a presupus  instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor). Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, aport sovietic. Conferinţa de la Potsdam nu a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativa a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă. Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai mult scos în evidenţă prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).
Un alt aspect care frapează şi  adânceşte  nedreptatea ce i s-a făcut României este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare  pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară. Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.
Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german. În aceeaşi manieră au fost văzute lucrurile şi de Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.
Toate acestea ne determină să apreciem că România a scăpat, oficial, de fascism în anul 1945, dar „a plătit” în numele lui până în anul 1975. Apoi, dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice), luând în calcul şi maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus, ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice până în anul 1975.

5. Revenirea în actualitate …sau trecere in timp?
La fel ca în cazul Austriei (care, spre deosebire de alte state din est, a rămas cu economie de piaţă), acele societăţi mixte au intrat în întregime, mai devreme sau mai târziu, în proprietatea statelor. În timp ce Austria, după anii ’90, a privatizat cu succes concernele de stat, România le-a falimentat, asigurând tot Germaniei şi Austriei reîntoarcerea în poziţia avută înainte de 1939. În timp ce alte state şi-au valorificat la maximum patrimoniul dobândit în timp, România a oferit la un preţ modic activele sale. Astfel, deciziile interne coroborate cu deciziile generate de contextul mondial nu au făcut decât să facă din România o victimă incapabilă să evite anumite greşeli ale istoriei. Capitalului german din Romania asigura o exploatarea colonială incepand cu 1939 de la subordonarea economica la SOVROM si integrare UE. Dincolo de oircare aspect legal ar unor posibile pretentii ale Romaniei fată de Germania datorita costurilor de despăgubire ale Germaniei rămase pe seama Romaniei rămăne o datorie morală a Germaniei de lămuri măcar problema soldului din relatiile comerciala nerespectate cu România.

Despre autori:
Radu GOLBAN este politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice;
Mihaela-Brînduşa TUDOSE este conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

