După cel de al doilea război mondial, americanii au interzis toate organizaţiile militariste şi naţionaliste japoneze, din rândul cărora au fost arestate aproximativ 600 de persoane. Ca şi la Nürnberg, la Tokio a fost creat un tribunal interaliat, sub numele de International Military Tribunal for the Far East (IMTFE). Tribunalul a fost format din 11 judecători ce reprezentau forţele învingătoare în cel de-al doilea război mondial: SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa, China, Olanda, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India şi Filipine.
Activitatea IMTFE s-a desfăşurat în perioada 3 mai 1946-12 noiembrie 1948, data la care au fost pronunţate sentintele. Scopul a fost judecarea şi condamnarea criminalilor de război japonezi. Cei care trebuiau să devină eroii Japoniei au fost judecaţi în cel mai lung proces militar al omenirii.
Tribunalul Militar Internaţional a judecat 28 de mari „criminali de război”, condamnând la moarte 7 inculpaţi. Doi inculpaţi au murit în inchisoare în timpul procesului din cauze naturale (Matsuoka Yosuke şi Nagano Osami), 16 persoane au fost condamnate la închisoare pe viaţă (exceptându-i pe Koiso, Shiratori şi Umezo, care au murit în închisoare, ceilalţi au fost eliberaţi în 1955), una la 20 de ani de închisoare şi una la 7 ani de detenţie.
Sadisme ale militarilor japonezi
În afara numeroaselor cazuri de puneri sub urmărire judiciară pentru crime de război, o vastă epurare a atins peste 200.000 de persoane, dintre care 180.000 de militari îndepărtaţi din funcţiile publice. Aceasta nu a impiedicat revenirea unui mare numar dintre condamnaţi în viaţa publică, la sfârşitul ocupaţiei americane: 130 de „epuraţi” au fost aleşi în Dietă în 1952 (adică o treime din deputaţi), iar trei dintre ei vor ajunge chiar prim-miniştri între 1952 şi 1960, printre care Kishi Nobusuke, fost membru al guvernului Tojo, închis mulţi ani pentru crime de razboi.
După procesul de la Tokio, alte procese împotriva japonezilor au urmat în numeroase ţări ale Asiei, între 1946-1951. Aproximativ 5.600 de japonezi au fost judecaţi în peste 2.200 de procese. Mai mult de 4.400 de persoane au fost condamnate la moarte. Mulţi colaboraţionişti de diferite naţionalităţi, vinovaţi şi ei de crime de război, n-au fost judecaţi niciodată. Preşedintele indonezian Suharto, spre exemplu, a servit şi el în cadrul forţelor armate imperiale japoneze.
Supravieţuitori ai terorii impuse de japonezi în teritoriile ocupate au depus mărturii despre atrocităţile comise de trupele nipone. Au fost constatate peste 80.000 de violuri care au avut ca victime fetiţe cu vârste de până la şapte ani. Se crede că aceste violuri au făcut parte dintr-un proces sistematic, soldaţi japonezi căutând din casă în casă viitoare victime. Violurile se produceau de multe ori în public, în timpul zilei, în faţa membrilor familiilor celor violate. Se afirmă că multe femei au fost violate în grup, altele au fost reţinute pentru a fi violate din nou, cu toate că exista şi practica des întâlnită în care femeile erau ucise imediat după viol. Alte femei au declarat că au fost obligate să se prostitueze. Alte marturii vorbesc despre faptul ca militarii japonezi au obligat numeroase familii să comită fapte incestuoase: fiii au fost obligaţi să-şi violeze mamele, iar taţii fiicele.
Un caz aparte îl constituie călugării chinezi care îşi dedicaseră viaţa celibatului. Aceştia au fost obligaţi să se culce cu femei pentru amuzamentul japonezilor. Prizonierii de război erau ucişi prin diferite metode: erau mitraliaţi, ucişi cu baionetele, arşi de vii, spânzuraţi de limbă sau decapitaţi, o metodă foarte populară printre ofiţerii japonezi. Femeilor li se tăiau sânii, iar cele însărcinate erau înjunghiate cu baioneta. Martorii afirmă că soldaţii japonezi aruncau copii în aer şi-i prindeau apoi în vârfurile baionetelor.
Există şi critici care sunt aduse Tribunalului de la Tokio. O primă acuză este aceea că au fost judecaţi doar japonezii, care reprezentau o putere învinsă, şi că alte încălcări flagrante ale legilor războiului în timpul desfăşurării ostilităţilor în zona Pacificului au fost ignorate. Ori tribunalul ar fi trebuit să judece toate crimele împotriva păcii şi umanităţii din Extremul Orient. Două exemple sunt mai ades aduse în discuţie: bombardamentele atomice efectuate de americani la Hiroshima şi Nagasaki, precum şi invadarea de către sovietici a Manciuriei şi a unor teritorii japoneze, ambele catalogate ca fiind crime împotriva umanităţii. Împăratul Hirohito, cel care a fost comandantul suprem al forţelor japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial, a beneficiat de imunitate şi i s-a rezervat un rol central în cadrul noului regim. Câteva crime majore, atacuri ale japonezilor cu arme biologice sau chimice, au fost trecute sub tăcere în mod deliberat, deoarece americanii erau interesaţi de respectivele arme şi doreau în acelaşi timp ca acest subiect să rămână secret.
Crimele de război săvârşite de japonezi reprezintă încă un subiect controversat pentru istoricii lumii. În general, termenul se referă la evenimente din perioada de afirmare a imperialismului japonez (sfârşitul secolului al XIX-lea – mijlocul secolului XX). Marile controverse privesc milioanele de morti şi de prizonieri de război sau civili condamnaţi de japonezi la muncă forţată.
