Gazeta de Cluj lansează începând cu acest număr un serial în care prezentăm de ce nu vin mai mulţi turişti să viziteze muzeele din Cluj-Napoca. Primul episod este dedicat celui mai important muzeu din România, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, care stă închis de patru ani şi nu apar la orizont şanse ca turiştii să poată să vizioneze colecţiile de artă.
Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, fostul Erdély Múzeum – Societatea Muzeului Ardelean, a fost înfiinţat în 1859. La mai bine de 150 de ani de atunci stă în paragină parcă măcinat de o istorie mult prea zdruncinată de-a lungul timpului. Conform fostului director, Ioan Piso, dacă patrimoniul „răpit” de comunişti ar fi restituit, ar fi cel mai bogat muzeu din ţară.
Tăbliţele de la Tărtăria, expuse temporar
„Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca va organiza expoziţia temporară: Wunderkammer – Cabinetul de curiozităţi. În ultimii ani, multe dintre muzeele din România şi-au reînnoit spaţiile expoziţionale şi modul de prezentare al colecţiilor. Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei parcurge şi el un proces similar de regândire a expoziţiei sale permanente, ceea ce ne-a determinat să ne aplecăm atenţia asupra istoriei colecţiilor şi asupra conceptului de colecţionism în general. Expoziţia de faţă este rezultatul acestei introspecţii şi încearcă să recreeze atmosfera cabinetelor de curiozităţi (germ. Wunderkammern). Aceste cabinete grupau obiecte considerate de către colecţionarii europeni drept curioase, exotice sau inedite. Pornind de la interesul exprimat de-a lungul timpului atât de specialişti cât şi de publicul larg faţă de anumite piese aflate în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, am ales să le prezentăm în cadrul acestei expoziţii precum şi într-un catalog bilingv (română-engleză), unele pentru prima oară, alături de alte obiecte care refac atmosfera cabinetelor de curiozităţi. Întreaga expoziţie a fost gândită în jurul a cinci obiecte principale: un obiect metalic descoperit în zona mun. Aiud, tăbliţele de la Tărtăria, o aplică medievală cu simboluri alchimice descoperită la Vinţu de Jos, două obiecte romane de sticlă (gutti) şi două amulete egiptene (stâlpi Djed). Piesele pot fi considerate drept curiozităţi din mai multe motive, cum ar fi contextul incert de descoperire, datarea controversată, funcţii şi materiale de realizare incerte sau interpretarea discutabilă a diferitelor reprezentări pe care acestea le poartă. Pe lângă obiectele menţionate vor mai fi expuse şi alte obiecte originale din colecţiile muzeului”, arată oficialii Muzeului de Istorie într-un comunicat remis săptămânalului Gazeta de Cluj.
„La un singur lucru nu s-a gândit nimeni vreme de 150 de ani, şi anume să-i dea muzeului o clădire conformă faimei şi bogăţiei sale. Clădirea din str. C. Daicoviciu 2 îi aparţinuse de fapt unei vechi fabrici, căreia în perioada interbelică universitatea i-a mai construit o aripă. Nu are structura de rezistenţă adecvată, nu are vizibilitate, iar în interiorul ei nu există posibilitatea de a se organiza un circuit de vizitare. În afară de asta, clădirea era ocupată până de curând de trei instituţii academice, iar acum de două, ceea ce din punctul de vedere al cercetării arheologice este perfect, dar stânjeneşte funcţionarea normală a unui muzeu”, arată Piso. De fapt, propuneri pentru alte clădiri care să găzduiască Muzeul de Istorie au existat de-a lungul timpului: clădirea Melody, clădirea vechii Primării de pe Eroilor, dar şi Hotelul Continental au fost doar câteva dintre numele vehiculate pentru a găzdui cea mai importantă colecţie de patrimoniu din România. „Procedura nu a avansat în niciunul dintre cazuri, nu din cauza lipsei demnităţii unei clădiri, ci din lipsa voinţei politice.
