Curtea Constituțională din România clarifică o problemă privind achitarea persoanelor într-un proces, care inițial fuseseră condamnate și au și executat o parte din pedeapsă. Practic nu este vorba doar de repunerea în totalitatea drepturilor cât și posibilitatea existenței unei despăgubiri.
Până în prezent nu se acordau despăgubiri persoanelor arestate nelegal și nici pentru actele de procedură nelegale
În decizia nr. 136 a CCR s-a constat neconstituționlitatea articolului 539, alianiatul 2 Codul de Procedură Penală: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Acesta nu prevede și despăgubiri pentru persoanele achitate sau cărora li s-a clasat dosarul. Astfel, persoana achitată trebuia să cheme în judecată statul român pentru repararea prejudiciilo/daunelor create.
Practic alianiatul 2 vorbește despre privarea nelegală de libertate care poate fi stabilită fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, fie a judecătorului de cameră preliminară. În definitiv, faptul î că privarea de libertate a fost nelegală poate fi dispusă și prin hotărârea definitivă a instanței învestită cu judecarea cauzei.
CCR a tranșat iar ceea ce a fost nelegal devine acum legal
Curtea a constatat că nu sunt respectate articolele 1. alin 3 din Constituția României precum și art. 23 și art. 52. Practic CCR a stabilit că până în prezent art. 539 limitează despăgubirile doar la achitările în cazul lipsirii nelegale de libertate. Astfel erau excluse despăgubirile pentru toate celelalte acte de procedură nelegale. Or pot exista și alte acte de procedură dispuse/realizate nelegal, spre exemplu popririle, sechestrul judiciar, controlul judiciar, etc. Toate aceste pot aduce la rândul lor prejudicii personelor care sunt supuse acestor norme juridice. Practic până acum, pentru a recupera prejudiciul creat, persoana în cauză era pusă în situația de a chema statul român în judecată pentru recuperarea acestui prejudiciu din două motive. Primul, conform art. 539 din CPP nu era prevăzută clar acordarea de despăgubiri. Al doilea motiv, se considera că după art. 539, ordonanța de clasare a procurorului sau/și hotărârea definitivă a judecătorului nu ar fi fost suficiente. Se considera că este necesar ca o instanță să constate din nou nelegalitatea unor acte de procedură penală (privarea de libertate). Ori tocmai acestă prevedere nu doar că nu era neconstituțională, dar mai mult decât atât, încărca instanțele din România cu procese în plus care în mod normal nu ar mai fi fost necesare.
Citește articolul complet în varianta printată a ziarului Gazeta de Cluj
Citește și: „Călăul din Lyon” a stat în libertate timp de patru decenii