I-au depăşit pe nazişti
„Declaraţia de la Potsdam”, acceptată de guvernul japonez la sfârşitul războiului, face trimitere în articolul 10 la două tipuri de crime de război comise de japonezi: violarea legilor internaţionale (inclusiv exploatarea prizonierilor de război) şi obstrucţionarea tendinţelor democratice ale poporului japonez (a libertăţilor civile din Japonia). Coreenii, spre exemplu, consideră crime de război toate asasinatele comise după ce japonezii au ocupat Coreea, în 1910, în timp ce americanii încadrează în crime de război doar faptele legate de utilizarea violenţei şi degradarea drepturilor civile din perioada 1941-1945, adică din perioada în care SUA s-au aflat în război cu Japonia. Fondul controversei nu îl reprezintă discuţia de ordin cronologic, ci aceea legată de numîrul total de victime. Istorici din numeroase ţări consideră că armata imperială japoneză (în special poliţia militară, kempeitai) şi marina imperială japoneză sunt responsabile pentru moartea a mai multor milioane de civili şi prizonieri de război. În opinia acestora, dacă germanii se fac vinovaţi de moartea a 6 milioane de evrei şi a 20 de milioane de ruşi, japonezii au cauzat moartea a 30 de milioane de filipinezi, cambodgieni, malaezieni, vietnamezi, indonezieni, coreeni şi a 23 de milioane de chinezi! Alte milioane de oameni au fost aduse la stadiul de sclavie în lagărele de muncă forţată.
Dintre cei şapte condamnati la moarte de judecătorii ţărilor aliate, doar unul a fost civil: baronul Hirota Koki, fost ministru al afacerilor externe). Ceilalţi şase au fost generali, unii dintre aceştia ocupând de-a lungul timpului şi importante funcţii politice: generalul Doihara Kenji (comandant al aviaţiei japoneze), generalul Itagaki Seishiro (ministru de război), generalul Kimura Heitaro (comandant al forţei expediţionare din Burma), generalul Matsui Iwane (comandantul forţelor expediţionare din Shanghai), generalul Muto Akira (comandantul forţei expediţionare din Filipine) şi generalul Hideki Tojo (fost prim-mistru al Japoniei între 1941 şi 1944). Cei şapte condamnaţi au fost executaţi prin spânzurare, în închisoarea Sugamo din Ikebukuro, în 23 decembrie 1948.
Hideki Tojo “Briciul”
Hideki Tojo s-a născut în Tokio, în 1884. A fost fiul generalului locotenent Hidenori Tojo. Urmând tradiţia militară a familiei, Hideki Tojo a absolvit în 1905 Academia Militară cu gradul de locotenent de infanterie. În 1933 era deja general maior şi conducea kempeitai din Kwantung, Manciuria. În 1937 a fost şeful Statului Major al armatei, iar în perioada 1938-1940 a deţinut funcţia de inspector general al armatei aerului. A fost unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai mişcării Kohoda, care susţinea cauza războiului şi a militat pentru o alianţă cu Germania nazistă şi Italia fascistă. Hideki Tojo a fost arestat de trupele americane la Tokyo, la 1 septembrie 1945, dupa ce încercase să se sinucidă. Supranumit Kamisori („Briciul”), Hideki Tojo a fost considerat de Tribunalul Militar Internaţional responsabil pentru moartea a aproape 4 milioane de chinezi. General în armata imperială japoneză şi prim-ministru al Japoniei în perioada 18 octombrie 1941 – 22 iulie 1944, Tojo a aprobat printre alte atrocităţi şi experimentele biologice făcute pe prizonierii de război. În timpul procesului, Tojo a afirmat că a acţionat doar la ordinele împăratului Hirohito. Multă vreme după condamnarea şi executarea sa, Tojo a fost considerat de o bună parte a japonezilor un martir.
Masacrul de la Nanking
În China, între 1937 şi 1945, au fost înregistrate 8,4 milioane de victime din rândurile non-combatanţilor. Cel mai cunoscut episod din această perioadă este masacrul de la Nanking, unde armata japoneză a masacrat mai mult de 100.000 de civili, unele surse vorbind de 300.000 de victime! Dupa capturarea Shanghai-ului, în octombrie 1937, armata japoneză a înaintat spre nord, reuşind să captureze oraşul Nanking (astăzi Nanjing). Cea mai mare parte a armatei naţionaliste chineze a reuşit să părăsească oraşul inainte de venirea japonezilor.
Perioada în care s-a produs masacrul nu este foarte clar definită, dar carnagiul s-a petrecut, se pare, pe parcursul a şase săptămâni, de la mijlocul lunii decembrie 1937, la jumătatea lunii februarie 1938. Crimele de război din această perioadă cuprind şi numeroase violuri şi incendieri. În condamnarea la moarte a comandantului armatei japoneze din Nanking, generalul Matsui Iwane, numărul victimelor a fost estimat la aproximativ 100.000, cu toate că Tribunalul Militar Internaţional a cercetat moartea a mai mult de 227.000 de persoane. Cei mai mulţi istorici japonezi, fără a nega evenimentul, consideră că proporţiile acestuia au fost substanţial exagerate de guvernul chinez pentru a aduce prejudicii imaginii Japoniei în cadrul comunităţii internaţionale. Versiunea japoneză asupra incidentului condamna revizionismul chinez. Subiectul Nanking continuă să îngreuneze stabilirea unor bune relaţii între China şi Japonia.
Ioan Botiş