Începând din 2001 visul de a face din muzeul din Cluj un muzeu de nivel european a început să se năruiască. De-abia primeam destui bani pentru plata salariilor. Marele patriot Gheorghe Funar ne-a împiedicat să extindem un muzeu naţional şi să-i dublăm suprafaţa, reintroducând pe ascuns în spaţiul locativ, în folosul unui membru al partidului său, două căsuţe peste care trebuia să se facă această extindere. Totuşi, datorită unui om inimos din minister, al cărui nume nu-l pomenesc pentru a nu-i face rău, am reuşit să mansardăm aripa mai nouă a muzeului, câştigând astfel nişte birouri şi laboratoare. Apoi, printr-un contract favorabil cu primăria, s-a reuşit să se execute o faţadizare frumoasă. Trebuie recunoscut că, cel puţin pe dinafară muzeul arată foarte bine. A fost însă o poveste cu cântec. Nu ştiu ce act mărunt nu fusese emis cu ani în urmă de contabilitate sau, mai degrabă, a fost făcut pierdut, iar dl Kelemen Hunor şi umila sa funcţionară Mihaela Ioana Kajtor au contestat demersul. Au vrut, săracii, să mă prindă şi ei pe mine cu ceva.
Pe când eram dat afară pentru a treia oară, ministerul a determinat-o pe directoarea interimară Viorica Crişan să încheie cu firma Artex contractul nr. 2242/25.11.2009 în vederea reorganizării expoziţiilor muzeului. În neregulă nu au fost decât trei aspecte: a fost evitată o licitaţie cinstită recurgându-se la un “concurs de soluţii”, a fost acceptată exorbitanta sumă de 13 mil. de euro şi în decurs de trei săptămâni au fost plătite 1,7 mil. de euro pe un album penibil de 105 pagini, adică pe nimic. Funcţionarii din minister au fost puternic implicaţi în această afacere, căci altfel de unde ar fi venit banii, care nu fuseseră prevăzuţi în buget? Mai trebuie amintit că toate situaţiile false de lucrări au fost semnate de Carmen Ciongradi. Prin asta şi-a făcut suficiente merite spre a fi numită în 2011 de către dl Kelemen Hunor director general în urma ultimei mele destituiri. Când m-am întors în fruntea muzeului la începutul anului 2010, m-am luat cu mâinile de cap. Proiectul Artex era blocat, deşi numai cu cele 1,7 mil de euro plătite aiurea putea fi făcută o expoziţie pe cinste. Tot mobilierul fusese distrus sau împărţit pe la alţii. Parchetul, vechi şi de o mare fineţe, nu l-am mai găsit. A dispărut, iar acum este montat într-o vilă din Cluj. Când am vrut să reorganizez sala de expoziţii temporare şi încă vreo câteva săli, nu am mai avut cu ce. De-abia când am vrut să reorganizez sălile de tezaur mi-am dat seama de adevăratul dezastru: bolţile erau în stare de precolaps. Cum s-a ajuns aici?
Tot în lipsa mea s-a făcut un proiect de schimbare a acoperişului aripii vechi sau, cum zic constructorii, a învelitorii acesteia. Existau două soluţii: de a schimba numai plăcile acoperişului sau de a turna planşee de beton în vederea unei eventuale mansardări. A fost aleasă a doua soluţie, fără a ţine cont de faptul că, având în vedere vechimea clădirii, problemele ei şi legislaţia în vigoare, ar fi trebuit făcută o expertiză a clădirii. Se pare că această expertiză nici nu a fost cerută de proiectant, iar despre direcţiune ce să mai vorbim? Cică nu ar fi fost treaba ei! Oare condiţia de a fi numit director de către minister este să nu ştii nimic? Cauza distrugerii clădirii o constituie zecile de tone de betoane puse cu nesimţire peste o structură nu foarte sănătoasă. Deţin o copie a unei note cinstite privind starea tehnică a clădirii (nr. 655/3.05.2011), redactate la cererea mea de către Prof. dr. ing. Bálint Szabó. Iată câteva citate semnificative: “Structura portantă aferentă colţului sud-estic al clădirii este grav avariată, existând crăpături însemnate la nivelul parterului şi etajelor”; “crăpături vizibil recente în structura portantă aferentă lapidariului medieval”; “arc de descărcare (buiandrug) desprins, în stare de