Îmi trimite acum câteva zile prietenul Cristian Radu, din Sibiu, o știre, din ”The Telegraph” despre sărmana Greta Thurnberg. Plictisită să mai salveze planeta, aceasta și-a propus acum să salveze Gaza. Ei da, profetesa suedeză a apocalipsei are o nouă cruciadă morală, relatează The Telegraph, pentru Ghaza…
Am râs, așa cum de multe ori râd împreună cu el. Un ”obicei” care durează, iată, de aproape patruzeci de ani…Nu de puține ori ne sunăm în crucea nopții, doar pentru un banc nou. Împărtășirea râsului cu cineva este adesea considerată una dintre cele mai prețioase experiențe umane, iar mai mulți autori și gânditori au subliniat importanța acestui act în relațiile interumane. Cred că o prietenie adevărată nu poate exista fără a împărți cu prietenul, mai mult decât orice altceva, râsul.
Totuși, am râs cu jumătate de suflet; În aceeași zi la prânz, înfața Universității clujene câteva zeci de studenți isterici au organizat o manifestație – ați ghicit -, pe același subiect. Ghaza. Răcnete isterice, portavoci, etc. Lipseau doar sloganele antisemite. Doamne, ajută! Dar luând în calcul neomarxizatea Universității Babeș Boliay, de când este consusă de un ”psiholog de spital american” – vârf de lance al globalismului universitar, se simte cum toată construcția marilor profesori clujeni până la acesta, se clatină cu fiecare zi car
Scandalul recent de la Harvard, culminând cu demisia președintei Claudine Gay, a fost perceput de unii ca parte a unei confruntări mai ample între conservatorismul american și influența ideologică de stânga în universitățile de elită. Conservatorii au acuzat instituții precum Harvard că promovează politici de diversitate, echitate și incluziune și că favorizează ideologii progresiste, în detrimentul libertății academice și al meritocrației.
În Europa, preocupări similare au fost exprimate în legătură cu multe universități din Franța, unde critici au susținut că instituțiile au fost influențate de ideologii de stânga, afectând astfel calitatea educației și echilibrul politic.
Astfel, acțiunile conservatorilor americani împotriva influenței percepute a stângii în universități pot fi văzute ca parte a unei tendințe mai largi de contestare a ideologiilor progresiste în instituțiile de învățământ superior, atât în SUA, cât și – timid -, în Europa.
În Europa, există o rețea diversă de organizații și inițiative care promovează formarea tinerilor lideri cu orientare de stânga, marxistă sau progresistă. Acestea variază de la organizații de tineret afiliate partidelor politice până la mișcări civice și programe educaționale.
În România direcția neomarxist-globalistă s-a cristalizat în jurul unor figuri ca Dacian Cioloș, Dan Barna, Nicușor Dan, Maia Sandu (în Moldova), Dominic Fritz, Ilie Bolojan și alții, ”ejusdem farinae” – răspândiți, mai nou, la celelalte partide. Aceștia nu sunt „marxiști culturali”, sunt doar niște mediocri profitori ai neomarxismului, mascat într-un ”europenism” fals și a curentului sorosist dominant încă în Europa. O serie de copii ai securiștilor lui Ceaușescu, și-au construit un vehicul politic, cu care să se perpetueze la putere. Acesta e în mare, USR, care l-a dat (și) pe actualul președinte.
Nu există, cred, ceva mai toxic decât USR. Faptul că în Europa neomarxizată partidele la putere fac orice să se mențină – și reușesc -, în fruntea propriilor popoare, i-au făcut politicienii români, vechi și noi, să se ralieze în spatele stângiștilor. Faptul că s-a putut realiza lipsa alternanței la putere – semn al lipsei democrației – i-a făcut pe politicienii care au distrus România să se ascundă în spatele lor. Doar așa au putut rămâne pe scena politică. Prin anularea alegerilor. Orice mediocru (așa cum sunt eu, de exemplu), își poate da seama că acela care anulează alegerile, le va organiza pe următoarele, mai bine, mai sigur, în folosul lui, asigurându-se că va câștiga.