1 COMENTARIU

  1. Mă numesc Costea Ioan,
    Puteţi afla cate ceva despre mine văzând 16 filmuleţe pe Youtoobe cu parola: Ţara moţilor o istorie nescrisă.
    De asemenea, puteţi afla în săptămânalul hunedorean REPLICA un articol despre ultima mea carte cu intrarea de pe google: URANIU PRIMELOR BOMBE, scrisă în acest an (2014). În această carte arăt că naziştii au dus uraniu din România, în special din zona Băiţa (Biharia) dar am aflat recent ca si din Cheia (Rimetea), de la Cataractele Lotrului (citiţi Trenul negru din Formula As) şi din Ciudanoviţa – Caransebeş. Din aceste locuri, nemţii le spuneau localnicilor că duceau orice altceva decât uraniu: molibden, cuarţ, piatră de construcţie, aur, cupru etc.
    Interesant este ca Biharia a deţinut şi încă mai deţine faimosul uraninit (un oxid de uraniu, pechblenda). Se ştie că ruşii, care aveau la finele anului 1944 numai 1 kg de uraniu, au ridicat cu japca din Germania, in perioada apr-iulie 1945, cca 400 tone de uraninit.
    Să amintim pe scurt şi uraniul ridicat de americani, care, la rândul lor, au golit de uraniu toată partea Germaniei care le-a revenit. Să ţinem seama şi de faptul ca nemţii au transportat cât au putut uraniu din estul spre vestul Germaniei, spre zona americană a Germaniei, pentru a se pune bine cu americanii, pentru … etc. Nu pretind că tot uraninitul din Germania, dus de americani, ruşi şi poate şi britanici sau francezi, ar fi provenit din Romania (putea fi din Cehia, Congo belgian sau din Germania). Important este că cel mai mult uraninit a fost din România şi consider că suntem îndreptăţiţi să aflăm odata cu valoarea exporturilor neplătite şi numele articolelor exportate în perioada nazistă.
    Dacă România a exportat uraniu, aşa cum spun eu, poate că nici nu mai avem nevoie de dobânda de 2,5% pentru ca suma de 1,2 miliarde de euro să se transforme, la preţurile de azi, în cei 20 miliarde de euro pe care dl. Radu Golban i-a calculat cu nespusa blândeţe comparativ cu suma pe care ne-au calculat-o suedezii în condiţii asemănătoare.
    Nedumerirea d-lui Radu Golban este încântătoare; toţi se uită chiorâş la d-lui iar cei care ar trebui sa îl apere nu o fac deşi ar putea să o facă foarte simplu şi foarte uşor. Nu înţelegeţi de ce! Credeţi că Germania nu va fi spus: tovarăşilor americani, ruşi, britanici şi francezi, ia faceţi bine şi plătiţi românilor ceea ce aţi luat de la noi!?
    Deci, d/le Golban, este foarte simplu de ce sunteti privit urat, de ce vi se fac sicane: v-aţi făcut dintr-un duşman, care ar fi fost Germania, patru sau chiar cinci duşmani! Cu Romania şase!! Este amuzant dar este şi absurd! Romania se poarta la portile Occidentului asa cum s-a purtat la portile orientului: unguios si smerit.
    În cartea mea am scris ca Hitler a făcut bombe atomice pentru că a avut uraniu şi pentru că Rainer Karlsch, autorul carţii Hitler’s Bomb, are dreptate: naziştii au făcut două experimente nucleare: la începutul toamnei 1944 si la începutul primăverii 1945.
    Mă gândesc cum reacţionează americanii când nemţii le cer să dea românilor banii pe acel uraninit românesc luat din Germania; nu de bani le americanilor ci de teama că se va descoperi toată tevatura. Adică: în cartea lui Rainer Karlsch există informaţii care arată că americanii au luat toate bombele atomice folosite în 1945 de la nemţi, gata făcute.
    Poate că apreciaţi cele scrise ca fiind o teorie conspiraţionistă în plus. Şi dacă se va dovedi că şi conspiraţionista asta este adevărată, ca şi alte teorii conspiraţioniste, tot nedumerit veţi rămâne vis-a-vis de şicanele care vi se fac, de care va plângeţi? Încercaţi să treceţi dincolo de imaginarul construit cu atâta migală, care ne şopteşte la ureche înainte de-a gândi următoarea frază: dacă Hitler ar fi avut bomba atomică cu siguranţă că ar fi folosit-o! Aşa stă bine să spună un intelectual occidental, îngrijorat de „hoardele orientale”! Biblic vorbind, oportunismul şi lichelismul nostru de intelectuali aude această frază înainte de cântatul cocoşului!
    Totuşi, eu vă ofer un exemplu adecvat ca sa va demonstrez ca Hitler nu ar fi folosit-o: Stalin! Stalin a avut bombe atomice dar nu le-a folosit deşi există atâtea informaţii care arată că şi le-a dorit mai mult decât orice.
    De ce nu a folost Hitler bombele? Şi ce bine seamănă Hitler cu Stalin! Vă spun părerea mea: pentru că în această singulară singură situaţie cultura si civilizaţia au constituit o barieră morală (exagerez) la apucăturile noastre atavice. Hitler a fost un criminal ceva mai cult si mai civilizat decât “hoardele americane”. Mai cult şi mai moral şi decât mine, care aş fi folosit-o. Nu ştiu dacă şi decât d-vs!
    Hitler a recidivat nefolosind bomba; Dunkirk. Aduceţi-vă aminte că, la Dunkirk, Hitler a salvat armata britanica de la un măcel sigur, cert, inevitabil, mecanic, procedural organizat şi nemţeşte planificat. Americanii si britanicii au făcut aşa ceva cu nemţii? Nu! Să le dea banii şi să ne dea banii. Nu merită nici un menajament, mai ales că nu dăm după ei cu bombe cum au dat ei!
    E-mailul meu: ioancostea63@yahoo.com iar Telefonul meu este 0745708032, mi-ar face o deosebita plăcere să vă trimit cartea mea şi să discutăm mai multe. Merita.
    Cu respect şi cu drag Costea Ioan
    Locuiesc în Câmpeni jud Alba şi sunt … inginer silvic (masă lemnoasă!).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here