precolaps”; “forfecarea zonelor de rezemare”; “arc de descărcare cu ambele zone de rezemare forfecate, în stare de precolaps” etc. Să fi văzut indignarea care a cuprins întregul minister când i-am prezentat situaţia! Să fi văzut cât de activi au devenit postacii direcţiunii muzeului pe internet! Scriau că în curând voi prevesti un tsunami care să măture muzeul. Numai că eu nu m-am lăsat şi am chemat experţi, Inspecţia în construcţii, Corpul de control al ministerului. Cine doreşte să se lămurească ce bătaie de joc se face cu banul public, nu are decât să citească rapoartele funcţionarilor din minister, ale firmelor şi experţilor agreaţi de minister. Nimeni nu are vreo vină în afară de clădirea însăşi! Nimeni nu-i bun de plată! Acum, în zonele cele mai periclitate tavanele şi bolţile sunt susţinute de stâlpi de metal. M-a pufnit râsul când am auzit-o de curând pe Viorica Crişan cerându-i la televizor ministerului bani pentru consolidarea clădirii. De ce nu scoate banii ea însăşi, ea fiind prima vinovată? Cum poate fi judecat faptul că actuala direcţiune a renunţat la proiectul meu de a obţine pentru muzeu o nouă clădire? Într-un singur fel. Contractul de refacere a expoziţiei muzeale a fost încheiat cu Artex-ul, în el era prevăzută numai vechea clădire, iar în tipul de relaţii pe care le-a dezvoltat direcţiunea lipsa de fidelitate între parteneri nu este recomandată. De viitorul muzeului nu le pasă. Clujenilor trebuie însă să le fie clar că într-o clădire cu structura avariată nu se mai pot organiza expoziţii şi nu mai poate fi adus publicul. Potrivit experţilor, consolidarea ar costa acum circa 1,5 mil. de euro şi ar dura câţiva ani, în care depozitele să fie golite. Golite unde? Asta înseamnă adio muzeu!
Dacă ne-am lămurit în privinţa clădirii, să vedem cum stăm cu patrimoniul. În urma construirii în imediata apropiere a unei noi clădiri a poştei, s-a modificat ceva în privinţa nivelului apelor freatice, iar gradul de umiditate în depozitele muzeului a crescut peste limita admisă. Trebuia intervenit, dar cu cap! Tot în lipsa mea a fost făcut un proiect în valoare de aproape 6 miliarde de lei vechi, căruia îi lipseau însă două elemente esenţiale: un dren exterior, care să elimine surplusul de apă freatică din această zonă şi un puţ în curte, din care apa să fie periodic extrasă cu o pompă. Fără aceste elemente asanarea a fost un eşec, iar umiditatea a crescut la cote alarmante. Lumea trebuie să ştie că într-o asemenea atmosferă erau păstrate nu numai ceramica, piatra sau sticla, ci şi obiectele de metal, de lemn sau ţesăturile. Mare a fost indignarea când am anunţat ministerul! De la înălţimea meseriei sale de veterinar, dl Kelemen Hunor i-a declarat presei că “depozitele sunt umede fiindcă Piso nu a deschis ferestrele”. Nici de data asta nu m-am lăsat şi am apelat la un cunoscut expert din Alba Iulia. Acesta a făcut o casetă în tencuială şi a constatat că umezeala în pereţii depozitelor, care sunt totodată pereţi portanţi, era de 98%. Mi-a promis că-mi aduce un raport semnat şi ştampilat, numai că între timp a fost chemat la minister şi prelucrat. De-atunci nu l-am mai văzut. Să-i fie ruşine!
Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei nu mai există decât în teorie, fiindcă nu-şi mai poate îndeplini cele două funcţii de bază: aceea de a păstra în condiţii de perfectă siguranţă patrimoniul istoric şi aceea de a-l prezenta în cele mai bune condiţii publicului. Ce fac atunci angajaţii muzeului? De pildă, sunt puşi, ca într-un scenariu de Kafka, să facă tot felul de “simulări” ale unor expoziţii care nu se vor realiza niciodată. Unul dintre scopurile acestor “simulări” este de a şterge urmele jafului din 2009. Nimeni nu mai are voie să exprime vreo idee critică, iar unora dintre angajaţi li s-a interzis să stea de vorbă cu mine sub ameninţarea de a fi concediaţi.