Este, dealtfel extrem de vizibilă ”funcția de releu între guvernanți și guvernați, tot mai mult revendicată de ONG-uri, care tind să înlocuiască astfel partidele politice. O fac însă fără a-și asuma și responsabilitatea în fața cetățenilor, eludând actul democratic al alegerilor, precum și obligația transparenței finanțării. ONG-urile sunt gata să organizeze proteste pentru ca declarațiile de avere ale politicienilor să rămână publice, însă se opun vehement unor legi pentru transparența propriei finanțări, mai cu seamă când ea este externă. În acest fel, este legitim ca cetățenii să se întrebe în ce măsură ONG-urile cele mai influente într-un anumit stat sunt influențate de mari companii străine, tehnocrați din guverne străine și servicii secrete străine, în ce măsura ele sunt o coloană a cincea a unor interese care trec dincolo de filantropie și promovarea drepturilor omului”.
Această adunare încropită, de actori la senectute, filosofi, univesitari, scriitori care au pupat în fund toate regimurle și președinții României de după 1989, și, mai ales pe sceleratul turnător al Securității Băsescu – ”subiect despre care s-a scris puțin și cu milă – după cum bine spune Răzvan Boanchiș, care se adapă din granturi și banii primăriilor, sunt, de fapt otrava care se picură zilnic în trupul tânăr al poporului.
Într-un eseu publicat în The New York Times în 1981, Márquez își amintește cum, fiind un tânăr jurnalist columbian de 28 de ani, în primăvara anului 1957,
l-a recunoscut pe Hemingway traversând bulevardul Saint-Michel, la Paris, alături de soția sa, Mary Welsh. Încercând să-și exprime admirația, dar nesigur pe cunoștințele sale de engleză, Márquez a strigat de pe trotuarul opus: „Maaaeeestro!”. Hemingway a înțeles imediat și i-a răspuns cu un zâmbet și un salut în spaniolă: „Adiooos, amigo!”. Aceasta a fost singura lor interacțiune, dar a lăsat o impresie profundă asupra lui Márquez.
Eu mă aflam cu un minunat grup de prieteni la Havana, exact când Pandemia Covid își arăta (neoficial) colții. Ne-am purtat pașii pe urmele lui Hemingway în Cuba, fără să știu că poate la câșiva pași de noi, pe străzile Havanei Vieja, la poate la ”Bodeguita del Medio, ori la ”Floridita” putea să stea la o masă marele scriitor Leonardo Padura. Pe atunci nu știam de existența lui, nu-i citisem nici o carte. Am aflat despre el prin grația unei bune prietene, care îl citise și care, spre norocul ei, îl și întâlnise pe marele romancier.
Leonardo Padura — autorul romanului „Omul care iubea câinii”, recent tradus și în românește, ne dă o amplă perspectivă despre viața și asasinarea lui Troțki — a figurii lui Troțki, influențată de propria sa experiență de intelectual cubanez crescut sub regimul comunist. Padura nu este un troțkist, dar nici nu îl condamnă pe Troțki într-un mod propagandistic. Îl prezintă ca pe un revoluționar tragic, un om care a contribuit la crearea unei revoluții emancipatoare, dar care a sfârșit ca exilat, persecutat și în cele din urmă asasinat de sistemul pe care l-a ajutat să-l creeze. Troțki apare ca un om profund marcat de contradicțiile revoluției, un simbol tragic al idealurilor trădate.
În zorii secolului XX, pe fundalul revoluției ruse, Lev Troțki vedea istoria ca pe un vast mecanism aflat în pragul unei resetări globale. Pentru el, răsturnarea capitalismului nu putea fi o izbucnire locală, ci o flacără care trebuia să cuprindă planeta. „Revoluția permanentă” era mai mult decât o strategie politică, așa cum a devenit ea acum: era o credință într-o umanitate unită de o luptă comună împotriva exploatării, în care granițele naționale deveneau inutile.
Odată cu anii ’60, în Paris, Praga, Chicago și Mexico City, revolta ia din nou foc — dar nu în numele clasei muncitoare, ci al libertății culturale, al egalității de gen, al ecologiei. A fost un nou val: descentralizat, fluid, poetic. Marxismul nu mai vorbea despre proletariatul industrial, ci despre corpul reprimat, vocea minoritară, natura sufocată. Critica socială devenea mai subtilă, dar și mai cuprinzătoare.
