Caut o persoană bună la suflet care ar dori să ofere o educaţie copilului meu

Așa arăta un anunț de ziar. Însă e vorba de un anunţ din 3 august 1938, scris de bunicii corespondentului The Guardian şi scriitorului Julian Borger.   În 1938, familiile evreieşti încercau să-şi scoată copiii din Viena, din calea ameninţării naziste, iar una din căile lor disperate au fost secţiunile de mica publicitate din ziarele britanice.

Coloane de anunţuri compacte despre calităţile şi dotările intelectuale ale copiilor împânzeau paginile, dar în esenţă toate lansau acelaşi apel implorator şi urgent:„Primiţi-l pe copilul meu!”.  

Julian Borger a aflat despre anunţul bunicilor săi în Manchester Guardian de la un arhivar al publicaţiei.

La momentul publicării lui, Germania nazistă anexase Viena de cinci luni, şi era în vigoare legislaţia de la Nuremberg  privind rasa, care îi lipsea pe evrei de drepturi civile de bază. Batalioanele de asalt, soldaţii în cămăşi maronii ai regimului nazist, aveau mănă liberă în privinţa supunerii la umilinţe a evreilor.   Tatăl său a fost pârât de colegii săi şi închis de soldaţi într-o sinagogă locală.

Bunicul său Leo, proprietarul unui magazin de instrumente muzicale, a fost convocat la sediul Gestapo şi înregistrat.   „Sturmabteilung (SA, Batalioanele de Asalt) continuă să captureze evrei de pe stradă pe care îi forţează să frece podele şi să spele toalete. Mulţi evrei cu un anume statut social, aleşi pentru asemenea munci, au apărut cu pălării şi ţinutele lor de zi”, scria  pe 1 aprilie 1938 Manchester Guardian.   De atunci bunicul său a mai fost chemat şi ţinut peste noapte, iar după Noaptea de Cristal, pe 9 noiembrie 1938, când afacerile evreieşti au fost jefuite, iar majoritatea sinagogilor, distruse, probabil au fost perioade prelungite de captivitate.

Probabil că o mare parte, dacă nu majoritatea bărbaţilor evrei din Viena, au fost duşi la Dachau, un lagăr din Bavaria şi eliberaţi doar în schimbul unei recompense. Naziştii căutau să-i alunge dar totodată emigraţii erau trecuţi prin proceduri birocratice anevoioase şi li se luau cam toate bunurile.   În vara lui 1938, evreii puneau anunţuri la rubrica „Situations Wanted” în care îşi ofereau serviciile ca majordomi, şoferi şi fete în casă. Marea Britanie se confrunta cu o lipsă de muncitori în contextul unei expansiuni a suburbiilor prospere şi deschiderii unor oportunităţi mai bune de lucru pentru femeile britanice.  

Anunţurile disperate ale evreilor vienezi  

O simplă răsfoire a paginilor de mică publicitate arată cum panica devenea acută printre evreii din Viena.   Înainte de mai 1938, singurele menţiuni despre Viena erau despre turism şi operă. Pe 10 mai, Erna Ball îşi oferă serviciile ca menajeră şi, două săptămâni mai târziu, Julie Klein se prezintă ca „vieneză distinsă, evreică, prezentabilă, blondă, 35 de ani”.   Pe 7 iunie, apare anunţul, primul de acest fel : Gertrude Mandl,  „fată vieneză, educată, neariană, caută o poziţie de menajeră în bucătărie”.  

  În următoarele nouă luni, aveau să mai fie publicate zeci de anunţuri implicând copii sau adolescenţi, cu un val în august, septembrie şi octombrie 1938. În noiembrie 1938, Marea Britanie a lansat programul Kindertransport pentru minori neînsoţiţi prin care 10.000 de copii evrei au fost aduşi în regat înainte de izbucnirea războiului.  

  La începutul anului 1939, paginile de mica publicitate aveau o nouă rubrică, de data asta dedicată refugiaţilor, scrie The Guardian.   „Tatăl în lagăr de concentrare, trei băieţi (8-12 ani) şi trei fete (13-16 ani) au mare nevoie să plece din Germania. Ar fi cineva dispus să dea o mână de ajutor?”   Pe 11 martie, un alt „apel urgent. Cine ar putea ajuta pentru scoaterea din lagărul de concentrare a doi băieţi din Viena, de 21, respectiv 23 de ani, oferindu-le posturi de interni?”.   În Manchester se afla cea mai importantă comunitate evreiască după Londra, dar şi comunitatea religioasă Qakerilor (Prieteni) care a contribuit la restabilirea a numeroşi evrei din Europa Centrală. Un cuplu de profesori din Ţara Galilor (oraşul Caernarfon) au răspuns anunţului postat de bunicii jurnalistului The Guardian. Bunica sa a primit o slujbă ca fată în casă la o familie din Londra. Ulterior şi bunicul său, Leo, a fost ajutat de acest cuplu să obţină viză şi apoi să aibă un loc de muncă într-o fabrică de lenjerie intimă ca tăietor. Proprietara fabricii era o familie de evrei din Germania care a angajat refugiaţi după izbucnirea războiului.     Ce s-a ales de copiii din anunţurile de mică publicitate   Autorul s-a interesat de soarta celorlalţi copii din anunţuri. Din nefericire, unii dintre ei au fost mai puţin norocoşi – la 12 – 14 ani şi stabiliţi în Marea Britanie s-au străduit să se acomodeze într-o ţară străină, unii abia vorbind limba şi încercând să-şi salveze părinţii.  

