Nu îmi doresc să mă fi nascut într-o familie de muzicieni, pentru că povestea ar avea alt sfârșit, și nu-mi doresc să nu mă fi nascut în România, pentru că dacă n-aș fi fost, n-aș fi ajuns unde sunt acum.

Când era mic copil, tatăl meu n-a avut niciodată suficienți bani să-și cumpere propria lui chitară pentru meditațiile de chitară, așa că a trebuit să-și lase toate pasiunile pentru muzică de o parte și să se concentreze pe un job „adevărat”, iar mama mea, părinții ei au fost fermieri, dar asta n-a împiedicat-o să se mute în alt oraș pentru studii și să facă altceva cu viața ei. Din fericire, arta și muzica și-au găsit mereu locul în această familie, iar eu m-am născut direct în mijlocul ei.

La 8 ani, în 2005, am fost la primul meu concert, unde l-am vazut pe Phil Collins. Din momentul în care s-au deschis porțile, am alergat până am ajuns în primul rând. Eram atât de aproape de el și de trupa lui încât îi vedeam cum clipesc. Aproape de sfârșitul concertului, Phil Collins a coborât și a început să dea microfonul câtorva oameni din public pentru a cânta cu ei faimoasa piesă „Sussudio”, cumva, eu și tatăl meu am fost unii dintre ei. Inconștient, cred că acela a fost momentul în care ceva s-a schimbat, atât în mine, cât și în tatăl meu.

Câțiva ani trec, iar cu niște bani pe care îi avea puși de o parte, tata și-a cumpărat un set de tobe. Putem ghici cu toți ce făceam amândoi în fiecare weekend, oameni sunându-ne să cântăm mai încet pentru că îi deranjam cu bătăile constante în tobe și zgomotul care nu înceta până seara târziu. Tot ce făceam era să cânt piese de la AC/DC, Toto, Metallica și Bon Jovi, cât era ziua de lungă. Înainte să mă culc, îmi luam carnețelul și ascultam piesele la căști și rescriam versurile pieselor, asta credeam eu la 10-11 ani că înseamnă să compui.

Totul a escaladat de atunci, toată muzica cu care copilărisem și dorința constantă a părinților mei pentru mine de a face cât mai mult și mai bine, m-a făcut să realizez că muzica e chiar ceva ce aș putea să fac în viață. Am vrut să o fac, am vrut să duc mai departe visul meu și al tatălui meu, de a umple scene, de a fi artist, de a lăsa lumii ceva ce va trăi pentru totdeauna.

La 12 ani m-am înscris la ceva ce era atunci denumit „Highschool Band Studio Sessions”, unde, în funcție de instrumentul la care cântai, erai pus într-o trupă care se întâlnea de 2 ori pe săptămână în care scriam piese proprii și repetam coveruri. Pentru un oraș cu 300.000 de oameni, să cauți adolescenți care cântă bine la instrumente era ca și cum ai încerca să găsești stele pe timp de zi. Nu pot descrie cât de recunoscător sunt pentru această oportunitate, care a reprezentat un moment important în dezvoltarea mea ca muzician.

Toți anii mei de liceu s-au împărțit între tobe, cântări live, lucru pentru portofoliul pentru facultate și găsirea vocii mele. Știi cum se spune că cineva e născut cu un talent, cu ceva special? Pentru mine, diferența se vede din muncă și din dorință, așa că a trebuit să alerg și să muncesc pentru ce mi-am dorit. Am realizat pe la 17 ani că trebuie să spun ceva, ceva care poate rezona cu oamenii, am vrut să găsesc acea nișă de oameni care trăiau ce trăiam și eu, care simțeau ce simțeam și eu. Am căutat non-stop acea persoană potrivită care să mă îndrume pe calea compoziției. Acea persoană am găsit-o în prima zi de facultate. Locul potrivit la timpul potrivit. A fost un tip care a stat cu mine la pian și a scris o melodie în fața mea. De atunci, totul a început să urce în domeniul compoziției și dezvoltării mele ca și artist, dar nu ca un balon cu aer cald, mai mult ca un lift vechi și ruginit, care înainte să urce, cobora câteva etaje, se mai bloca între timp și care încă nu m-a dus la etajul dorit. Cel mai greu mi-a fost să înțeleg că voi cobori înainte să urc, și chiar și atunci când voi urca, la un moment dat vor exista momente în care voi cădea, dar nu voi cădea niciodată înapoi în locul din care am plecat.

4 ani mai tarziu, încă învăț, încă scriu zilnic, încă primesc mai mult „Nu-uri” decât „Da-uri”, o să mă facă să renunț? Normal că nu. Succesul este atingerea unor obiective mici unul după altul și sărbătorirea acestor succese.

În spatele cortinelor de astăzi, încă uit să mănânc cateodată, rămân atât de prins în scris și în producție, încât ajung în momentul în care nu pot să pun pauză și să fac altceva. E incredibil să iubești ceva atât de mult încât să o faci cu așa o pasiune și determinare. De foarte multe ori ies din studio la 12 noaptea și trebuie să iau ultimul metrou spre casă, iar în tot timpul de la studio până la stația de metrou, mă uit în telefon la versuri, le rescriu, le revizuiesc și pierd noțiunea timpului și spațiului așa că mă urc în primul metrou care vine, care de cele mai multe ori, este cel greșit. Așa că merg cu acel metrou cel puțin 20 de minute până îmi dau seama că sunt în altă parte a orașului. Sunt în lumea mea și îmi place.

Lucrez cu atât de mulți producători, artiști și compozitori talentați, iar faptul că sunt din România m-a ajutat enorm în construirea și menținerea relațiilor, în a avea răbdare mereu, și cel mai important, dacă îți dorești ceva cu adevărat, ridică-te, pune niște haine pe tine, și du-te și aleargă după ce-ți dorești.

Rian Cult, Boston 2020

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here