În acest peisaj tulbure, un alt personaj își face loc un sinistru personaj, George Soros, filantrop, inspirat nu de Marx, ci de Karl Popper. Popper scrisese despre „societatea deschisă”, un model opus tiraniei ideologice, bazat pe gândire critică, toleranță și instituții transparente. Soros a văzut în aceasta o oportunitate de a se îmbogăți, de a-și pune la picioare fostele dictaturi comuniste, dar și în Vest, acolo unde democrația devenea, sub apăsarea neomarxismului, fragilă. Prin ”Fundația pentru o Societate Deschisă”, a creat una dintre cele mai extinse rețele transnaționale de sprijin pentru lideri, ONG-uri, universități și cauze progresiste. Dacă Troțki propovăduia revoluția proletară, Soros a finanțat o „revoluție tăcută”, bazată pe formarea de elite globale educate în spiritul neomarxismului. Deși venind din tradiții diferite, amândoi au împărtășit aceeași viziune: că lumea trebuie schimbată din temelii și că această schimbare nu poate fi oprită la granițele statului-națiune.
Astăzi, multe dintre ideile vehiculate în mediile progresiste globale — intersecționalitate, decolonizare, drepturile minorităților, lupta anticorupție — sunt rezultatul unei fuziuni subtile între radicalismul ideologic al secolului XX și infrastructura financiară și de putere a secolului XXI. Activismul actual nu mai poartă numele marxismului, dar moștenește de la el idealul de așa-zisă justiție universală. În același timp, împrumută de la Soros și Popper, un fals mit, al încrederii în dialog, educație și reformă.
Un altfel de internaționalism proletar: fără steaguri roșii, dar cu servere, granturi, cumpărare de conștiințe și rețele globale de influență. De fapt, o inginerie ideologică mascată. Așadar, de la Troțki la Soros, firul nu este linear, dar ideea că lumea poate fi modelată – dincolo de frontiere și dincolo de tradiții – rămâne vie. Ea îmbracă alte haine, folosește alte metode, dar continuă să toarne minciuni în inima unei istorii care, departe de a fi încheiată, pare mai idiotizată ca niciodată.
Neomarxismul se bazează acum pe schimbări în cultură, educație și instituții. De aici și ideea că „limbajul opresor” sau „hegemonia culturală” trebuie demontate, concept dezvoltat de Gramsci și preluat de Școala de la Frankfurt. Rețele neomarxiste de tineret organizează tabere internaționale de formare (ex: Summer Universities of the European Left). ONG-uri globale precum Soros Open Society Foundations, care aparent sprijină educația, activismul civic și justiția socială au un discurs de „deconstruire a ordinii occidentale” – în linie cu vechiul internaționalism marxist, dar pe un fond postmodern.
Lev Troțki n-a murit: el a fost arhitectul ideii de „revoluție permanentă”, care presupunea că: o revoluție socialistă autentică nu poate rămâne izolată într-o singură țară, și că victoria socialismului depinde de răspândirea globală a mișcării revoluționare. Nu el a promovat crearea Internaționalei a IV-a (1938) pentru a conduce mișcările de stânga din lume?
Ce altceva decât ”vehicule” neomarxiste sunt organizațiile lor de azi, care promovează un ”Internaționalism progresist/civic”? Ce scop au, de fapt,
ONG-uri transnaționale, rețele de activism (ex: Fridays for Future, Black Lives Matter, Extinction Rebellion etc.),
Nicușor Dan provine din zona neomarxistă și a fost el însuși fondator de ONG – Asociația Salvați Bucureștiul, pepiniera ”civică” din care a pornit inițial proiectul USB, apoi USR. Nu e greu de observat: în jurul neomarxismului sorosist românesc defilează ”ong-uri precum ”Funky Citizens” – ale căror valori se aliniază cu temele promovate de USR. La fel, ”ActiveWatch” un așa-zis ONG pentru libertatea presei și drepturile omului, dar care promovează principii apropiate de zona progresistă. ”Expert Forum”, se pretinde un think-tank care analizează politicile publice, fondurile europene, administrația locală, dar care a colaborat informal sau a fost citat ca apropiat de USR.
”Corupția Ucide” / ”Rezist” – sunt grupări care deși nu sunt ONG-uri clasice au mobilizat tineri și votanți urbani care, au susținut lideri ca Dan Barna, Cioloș, Nicușor Dan.
”Fundația Soros” / ”Open Society Foundation” – sprijină formal, și uneori cu bune rezultate proiecte legate de educație civică, justiție, drepturile minorităților,dar sunt, de departe finanțatori generoși ai tuturor susținătorilor partidelor neomarxiste.