Am putea zice că principalul vinovat pentru dezastrul Muzeului Naţional de Istorie al Transilvaniei este Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional. Mă gândesc la anumiţi funcţionari din poziţii cheie şi nu la miniştrii care vin, pleacă şi îşi înscriu şi această funcţie în curriculum, păsându-le prea puţin de ce lasă în urmă. Aş porni totuşi de la sistemul, ajuns în ultimii ani la perfecţiune, de a jefui banul public. Caracatiţa din vârful piramidei, “ielaborează strategiile”. Banii nu pot fi însă băgaţi în buzunar cu una cu două. Asta se face cu dichis. Banii sunt distribuiţi ministerelor, ele îi dau mai departe instituţiilor subordonate şi abia acestea din urmă pot încheia contracte în urma cărora banii să se întoarcă în vârful piramidei. De aceea, în fruntea instituţiilor subordonate trebuie puşi oameni de încredere. Unii naivi se plâng că sunt numiri politice. Nu au nimic de-a face cu politica. Sunt numiri mafiote, făcute pe rând sub sigla fiecărui partid. Cine se împotriveşte sistemului, păţeşte ca mine, care am fost dat afară din toate gremiile ştiinţifice şi mi s-a interzis până şi a-mi continua munca la Sarmizegetusa.
Drama muzeului din Cluj, ca şi altele, se poate încheia numai prin justiţie. Pentru ca această instituţie să mai aibă vreun viitor, trebuie anulat contractul de 13 mil. de euro cu firma Artex şi trebuiesc recuperate cele 1,7 mil. de euro furate. Dosarul penal nr. 111/P/2010 se află la Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj, din august 2010 şi tot de atunci se doarme pe el. Aş cita însă un pasaj din adresa 4472/11.08.2011 trimisă de această instituţie. Se spune, printre altele, că “se efectuează cercetări penale sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice cu obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui avantaj patrimonial, asimilată infracţiunilor de corupţie“. Mă îngrijorează şi mă scandalizează referirea la “obţinerea pentru sine a unui avantaj patrimonial”. I-aş sugera Poliţiei de patrimoniu să cerceteze cine se face vinovat de pericolul în care se găseşte un patrimoniu atât de valoros şi să ia măsuri împotriva vinovaţilor.
Tăcerea vinovată şi compromisurile ruşinoase sunt şi ele obiceiuri ale pământului, iar intelectualii noştri nu prea ştiu să-şi respecte statutul. Din 80 de angajaţi ai muzeului numai contabila a protestat, dar şi ei i s-a închis repede gura. Îi auzi pe colegii de la muzeu zicând: “mie nu-mi pasă câţi bani s-au dat. Pe mine mă interesează să am expoziţie, iar acum a venit Piso ăsta să schimbe lumea”. O fi şi aşa, dar tot ei se plâng apoi de salariile mizerabile, că nu vor avea o pensie din care să poată trăi, iar asta fiindcă pe undeva, dar numai pe la alţii, se fură ca în codru. Este treaba lor, dar să-mi recunoască şi mie dreptul de a mă comporta conform propriei educaţii.
Mă mai frământă o întrebare. Dacă Ministerul Culturii a încurajat corupţia, dacă autorităţile locale sunt nepăsătoare, dacă muzeografii înşişi acceptă orice, dacă justiţia doarme pe ea, ce fac clujenii? Cred ei că faima de a fi clujean şi a imita Viena în privinţa balului Operei este de-ajuns? Îşi închipuie oare că oraşul lor poate deveni capitală culturală europeană fără un muzeu de istorie? Se lasă furaţi ca în codru? Nu le mai stă în fire să se mânie?” arată Ioan Piso.
Tiberiu Hrihorciuc