Liese Feiks, o fată de 18 ani, descrisă ca vorbitoare a mai multor limbi şi stenografă a fost primită de o familie britanică, dar a suferit din cauza sarcinilor casnice. Fiul său, Martin Tompa, ajuns profesor de informatică la Universitatea Washington din Seattle, a mărturisit: „Îmi povestea adesea că au fost cei mai nefericiţi ani ai vieţii ei”.   Părinţii lui Liese au întârziat prea mult să fugă din Viena. În vara anului 1940, calea spre vest nu mai era deschisă, astfel că au plecat cu trenul spre Shanghai, unde erau acceptaţi evreii fără viză. Destinaţia lor era SUA, însă au fost prinşi de japonezi şi au fost internaţi într-o lagăr în apropiere de Manila (Filipine), unde au fost ţinuţi până la sfârşitul războiului.  

Pe 29 iulie 1938, Adolf Batscha, un comerciant vienez, punea un anunţ pentru singura sa fiică, Gertrude, în vârstă de 14 ani: „manierată, capabilă să ajute în gospodărie, vorbitoare de germană, franceză şi puţină engleză”, o tânără ce a studiat pianul.   În februarie 1939, părinţii îşi conduceau fata la tren după ce a fost acceptată de o familie din comitatul Somerset (sud-vestul Angliei).   „Sper să nu cunosc vreodată disperarea care i-a obligat să se despartă de mine şi să mă trimită singură în străinătate”, avea să scrie Gertrude în cartea sa de memorii dedicată copiilor săi, la câteva decenii după ce a emigrat în Israel şi a devenit  Yehudit Segal. Nu şi-a mai revăzut părinţii.   

Ruthie Elkana, fiica sa, a dezvăluit autorului: „Pur şi simplu a fost prea târziu pentru ei. Şi se pregătiseră amândoi – el voia să vină în Marea Britanie ca majordom, iar ea ca menajeră. Dar nu le-a mai fost de ajutor”.   În octombrie 1942, Adolf şi Walburga au fost deportaţi în lagărul de exterminare Malîi Trosteneţ din împrejurimile Minsk în Belarusul ocupat de sovietici. Gertrude s-a agăţat de speranţă până după Război, când a primit o scrisoare de la Crucea Roşie care le-a confirmat moartea. În memoriile sale, Gertrude scrie că groaza pierderii lor a fost întrecută doar de „teama că le va uita chipurile”.  

Niciunul din copiii din anunţuri contactaţi de jurnalistul The Guardian nu mai văzuse anunţurile care au fost salvarea părinţilor lor.   „Nu am ştiut nimic”  

„Nu am ştiut nimic. Rareori rămân tăcută, dar asta m-a înmărmurit”, spune Sandra Garfinkel, de la New York.   „Evreică, 13 ani şi jumătate, de familie bună”, suna anunţul publicat pe 1 august 1938. Ea aflase doar că mama şi bunica sa reuşiseră să fugă în Marea Britanie, dar nu cunoştea detaliile.   „Povara financiară, psihologică şi emoţională pe care trebuie să o fi îndurat – pentru că erau înstăriţi, aveau servitori şi o casă frumoasă – şi deodată să fie în situaţia umilă în care să se pună pe tavă: Îmi primiţi copilul?”, a spus ea.   Anunţul dat pentru George Mandler, primul copil identificat de jurnalist, şi care îşi dădea şi numele de familie, suna aşa: „Ar fi o familie engleză atât de bună încât să-mi accepte fiul, 14 ani, ca au pair, ştie engleză, şi să-i găsească un loc de muncă?”   George a fost uşor de localizat întrucât a devenit un psiholog cunoscut în SUA şi Marea Britanie. Jurnalistul a luat legătura cu fiul acestuia, Peter, un profesor de istorie care locuieşte Cambridge. George n-a mai ajuns la familia engleză – tatăl său s-ar fi împotrivit renunţării la şcoală – ci la un internat din Anglia.   George a descris într-o carte de memorii cum aştepta la primele ore ale dimineţii în curtea ambasadelor pentru a obţine o viză pentru SUA – destinaţia preferată de imigranţii evrei în faţa Marii Britanii, doar o sală de aşteptare pentru mulţi dintre ei.   A reuşit să plece în SUA la părinţii săi ce reuşiseră să fugă acolo în 1940  pe un transatlantic pe care l-a luat din Liverpool. În 1943, a revenit în Europa ca membru al serviciilor de informaţii militare americane şi a interogat prizonieri germani şi cercetători germani evacuaţi înainte de a fi prinşi de Armata Roşie.  

Ernst Schanzer avea 16 ani în noiembrie 1938 când părinţii au pus anunţul: bine-crescut, excelent stenograf şi sportiv. A fost primit la un colegiu din Newcastle, dar a fost internat în lagărul din Isle of Man (ca şi alţi refugiaţi) ca „străin inamic” în 1940, când opinia publică devenise nefavorabilă cetăţenilor străini.   Cel care avea să devină un specialist recunoscut în opera lui Shakesperare şi profesor la Munchen, a fost evacuat în Canada. Cum părinţii şi fratele mai mare n-au putut obţine o viză pentru ţările vestice au ajuns în Letonia unde au fost capturaţi de trupele sovietice şi deportaţi în Siberia, în 1941. Fratele său a emigrat în Australia. Ernest trăieşte în prezent la München şi nu a mai dorit să revadă Viena.   Tatăl autorului s-a sinucis. Binefăcătorii săi spun că a fost ultima victimă a naziştilor dar au fost şi alţi factori – legaţi de carieră şi viaţa de familie.

Mama sa adoptivă are încă în faţa ochilor copilul speriat în vârstă de 11 ani – atât de înfricoşat că tresărea la şuieratul ceainicului pe foc.

Sursa: adev.ro/qsuh9u

Citește și: Data de 9 mai este pentru Rusia ziua în care-l celebrează pe Stalin