”Konrad Adenauer Stiftung”, ”Friedrich Naumann Stiftung” – sunt fundații germane care susțin fățiș ONG-uri care colaborează în proiecte sau conferințe cu lideri din USR, REPER, etc.
Nu cred că mai e ceva de spus.
Oricum, vizibilă este și colaborarea între partide de stânga europene (ex: European Left, grupul The Left în Parlamentul UE), și sprijinul lor pentru valori ca: ecologism, anti-rasism, echitate socială, feminism, drepturile minorităților sexuale, educarea copiilor fără acordul părinților.
Ne mirăm că universități ca Harvard și Columbia se clatină? Nu cred că este cazul. Universități, think tank-uri și media progresiste colaborează în formarea unei elite „globale” de stânga. Limbajul și narativul sunt frecvent aliniate la nivel global (ex: „justice”, „intersectionality”, „decolonization” etc.) Nu uită să înlocuiască parșiv Ideea de revoluție globală, a lui Troțki, cu cea nouă, de „solidaritate globală”. Așa se ajunge la promovarea unității între grupuri marginalizate la scară globală (ex: susținere pentru Palestina, mișcări indigene, LGBTQ+)
O altă întâlnire ratată, am trăit prin anii 1996 sau 97, când în sfârșit, împreună cu un prieten de la ziar, Aurelian Grama, ne-am permis cea mai ieftină excursie peste hotare, anume în Tunisia, la Hamamet. În mediocritatea mea (și de atunci!) n-am știut că acolo, la câțiva pași de mine locuia Bettino Craxi. Fost prim-ministru al Italiei între 1983 și 1987 și lider al Partidului Socialist Italian, Craxi a fost o figură centrală în politica italiană a anilor ’80. În 1994, în urma scandalului de corupție „Mani Pulite”, a fugit în Tunisia pentru a evita executarea unei pedepse de 27 de ani de închisoare.
Craxi a trăit în exil în vila sa din Hammamet până la moartea sa, pe 19 ianuarie 2000, la vârsta de 65 de ani, din cauza complicațiilor diabetului. A fost înmormântat în cimitirul creștin din Hammamet.
La 25 de ani de la moartea sa, în ianuarie 2025, oficiali italieni de rang înalt, precum președintele Senatului Ignazio La Russa și ministrul de externe Antonio Tajani, au participat la o ceremonie de comemorare în Hammamet. Aceștia au subliniat că Italia are o datorie morală față de Craxi pentru că nu i-a permis să se întoarcă în țară pentru tratament medical.
Povestea exilului și a ultimilor ani din viața lui Craxi a fost dramatizată în filmul italian „Hammamet” film din 2020, regizat de Gianni Amelio, cu Pierfrancesco Favino în rolul principal. Dar ca și în cazul lui Padura, care ”mi-a explicat” fără să-l cunosc personal, tot așa, doar citindu-i cartea despre actualitatea lui Troțki, fără să-l cunosc pe Craxi am reușit să înțeleg ce s-a întâmplat cu acesta doar târziu, cu câțiva ani înainte de Pandemia Covid, când am avut șansa să petrec două zile în București, și să fac un interviu difuzat de Realitatea tv, – condusă pe atunci de Cozmin Gușă -, cu Antonio Di Pietro – figura centrală a celei mai ample anchete anti-corupție din istoria Italiei postbelice: „Mani Pulite”. Între 1992–1996, o serie de anchete judiciare desfășurate de ”Pool-ul de la Milano” – un grup special de magistrați – aidoma DNA ului românesc. Anchetele și urmarea acestora dus la prăbușirea întregii clase politice a Primei Republici Italiene, inclusiv a Partidului Creștin Democrat și Partidului Socialist. Rezultatul uman? Peste 5.000 de persoane anchetate, sute de arestări, sinucideri și condamnări. Spectacol.
Așa am înțeles (și) ce s-a întâmplat de fapt, atunci, în Italia…. Varianta adevărată, povestită chiar de personalul principal. Pe care n-am acordul s-o povestesc public. Dar nu seamănă deloc cu cea oficială…
Pot să spun, deci, că măcar știu, mulțumită acestor două întâlniri rarate, un pic mai mult despre ceeace se s-a întâmplat și ce se întâmplă de fapt, cu noi.
Contează?
Deloc.
Cenzurezi Mann ca pe vremea lui Ceasca sau Horia Sima.